Carte Online
Pe
calea lui Zamolxe
Trezirea
străbunilor
First
published in Australia in May 2009 by
Sarbatoare
Publications, Sydney, NSW
For
other publications SEARCH ‘Octavian Sarbatoare’ at
National
Library of Australia: http://www.nla.gov.au/
Copyright (Drept de Autor) © 2009 and subsequent years by Octavian Sărbătoare - Email - Australia. Această lucrare este copyright (are drept de autor).
Australian
National Library Cataloguing-in-Publication entry:
Sărbătoare,
Octavian.
Pe
calea lui Zamolxe : Trezirea străbunilor
ISBN 978
0 9803392 8 4.
I. Title.
859.335
Typeset
by Sarbatoare Publications
Printed
and bound in Australia
Corectare
text: Ileana Speranţa Baciu
Pe
calea lui Zamolxe
Trezirea
străbunilor
Colecţia Deceneu
Sarbatoare
Publications
Sydney
Prefaţă
Prezenta
lucrare beletristică face trecerea tematică a scrierilor mele
dinspre proza indianistică înspre cea de factură zamolxiană,
în care tradiţia hindusă se îmbină cu cea a moştenirii
zamolxiene, prezentă la străbunii daco-geţi, şi
existentă încă în arealul carpatin.
Similitudinile
de idei dintre hinduism şi zamolxianism sunt cele caracteristice
religiilor primare ale umanităţii, în care simbioza existenţială
om- natură joacă un rol esenţial.
Octavian
Sărbătoare 2009, Sydney, Australia
Cap.
1
Proiectul
Deceneu
Este începutul lunii
martie 1997. Mă aflu într-un aşram din statul indian Bihar unde
am ocazia să citesc cartea Daksha, God’s Country a lui
Nicolae Miulescu. Autorul, inginer hotarnic, face paralele îndrăzneţe
între toponimia locurilor din România şi nume care apar în
miturile indiene. Inferă faptul că în vechime, pe vremea
geto-dacilor, ar fi existat o conexiune strânsă între ei şi
populaţia care s-a aşezat ulterior în India.
Rămân gânditor
la argumentul autorului, dar reţin ideea legăturii spirituale
dintre India şi România, de care am devenit conştient în anii
1980, atunci când am cunoscut-o în Bucureşti pe profesoara de
origine indiană Amita Bhose.
În această călătorie următoarea mea ţintă
turistică este Benares, unde îmi propun să ajung pe la mijlocul
lunii martie 1997. Adaug
astfel Varanasi, cum este numit oficial acest oraş, la periplul meu
indian, început în luna decembrie 1996, un loc considerat printre cele
cu faimă spirituală în India: se spune că pe meleagurile
sale, zeul Shiva şi-a „lăsat” corpul, în sensul că a părăsit
conştiinţa lumească în favoarea conştiinţei
sferelor înalt spirituale.
Doresc
să aflu cât mai multe despre Benares-ul spiritual. Aproape zilnic mă
găsesc pe ghat, ghaturi, zonele de îmbăiere ale
hinduşilor, acolo unde au loc unele practici purificatoare. Deşi
par o „spălare” la propriu, ţinta lor este în esenţă
spirituală, de înălţare a conştiinţei. Prin
urmare ritualurile au semnificaţie catharsică.
Este
ora prânzului, când merg de obicei să iau masa într-unul din
micile restaurante din împrejurimi. Astăzi aleg un local nou, vreau
să mănânc o porţie de dal cu o turtă nan,
apoi ceva dulce, ca după aceea să-mi continui plimbarea prin împrejurimi.
Aşezat
la masă, mă bucur când ospătarul apare prompt. Mă
priveşte atent… sunt un client nou… şi turist străin…
îşi notează comanda şi nu se poate abţine să nu
mă întrebe:
-
Sir, din ce ţară sunteţi?
De
obicei, în astfel de situaţii, spun că vin din Australia. Acum,
nu ştiu de ce, îi spun că sunt din România.
-
România, România, repetă el. Mai avem un client din România.
-
Nu mai spune! Un român pe aici?
-
Da, sir. Este chiar domnul de acolo, îmi arată el un bărbat
aşezat la o mică distanţă de mine.
Ei,
nu se poate, un alt român se află aici, în Benares! Mă ridic
de la masă, hotărât să-l cunosc.
-
Bună ziua!
-
Bună ziua! răspunde el deosebit de surprins. Iată ce întâmplare.
La asta nu mă aşteptam: un alt român în Benares!
-
Precum vedeţi. Vin totuşi din Australia, nu din România.
-
Bun sosit, domnule! Dar luaţi loc, luaţi loc, mă invită
el cu entuziasm. Numele meu este Florin. Florin Şoimariu.
-
Sunt bucuros să vă cunosc, domnule Şoimariu. Eu sunt Cezar
Augustin.
Noul
meu cunoscut este un om între două vârste, de talie medie, „bine
legat”, are trăsăturile feţei blânde dar puternic
conturate, fizionomia unui bărbat cu voinţă de fier.
-
Abia aţi fost servit, constat eu privind la
bucatele aburinde din faţa lui.
În curând va sosi şi mâncarea mea.
Într-adevăr,
nu trece mult timp şi apare şi chelnerul, aducând cele
comandate de mine.
- Deci... din Australia, spune interlocutorul meu. Suntem doi români veniţi din direcţii diferite care se întâlnesc în India... la Benares. Ce poate să însemne o astfel de aranjare a destinului?
-
Poate sunt superstiţios… un astfel de eveniment trebuie să aibă
o semnificaţie… Nu credeţi?
-
Rămâne... să o descoperim.
Mulţumiţi
de prânzul delicios, ne îndreptăm către pe ghat. Este
timpul să ne cunoaştem mai bine.
-
Domnule Şoimariu, ce v-a adus aici, la Benares?
-
Haide să ne spunem pe nume, Florin şi Cezar. Augustin este
numele de familie, nu?
-
Da. De acord. Numele meu mic este Cezar. Deci ce te aduce la Benares,
Florine?
-
Văzduhul Carpaţilor! râde el vesel.
-
Văzduhul Carpaţilor, aici... pe lângă Himalaya?
-
Întocmai.
-
Explică-mi, te rog!
-
Eu sunt din zona Făgăraşului. Port în mine sufletul munţilor
Carpaţi.
-
Interesant. Şi eu sunt născut în Carpaţi, la Braşov.
-
O întâlnire de pomină!
-
Ce legătură are sufletul Carpaţilor cu Himalaya?
-
În Carpaţi hălăduiesc sufletele străbunilor noştri.
Ştiai?
-
Te referi la geto-daci?
-
Exact. Şi este vremea ca acele suflete să revină în
oameni. Cunoşti practica focului la hinduşi, yajna?
-
O, da! Am participat la multe ritualuri de acest fel, nu numai în India,
dar şi în Australia.
Florin
şopteşte ceva în timp ce îşi îndreaptă privirea către
cer ca şi cum ar mulţumi lui Dumnezeu.
-
Dumnezeule Zamolxe, îţi mulţumesc, îngână el.
-
Mulţumeşti zeului geto-dacilor... în India?
-
Dar unde om bun, decât la Benares? Este locul unde avem acces direct la o
nouă conştiinţă de sine.
Spusele
lui Florin mă trezesc la o nouă realitate.
-
Prin urmare, ce suflete doreşti să chemi?
-
Pe cel al lui Deceneu! îmi răspunde el cu seriozitate.
-
Mărturisesc că mă uimeşti. Nu-mi imaginam că te
afli în India pentru chemarea sufletului lui Deceneu. De ce tocmai
Deceneu?
-
Este sufletul marelui preot al geto-dacilor. Precum ştii, în credinţa
lor sufletul nu moare. Avem de-a face cu un suflet sacerdotal unic. Deşi,
în timp, poate îmbrăca multiple forme corporale. Ei... pe acela
vreau să-l chem să se întrupeze.
Dorinţele
lui Florin mă lasă fără glas. După un timp întrerup
tăcerea spunându-mi gândurile cu voce tare.
-
Cum ţi-a „răsărit” în minte această idee de a
chema sufletele străbunilor geto-daci?
-
Oooo, ar fi multe de spus, dar voi puncta numai ceea ce este esenţial.
Pentru mine totul a început în copilăria petrecută în munţii
Făgăraş. Eram uimit de influenţa lor asupra mea, de
intensitatea cu care trăiam pacea lăuntrică acolo. Mi-am
dat seama de comuniunea dintre noi după ce am cutreierat prin ţară,
la şes. În copilărie bunica mea îmi spunea că pe vârfurile
munţilor sunt sufletele unor oameni. Ştia şi ea de la străbunii
ei.
-
Credinţelor populare transmise din generaţie în generaţie.
-
Crezurile moştenite de la geto-daci au supravieţuit în timp, la
noi, la români. Suntem un popor norocos, neamul nostru şi-a păstrat
rădăcinile.
-
Spune-mi, te rog, cum vei proceda. Ce ai întreprins până acum?
-
Sunt abia în faza de proiect. L-am numit PROIECTUL DECENEU. Aici la
Benares aşteptam un semn de acolo, „de sus”, ceva care să mă
convingă că pot demara. Şi astăzi a venit, prin faptul
că... te-am cunoscut.
Se
lasă tăcerea. Ne lăsăm purtaţi de gânduri.
-
Într-adevăr există o şansă extrem de mică să
întâlneşti un alt român în India. Chiar dacă treci pe lângă
el, nu-l recunoşti, poţi crede că este un turist oarecare.
Nu-mi pot explica întâlnirea cu tine decât... ca un semn al providenţei.
Ce vom face în continuare, Florine?
-
Deci mi te alături?! exclamă el cu entuziasm. Slavă lui
Dumnezeu că acum nu mai sunt singur. Cât mai stai în India?
-
Plec la începutul lunii mai.
-
Ce bine, avem timp destul. Eu voi părăsi India în aprilie… Va
trebui să mergem în munţii Himalaya pentru a împlini acolo
ritualuri ale focului.
-
Dar de ce nu le putem face în Benares?
-
Nu au efectul dorit.
-
De ce?
-
Am anumite convingeri personale, care numai în timp vor putea fi
verificate dacă sunt adevărate. Eu cred că sufletele unor
geto-daci au părăsit Carpaţii, găsindu-şi sălaşuri
în Himalaya. Care suflete se află prin aceste locuri şi care au
rămas încă în Munţii Carpaţi?... De un lucru sunt
sigur: sufletul lui Deceneu nu este în Carpaţi, ci în Himalaya. Dacă
ar fi fost în Carpaţi, noi, românii, până astăzi, am fi
reînviat cu mai multă vigoare în credinţa ancestrală. Dar
precum ştim, nu este aşa. Deşi anumite datini vechi s-au
menţinut, totuşi ele sunt ţinute sub ochiul atent al creştinismului.
-
Ce rol va avea Deceneu?
-
După ce îl vom trezi pe marele preot al geto-dacilor, tot ce va urma
va fi ca mişcarea unui bulgăre care colectează zăpadă,
din ce în ce mai multă, pe măsură ce se rostogoleşte.
El, Deceneu, va face ca sufletele geto-dacilor să revină în număr
mare în oamenii care trăiesc şi vor trăi în România, cu
alte cuvinte... să se întoarcă la matcă.
-
Ai gânduri mari! Proiectul tău este de mare anvergură. Cât
timp crezi că poate lua împlinirea lui.
-
Zeci de ani. Treptat, spiritele străbunilor, din ce în ce mai
numeroase, vor înlocui pe cele străine credinţei noastre strămoşeşti.
Din fericire, credinţele geto-dacilor există încă în
tradiţiile populare ale românilor. De acolo putem porni pentru
regenerarea neamului nostru.
-
Ceea ce ţi-ai propus este deosebit şi interesant, pentru un om
obişnuit un asemenea proiect ar putea părea fantastic. Îmi pare
rău că acum trebuie să plec. Dacă vrei ne întâlnim
diseară pe la ora 7 la acelaşi restaurant?
-
Bine.
Revin
la hotel. Dacă stau să mă gândesc la analiza lui Florin,
logica lui este impecabilă. De-a lungul timpului s-au umbrit părţi
din filoanele native spirituale, atât cel geto-dacic, zamolxianismul, cât
şi cel roman, prezente pe teritoriul Daciei de la extinderea
imperiului roman pe acele pământuri. Totuşi, rădăcina
geto-dacică se manifestă încă viguroasă în
obiceiurile populare româneşti.
Către
seară merg la întâlnirea cu Florin.
-
Ce vom face în continuare? îl întreb în loc de bun găsit.
-
Mâine plecăm în Himalaya, dacă eşti pregătit! mă
anunţă Florin cu hotărâre în glas.
A
doua zi dimineaţa Florin vine la hotelul meu. Este gata de plecare,
poartă în spate un rucsac cu cadru.
-
Vom avea nevoie de haine groase acolo unde mergem, spune el.
-
Am câte ceva, dar voi cumpăra şi altele pe parcurs.
După
rezolvarea formalităţilor de la hotel, suntem acum gata să
pornim către gară. Pe drum Florin îmi expune planul lui:
-
Va trebui să ajungem la Delhi de unde cu un avion vom merge la Kullu,
în statul indian Himachal Pradesh. Este acolo o zonă muntoasă
numită Valea Zeilor. Întreaga suprafaţă a statului
Himachal Pradesh este cunoscută în scripturile hinduşilor sub
numele de Pământul Zeilor, deva bhumi. Acolo se află
sufletul lui Deceneu!
Ajunşi
la Delhi mergem direct la o agenţie de voiaj şi ne procurăm
bilete de avion pentru a doua zi. Avionul nostru este mic, scârţâie
din toate încheieturile, dar îşi împlineşte serviciul. După
o oră şi jumătate aterizăm pe aeroportul Bhuntar
situat la aproape 12 km de Kullu. De acolo cu un taxiu ajungem la Kullu de
unde îmi cumpăr haine mai groase de lână. Luăm un alt
taxiu cu care urcăm către Manali. Cam la jumătatea distanţei
dintre Kullu şi Manali, la aproximativ 12 km, este Raison Valley,
locul nostru de destinaţie. Autovehicolul ne lasă chiar la recepţia
complexului Nature Notes Resort. Parcă am fi fost aşteptaţi,
obţinem imediat cazare.
În
martie, pe aceste meleaguri, vara abia începe, deşi în climatul
temperat este sezon de primăvară. Zăpada s-a topit pe
coline, dar vârfurile sunt încă acoperite de nea. Este sezonul când
apar turiştii în număr mare, atraşi de frumuseţea
şi puritatea locurilor.
Căbănuţele
pentru turişti au o poziţie minunată, sunt situate chiar pe
malul râului Beas. De o parte şi de alta le împrejmuiesc munţii
tăiaţi de matca râului. Instalaţi fiecare în cabana
proprie, ne petrecem prima noapte răcoroasă prin aceste părţi
de lume.
A
doua zi ne trezim devreme. Dorim să vedem răsăritul
soarelui. …Este impresionant să priveşti cum soarele se iveşte
de după crestele Himalayei, cea mai înaltă regiune muntoasă
de pe planetă.
După
micul dejun ieşim să explorăm împrejurimile. Valea Zeilor,
este aşezată la picioarele culmilor semeţe ale munţilor
Himalaya, ei înşişi denumiţi Lăcaşul Zeilor. Înspre
înălţimi se văd planând vulturii himalayeni… stăpâni
ai cerului.
-
Zona nu-şi desminte numele, spune pătruns de admiraţie
Florin. Iată piscurile Himalayei, Paradisul Zeilor. Dintr-un astfel
de loc mi-am dorit să demarez Proiectul Deceneu.
-
Simt că renasc printre aceste măreţii…
-
Vom porni ritualurile focului în 21 martie, când în emisfera nordică
are loc echinocţiul de primăvară. Până atunci avem
timp să ne pregătim. Trebuie să găsim persoanele care
să participe alături de noi.
-
Vom urma yajna tradiţională hindusă?
-
Nicidecum. Vor fi ritualuri ale focului ca la geto-daci.
-
Cuuum? Nimeni nu a mai aprins focuri în Carpaţi, în scop de
venerare, de multe secole. Nu ştim practic în ce constau astfel de
practici.
-
Nu-i chiar aşa. Ciobanii carpatini au păstrat cultul focului.
Partea de ritual, cea care invoca divinul, s-a menţinut în memoria
colectivă sub diferite forme. Nu ştim acele incantaţii
vechi, în schimb avem... baladele şi poeziile.
-
Baladele populare româneşti? Aici, în Himalaya?
-
Exact. Prin ele vom atrage sufletul lui Deceneu, retras aici în Valea
Zeilor.
În
zare văd semeţia crestelor îmbrăcate în zăpadă.
Înţeleg cum o astfel de privelişte grandioasă ne poate
impresiona şi şlefui mintea. Mă gândesc la geto-daci... la
dârzenia acestor oameni... la măreţia Carpaţilor ce le-a
cizelat sufletele de-a lungul timpului... la marele preot Deceneu.
-
Cunoaştem numele unor geto-daci celebri, Decebal, Dromihete,
Burebista, dar nu putem fi siguri că ele sunt cele originare; limba
veche s-a pierdut. Cum putem fi siguri, de pildă, că pe Deceneu
îl chema astfel?
-
Nu avem intenţia de a reînvia limba geto-dacă, nici că
este posibil, precizează Florin. Acele vremuri sunt apuse. Noi, românii,
putem face ca... spiritele… acelor oameni să revină. Filonul
spiritual al geto-dacilor poate încă ieşi la suprafaţă,
în noi.
Idei
înălţătoare. Florin îşi continuă viziunea:
-
Reînvierea spiritelor geto-dacilor nu înseamnă că tânjim după
un trecut idilic la care vrem să revenim. Proiectul Deceneu îşi
propune să creeze o nouă bază a civilizaţiei românilor.
Cum va evolua o astfel de cultură… numai viitorul ne poate arăta.
Esenţial pentru noi este faptul să pornim bine, să formăm
structura pe care se va sprijini şi dezvolta edificiul ce va fi
construit treptat de către generaţiile viitoare. Avem un mare
potenţial, iar Dumnezeu nu ne-a lăsat niciodată, dar iniţiativa
refacerii drumului spiritual trebuie să pornească acum, de la
noi.
Simt
că îmi cresc aripi. Îi mărturisesc:
-
Ai reuşit să mă însufleţeşti, zbor în al nouălea
cer ascultându-te.
-
Întâi vom găsi locul unde să aprindem focul sacru, focul lui
Zamolxe... şi vom porni cu recitarea baladei Mioriţa. În ea
este zugrăvit cel mai bine spiritul geto-dacului, ilustrat în ciobănaşul
carpatin.
Trecem
cu privirea peste întreaga suprafaţă ce ne înconjoară.
-
Cred că cel mai bun loc este chiar lângă râu, alege Florin.
După-amiază
amândoi suntem preocupaţi cu alcătuirea unei echipe care va
participa împreună cu noi la yajna. Căutăm grupuri
de indieni, ne alăturăm lor şi bem împreună masala,
ceaiul iute indian. Printre ei cunoaştem un localnic, pe Dele. Din
vorbă în vorbă îi explicăm planul nostru iar el, încântat,
se oferă să ne ajute prin participarea la ritualurile focului.
Îi arătăm apoi locul ales pentru desfăşurarea
ceremoniei.
-
Eu şi soţia mea Naina vom mai aduce câteva persoane, ne asigură
el cu bunăvoinţă. Vom participa bucuroşi la yajna dumneavoastră.
-
Mulţumesc, ne întâlnim cu toţii cu puţin timp înainte de
răsăritul soarelui.
A
doua zi dimineaţa ne trezim devreme. Avem pregătite lemnele de
foc. Le-am strâns ieri după-amiază. Îmbrăcaţi gros,
cu haine de lână, luăm cele necesare şi ne îndreptăm
spre malul râului.
Dele
şi soţia sa sunt deja prezenţi la locul de întâlnire, însoţiţi
de cîteva persoane. Câţiva
dintre ei au adus lemne, ca ofrandă ce va arde în focul sacru, yajna,
ce-l vom aprinde în curând.
Toţi ştiu că doar un combustibil lemnos de bună calitate poate să fie folosit în asemenea acte sacre.
-
Acest moment al dimineţii este cel mai potrivit pentru ceea ce vom întreprinde,
ne îndrumă Florin. Ritualul focului trebuie început înainte de
mijirea soarelui la orizont şi va fi încheiat după ce discul său
este bine vizibil pe cer. Ne va lua cam o jumătate de oră.
În
afară de Dele şi Naina sunt prezente încă şase
persoane: două femei, două tinere şi doi băieţi.
Cu Florin şi cu mine suntem cu toţii zece participanţi.
Dele dă câteva instrucţiuni indienilor, apoi suntem toţi
atenţi la ceea ce avem fiecare de făcut.
Naina
deschide cutiuţa cu pudra roşie kumkum. Aplică rând
pe rând, tuturor celor prezenţi, un punct roşu între sprâncene,
acolo unde este considerat că se află Ajna Chakra.
Suntem
toţi în picioare, cu faţa către rugul pregătit, aşteptând
răsăritul soarelui. De acum ştim ce avem de făcut.
Florin va recita balada Mioriţa, având astfel funcţia de preot
zamolxian, preot deceneu. Eu, cu grupul de indieni vom repeta în cor un
singur cuvânt: Deceneu. Tuturor participanţilor Florin ne spune să
ne gândim intens la o dorinţă personală, o sankalpa.
Această cerere, supusă voinţei zeilor, urmează ca în
viitor să fie împlinită prin puterea devoţiunii noastre către
ei. Zeii vor asculta cererile noastre prin mijlocirea focului sacru. Pe
parcursul desfăşurării ritualului toţi cei prezenţi
pot alimenta focul cu lemne şi vreascuri.
În
scurt timp se lasă liniştea. Marele moment a sosit. Florin dă
semnalul pornirii, spunând în româneşte:
-
Să aprindem focul zeilor carpatini aici, în Himalaya!
Cu
gesturi sigure se apleacă şi menţine flacăra unui
chibrit aprins în mijlocul vreascurilor. Se iveşte o limbă plăpândă
de foc.
-
Iată cum debutăm, spune Florin cu vocea plină de emoţie.
De la această flacără firavă se începe regenerarea
unui întreg popor. Dedic acest ritual al focului lui Zamolxe.
Intonăm
mantra zeului Zamolxe. Luăm ca model vestita mantră
hindusă Om creând mantra specifică zam
Grupul cântă: zaaaaaaammm. O singură intonare ne ia
15-20 de secunde. Executăm astfel trei rostiri, cu o scurtă pauză
de câteva secunde între ele.
Apoi
Florin porneşte cântul baladei, pe fondul sonor creat de noi prin
pronunţarea numelui marelui preot geto-dac, Deceneu. Fiecare cuvânt
ne ia 3-4 secunde: De-ce-neeeu, De-ce-neeeu, De-ce-neeeu... Florin deapănă
faptele mioritice. Din când în când punem vreascuri şi lemne pe
focul care de acuma s-a înteţit.
Visez
cu ochii deschişi. Mă văd în munţii Carpaţi
rezemat de bâta ciobanului şi înconjurat de oile păscând. Văd
apoi chipuri de geto-daci, aşa cum îi ştiu de pe Columna lui
Traian şi din cărţile de istorie, cum apar din toate direcţiile
şi se adună în jurul unui foc imens.
Florin
este la a treia recitare a baladei. Ajunge la final, la momentul nunţii
cereşti a ciobănelului: că la nunta mea s-a ivit o stea,
c-am avut nuntaşi brazii, păltinaşii, preoţi munţii
mari, păsări lăutari, păsărele mii şi stele
făclii!. Privesc crestele munţilor Himalaya. Pe deasupra
noastră se văd planând vulturii himalayeni. Ritualul se încheie
cu pronunţarea a trei mantre zam.
-
Garuda, Garuda, spune Dele arătând vulturii care la altitudine mare
zboară în cercuri largi chiar deasupra capetelor noastre.
-
Deva, deva, adaugă tot el, vrând să spună că
zeii se manifestă în acei vulturi.
Florin
radiază bucurie din toată fiinţa. Proiectul Deceneu a
debutat aşa cum şi-a dorit.
Înainte
de a ne răspândi fiecare la treburile proprii, Dele îi invită
pe cei din grupul cu care a venit să participe şi a doua zi.
-
Este extraordinar ce se întâmplă aici, îi spun lui Florin. Avem
soli de acolo din cer. Dele i-a numit pe vulturi, deva, zei.
-
Mi se confirmă credinţa că sufletul marelui preot Deceneu
era pe unul din acei munţi înalţi. Prin ritualul nostru el a
intrat într-un vultur. A putut să vadă în acest fel ce se
petrece aici şi de ce a fost chemat.
-
Florine mă uimeşti. Ce va urma numai Zamolxe ştie.
Ne
retragem la hotel. Ziua ne-o petrecem citind. Florin are cu el studiile făcute
de Densuşianu, Eliade, Vulcănescu şi alţi cercetători
ai timpurilor geto-dacilor.
-
Florine, am observat că ai schimbat cuvintele Mioriţei. În
versiunea ta, tovarăşii ciobănelului mândru, tras ca prin
inel, nu vor să-l omoare, ci... să-l însoare. Măicuţa
lui caută să-l însoare şi ea, dar cu o băciţă
care lui nu-i place. În rest totul este de vis, nunta lui în câmp de
mohor la care, din lipsă de nuntaşi obişnuiţi,
participă întreaga natură: brazii, păltinaşii, păsărelele
care sunt lăutarii, preoţii care oficiază sunt munţii.
Concordă cu crezul tău că spiritele marilor iniţiaţi
sunt pe munţi. Nunta ciobănelului s-a prelungit în noapte
astfel că stelele au luminat bolta. În acest context stelele pot fi
luate ca surse de ghidare, arătând un drum spiritual.
-
Interpretarea ta este corectă. Am dorit ca Mioriţa mea să
fie veselă. De altfel sunt multiple variante ale baladei, dar toate
subliniază aceeaşi simbioză existenţială dintre
ciobănaş şi natură. Aşa văd eu
zamolxianismul dezvoltat până în zilele noastre.
Seara
îl întâlnesc pe Dele. Vreau să am o discuţie cu el despre
zeii prezenţi prin aceste locuri. Numele dat ţinutului, Valea
Zeilor, sigur are o explicaţie. Mai întâi îmi spune câteva
cuvinte despre el:
-
Sunt originar din Valea Parvati. Satul meu, Malana, se găseşte
la peste 2500 metri înălţime, situat pe malul râului cu acelaşi
nume, la vreo 25 km de aici. Comunitatea în care trăim este izolată,
legendele noastre spun că ne tragem din soldaţii lui Alexandru
Macedon, veniţi pe aceste meleaguri. Nu ne asemănăm cu
oamenii altor comunităţi din împrejurimi, vorbim limba Kanashi,
care este deosebită de toate celelalte din zonă.
-
Am auzit ceea ce se spune despre voi. Ştiu şi că oamenii
din aşezările de aici cred în unul sau în mai mulţi zei
sau zeiţe, care le patronează viaţa. Voi la Malana ce zeu
adoraţi?
-
Zeitatea la care ne închinăm se numeşte Jamlu. Originea ei se
pierde în timp. Reprezentarea fizică a zeităţii este
animată de un spirit sfânt despre care noi credem că poate
intra în oameni şi transmite mesaje.
-
Zeul Jamlu! Numele sună apropiat de mantra folosită de
noi, zam.
-
Într-adevăr. Vă mărturisesc că această asemănare
m-a făcut să mă ofer să vă ajut.
-
Spune-mi mai multe despre Valea Zeilor.
-
Se spune că în Himalaya, în Valea Zeilor, cerul este deschis către
cei de sus, încât omul poate chema orice suflet pe care doreşte să-l
coboare pe pământ. Noi credem că astfel de spirite pot coborâ
în oamenii pe care îi numim gurr. Pe vâfurile munţilor sunt
spiritele zeilor şi zeiţelor care uneori vin sub formă de
vulturi. Ritualurile focurilor, yajna, cum le numim în India, au
rolul de a chema spiritele care ascultă dorinţa, sankalpa,
celui sau celei care le venerează şi apoi o împlinesc cum
ştiu ele că este mai bine.
-
Cât de răspândită este yajna prin aceste locuri?
-
Foarte mult. Se spune că la Kullu, numit Kulantpitha în textele
religioase, locuia înţeleptul Shringi, vestit şi pentru că
a condus yajna regelui Dasharatha, eveniment care a creat
posibilitatea naşterii zeului Rama şi a fraţilor săi,
aşa cum se povesteşte în epopeea Ramayana. Prin
invocarea zeului Vişnu, o parte a spiritului său a intrat atunci
într-un om, aşa cum am menţionat anterior că pot face
spiritele
-
Aveţi credinţe foarte interesante. Dar tu, împreună cu soţia,
de ce aţi părăsit satul vostru.
-
Lucrăm doar temporar aici. În Malana oamenii sunt foarte săraci.
Curând ne vom întoarce pe meleagurile natale.
-
Mulţumesc Dele, am aflat multe de la tine. Ne întâlnim mâine
dimineaţă.
A
doua zi facem pregătiri similare. Este rândul meu de a conduce
ritualul. Aleg ca text poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
a lui Lucian Blaga şi voi recita fragmente din poezia Luceafărul
scrisă de
Mihai Eminescu.
Ieşim
din cabane şi în câteva minute ajungem la locul ştiut. Mi-am
pregătit simbolic o coroniţă de creguţe verzi pe care
mi-o aşez pe cap.
Din
nou Naina, soţia lui Dele, pregăteşte pudra roşie kumkum.
O aplică rând pe rând tuturor celor prezenţi.
Focul
este aprins. În rolul meu de conducător al ritualului le amintesc
celor prezenţi să-şi aleagă o dorinţă
personală care va fi transmisă cerului prin intermediul focului
sacru, spre împlinire. Am şi eu dorinţa mea către
Dumnezeu: Zamolxe, te rog să dai viaţă Proiectului Deceneu.
Este aceeaşi pe care am cerut-o şi ieri.
-
Închin acest ritual Zânei Zânelor, îi anunţ pe cei prezenţi
în româneşte şi în engleză.
Intonăm
iarăşi de trei ori mantra zam, apoi încep recitarea pe rând
a poeziilor: eu nu strivesc corola de minuni a lumii şi nu...
Încet, ritmic, versurile care m-au fascinat în anii de liceu sunt
recitate de trei ori. Ca fundal audienţa pronunţă neîncetat
numele Deceneu.
Astăzi
participanţii sunt mai vioi. Deşi prezentul foc ritual îl numim
geto-dac, practic esenţa modului nostru de execuţie este aceeaşi
cu cea a hinduşilor, doar cuvintele diferă.
Vulturii
himalayeni fac iarăşi volute largi peste capetele noastre, dar
de data aceasta zboară mai jos.
Am
încheiat ritualul. Naina, soţia lui Dele, se apropie de mine şi
îmi spune:
-
Noi, oamenii de pe aici, avem întruchipări ale zeilor şi zeiţelor
noastre în idolii pe care îi păstrăm şi cu care mergem
mereu la sărbătorile locale. Cea a zeului dumneavoastră,
Deceneu, unde este?
-
Naina, Deceneu a fost un mare iniţiat, un fel de gurr cum
spuneţi voi, al unui popor care a trăit cu peste 2000 de ani în
urmă. Noi credem că spiritul lui a poposit aici în Himalaya
şi se manifestă într-unul din acei vulturi care planează
acolo sus, arăt eu cerul. Pe măsură ce aceste practici yajna
sunt împlinite, prezenţa lui Deceneu se va manifesta din ce în ce
mai vizibil, mai aproape de noi. Am aflat de la Dele ieri despre credinţa
voastră că astfel de spirite pot intra şi în oameni.
Deceneu poate fi numit zeu din punctul vostru de vedere, dar pentru noi el
este un mare preot, un fel de brahman. Zeul nostru se numeşte
Dumnezeu sau Zamolxe.
-
Jamlu. Mi-a spus Dele că numele zeului dumneavoastră seamănă
cu cel al zeului nostru.
-
Într-adevăr. Este ceva de care putem ţine seama. Cercetări
se pot face în viitor pe o astfel de temă. Noi, eu şi Florin,
suntem din acele părţi ale lumii de unde au venit străbunii
voştri, macedonenii şi grecii lui Alexandru Macedon.
-
Chiar şi semănaţi cu noi, spune ea uitându-se la mine
şi la Florin.
Dele
reaminteşte grupului său că mâine la aceeaşi oră
vom continua ritualul, apoi ne răspândim cu toţii.
Reveniţi
la cabanele noastre îl rog pe Florin să îmi spună programul
zilelor următoare:
-
Ce vom mai face? Cât timp vom continua astfel?
-
Depinde cum vor decurge evenimentele. Vom alterna între noi doi
conducerea ritualului. Mâine este rândul meu. Mă voi mai gândi ce
text să folosesc.
În
restul zilei cutreierăm împrejurimile. În continuarea dimineţii
mergem pe malul râului, în sus, spre Manali, după-amiaza schimbăm
direcţia, umblând pe râu în jos către Kullu. Totodată
adunăm şi pregătim lemne pentru a doua zi.
-
Florin, ce vei recita sau cânta mâine?
-
Va fi o surpriză.
-
Abia o aştept.
În
dimineaţa următoare, la aceeaşi oră, ne îndreptăm
către locul de întâlnire. Dele, Naina şi grupul lor sunt deja
prezenţi, ca de abicei. Este surprinzător să constatăm
punctualitatea acestor oameni, ştiind cât de rară este ea
printre indieni.
Ritualul
nostru începe ca de obicei. Naina ne înseamnă un punct între sprâncene
cu pudra roşie kumkum. Apoi Florin le aminteşte tuturor să-şi
pună o dorinţă în minte şi anunţă scopul
ritualului:
-
Dedic această yajna marelui preot geto-dac, Deceneu.
Florin
recită în această a treia zi a ritualului poezii despre
trecutul glorios al geto-dacilor. Arată dârzenia acelor oameni
şi spiritul lor de dreptate. Pentru mine, care înţeleg limba
română, tot ce aud este deosebit de înălţător.
Corul
participă cu acelaşi sârg la momentele de extaz devoţional.
Privesc cerul. Câţiva vulturi himalayeni îndrăznesc să
coboare doar la circa 100 de metri înălţime de noi, ceva neobişnuit
pentru aceşti solitari ai înălţimilor. Deja a trecut mai
mult de jumătate de oră şi ne apropiem de încheierea
ritualului. Florin pronunţă ultimele cuvinte… apoi se face
linişte.
Deodată
se petrece ceva neaşteptat. Privesc şi… nu-mi cred ochilor. Un
vultur, aflat doar la câţiva metri, coboară în picaj chiar
deasupra noastră. Îl atinge pe Florin cu o aripă… apoi se înalţă
iarăşi în văzduh. Spre surprinderea mea această întâmplare
nu provoacă panică printre colaboratorii noştri indieni. În
schimb eu şi Florin suntem uluiţi.
-
Ce s-a întâmplat? Te-a rănit? îl întreb.
-
Doar m-a atins cu aripa.
Văd
că Florin are o scurtă convorbire cu Dele, după care grupul
se dispersează. Ne retragem şi noi la cabane.
-
Ce întâmplare extraordinară! Şi dintre toţi cei prezenţi
vulturul te-a atins cu aripa doar pe tine.
-
Cred că ai înţeles ce s-a întâmplat. Vorbeşte cu Dele.
În
timpul zilei am ocazia să-l întâlnesc pe indianul nostru.
-
Ce zici de cele petrecute? Oare de ce vulturul a coborât şi l-a
atins cu aripa pe prietenul meu după ce am înfăptuit yajna
azi dimineaţă?
-
V-aţi dat seama cred, că s-a produs un transfer spiritual în
corpul colegului dumneavoastră. El a dobândit ceea ce şi-a
dorit, prin ritualurile înfăptuite aici.
-
Prin urmare are în el sufletul lui Deceneu.
-
Asta în mod cert. Vulturul i l-a transmis. Dar manifestarea sufetului nou
în personalitatea amicului dumneavoastră nu se va produce imediat.
Veţi vedea că vor trece săptămâni, chiar luni, până
când calităţile sufletului absorbit vor putea fi vădit
observate în el. Este nevoie de o adaptare a sufletului la noul mediu
uman în care a descins, adică prietenul dumneavoastră.
-
Acum înţeleg mai bine. Mulţumesc că m-ai lămurit,
Dele.
Mă
reîntorc la căbănuţele noastre şi îl întreb pe
Florin despre programul nostru din ziua următoare.
-
Va trebui să plecăm chiar mâine.
-
Cum crezi tu că este mai bine.
Înainte
de plecare îi sugerez lui Florin să facem un cadou generos, o sumă
de bani, ajutorului nostru, Dele.
-
Şi eu mă gândeam la asta. Sunt aşa săraci oamenii pe
aici. Uite partea mea, pune şi tu cât doreşti.
Îi
găsesc pe Dele şi Naina îndeletnicindu-se cu treburile gospodăreşti,
mă apropii de ei şi le înmânez darul nostru. Cei doi privesc
cu uimire şi nespusă bucurie, când la surpriza făcută
când înspre mine. Dele este foarte emoţionat.
-
Sir, eu şi soţia ne întoarcem chiar mâine în satul
nostru. Vă mulţumim pentru bunătate.
-
Rămâneţi cu bine. Noi plecăm mâine la Kullu.
-
Drum bun şi să vă vedem cândva la noi în sat la Malana.
-
Nu cred că voi putea escalada munţii până acolo. Rămâneţi
cu bine. Zeul Jamlu fie cu voi.
-
Şi Zamolxe cu dumneavoastră.
Ajuns
din nou
la cabane,
ne aranjăm
bagajele pentru
plecarea
noastră de a doua
zi. Vom merge la Kullu cu un taxiu. De acolo vom obţine uşor
bilete de avion de întors la Delhi. În acest sezon de vârf nu prea sunt
călători care să părăsească zona turistică,
ce devine pe zi ce trece tot mai aglomerată.
În
ziua ce urmează, de la Kullu zburăm cu avionul la Delhi.
Ce
vom face mai departe? Florin va merge la Bombey. De acolo, în câteva
zile, are avion spre Europa. Eu mă voi înapoia la Benares.
A
fost o întâlnire de pomină, aşa cum am şi crezut că
va fi, dar aş vrea să ştiu cât mai multe despre focul
sacru care poate fi închinat zânelor şi zeilor, acolo în România.
Cer sfatul lui Florin:
-
Ce izvoare pot consulta despre focul sacru?
-
Despre aceasta cel mai bine ar fi să vorbeşti cu profesorul
Coriolan Bârnea din oraşul Făgăraş. El este cel care
a studiat documentele istorice şi tezaurul folcloric românesc şi
se preocupă de regenerarea spiritualităţii geto-dacilor.
Tot el spune că religia geto-dacilor este încă vie. Cuvântul
Dumnezeu, deşi folosit de către creştinii ortodocşi
români de veacuri, desemnează de fapt un zeu „păgân”.
Etimologic, Dumnezeu înseamnă „stăpâne zeu”, „doamne
zeu”. Cercetările îi aparţin profesorului Coriolan Bârnea.
Dumnezeu este prin urmare echivalent cu termenul folosit de geto-daci,
Zamolxe. Profesorul este persoana care m-a inspirat să vin aici, în
munţii Himalaya şi să demarez Proiectul Deceneu. Cât priveşte
religia lui proprie, el spune că aparţine celei zamolxiene.
-
Coriolan Bârnea? Cum îl pot găsi?
-
Toată lumea îl ştie în Făgăraş.
Ne-am
notat deja adresele unde vom putea coresponda. La gară ne despărţim
cu o îmbrăţişare caldă.
-
Dragă prietene, este fascinant ce mi s-a întâmplat în compania ta
aici, în India, îi spun. De acum sunt foarte curios ce va urma.
-
Nici eu nu ştiu. Dar pot spune cu certitudine că Proiectul
Deceneu a debutat cu succes.
Întors
la Benares îmi reamintesc evenimentele şi încerc o evaluare a celor
petrecute alături de Florin Şoimariu. Proiectul Deceneu este o
iniţiativă extrem de temerară: regenerarea unui popor pe
baze spirituale noi.
Intenţionez
ca la revenirea mea în Australia să iau imediat legătura cu
Florin şi să aflu cum se derulează planul său.
Cap.
2
Zamolxianism
Reîntors
în Australia îi scriu lui Florin, cu lux de amănunte, ceea ce am
mai făcut după despărţirea noastră de la Delhi
şi îl întreb despre noutăţile în desfăşurarea
Proiectului Deceneu în România. Dar până la sfârşitul anului
1997 i-am tot scris pe adresa dată de el, dar nu am primit niciodată
răspuns. Până la urmă am renunţat să îi mai
trimit scrisori.
Anii
următori am călătorit în India, în acest fel plecarea în
România fiind mereu amânată. Tragedia valurilor uriaşe ţunami
din decembrie 2004 m-a prins în India, deşi nu în aria afectată.
În primăvara anului 2005 mă hotărăsc să merg în
România pe timpul verii. Întâmplările petrecute în India în
compania lui Florin îmi sunt încă vii în memorie, parcă ieri
au avut loc. Trebuie neapărat să rezolv misterul întreruperii
legăturii noastre.
Ajuns
în România, după câteva zile de la sosire plec la Făgăraş.
Am cu mine adresa dată de Florin. De la gară iau un taxiu.
Intru
în holul blocului, urc şi sun la uşa apartamentului. Uşa
se deschide, în cadrul ei apare un domn. Este mirat să vadă în
prag un necunoscut.
-
Bună ziua. Caut un prieten, se numeşte Şoimariu... Florin
Şoimariu.
-
Florin Şoimariu? Domnule dragă, persoana pe care o căutaţi
nu locuieşte aici. Noi ne-am mutat în acest apartament acum 3 ani.
L-am cumpărat de la un anume domn Gavrilă. Poate că cel pe
care îl căutaţi a locuit aici înaintea celui de la care am
cumpărat noi.
Rămân
nedumerit şi dezamăgit. Cele ce aud mă iau prin
surprindere. Vroiam neapărat să-l regăsesc pe omul care a
pornit Proiectul Deceneu în munţii Himalaya.
-
De altfel nu am auzit prin Făgăraş că ar locui în oraşul
nostru cineva cu numele Şoimariu. Noi am veni aici din Alba Iulia, nu
putem spune că ştim prea multă lume în Făgăraş.
Dar dumneavoastră, dacă nu vă supăraţi, cine
sunteţi şi de unde veniţi?
-
Din Australia. L-am cunoscut pe Florin Şoimariu în India cu 8 ani în
urmă. Atunci, imediat după ce am revenit în Australia, i-am
trimis câteva scrisori în România. Neprimind niciun răspuns, am
renunţat, crezând că prietenul meu s-a mutat undeva.
-
Nu ştim nimic despre amicul dumneavoastră.
Interlocutorii
mei sunt foarte amuzaţi de întâlnirea lor cu mine. Sunt bine dispuşi,
se pare că le-am stârnit curiozitatea.
-
Aţi vizitat India. Foarte interesant. Dar de ce nu intraţi?
intervine doamna cu amabilitate. Numele meu este Laura şi a soţului
meu, Mircea. Familia Manea. Dumneavoastră?
-
Cezar Augustin.
Poftit
în sufragerie sunt invitat să iau loc pe unul dintre fotolii.
-
Doriţi un ceai? întreabă doamna.
-
Cu plăcere, mulţumesc.
Domnul
se aşază şi el într-un alt fotoliu alăturat.
-
Suntem chiar foarte nedumeriţi de această întâmplare, spune
el. Deci domnul Şoimariu, pe care l-aţi cunoscut în India, v-a
dat această adresă.
-
Este tot ce ştiu despre el şi Făgăraş. Mi-a menţionat
totuşi un nume, al profesorului Coriolan Bârnea, care ar locui tot
aici în oraş.
-
O... pe profesorul Bârnea îl cunoaştem.
-
Iată că totuşi există o legătură, zic
bucuros. Florin Şoimariu ştia ceva.
La
un moment dat încăperea este inundată de aroma suavă de
busuioc. Gazda ne serveşte câte o ceaşcă de ceai fiecăruia.
-
Auzi Laura, domnul a menţionat numele profesorului Bârnea. Ştie
despre el de la acel domn Şoimariu.
-
Aaa! Da?
Ceaiul
fierbinte ne transmite din căldura şi savoarea sa. În acest
timp gazdele încearcă să-mi afle intenţiile.
-
Ce veţi face în continuare? întreabă doamna Laura.
-
Vreau să-l întâlnesc pe profesorul Bârnea. Sunt convins că dânsul
va lămuri misterul dispariţiei lui Florin Şoimariu.
Profesorul desigur că îl cunoaşte.
-
Vă putem face noi legătura cu el, îşi oferă
serviciile domnul Mircea.
-
Ar fi minunat.
Ridică
receptorul din furcă şi formează un număr la tastele
aparatului. Începând convorbirea cu o scurtă introducere îi explică
profesorului Bârnea că domnul Cezar Augustin, venit tocmai din
Australia, ar dori să-l vadă.
-
Domnul Bârnea vă întreabă dacă puteţi să îl
vizitaţi într-o jumătate de oră. Stă destul de
aproape de noi. Vă vom conduce.
-
Da, desigur, îi mulţumesc.
În
scurt timp suntem gata şi plecăm.
Traversăm
piaţa cetăţii. Pe drum domnul Mircea îşi motivează
grabnica plecare, după ce vom ajunge la casa profesorului:
-
Noi nu vom putea să fim în continuare cu dumneavoastră, mai
avem nişte treburi de făcut. Doar vă ducem până
acolo.
În
circa 20 de minute ajungem la destinaţie. Intrăm în curtea spaţioasă
a unei case arătoase. Profesorul Bârnea este aşezat la o masă
de grădină la umbra unui pom. Însoţitorii mei mă
prezintă, apoi se scuză că nu pot rămâne şi
pleacă imediat.
-
Cezar Augustin din Australia? îşi începe profesorul dialogul. Eu nu
cunosc pe nimeni prin acele locuri, mă întreb cum aţi aflat
dumneavoastră despre mine?
-
Este o întreagă istorie, domnule profesor. Şi este legată
de India.
-
India? Asta-i culmea. Nu am nicio legătură cu India. Spuneţi-mi
vă rog ce ştiţi?
-
În India l-am cunoscut pe concetăţeanul dumneavoastră
Florin Şoimariu. În India el a demarat Proiectul Deceneu.
-
Aaaa! Florin Şoimariu?
Cu
o mirare întipărită pe chip, îşi aduce aminte:
-
Da, da. Cu ani în urmă am cunoscut persoana despre care vorbiţi.
Mi-a spus că fusese în India, dar nu a menţionat nimic despre
Proiectul Deceneu. Am aflat ulterior că el a părăsit Făgăraşul.
Nu ştiu unde poate fi acum.
-
Florin Şoimariu mi-a descris în mare studiile ce le-aţi făcut,
cele legate de regenerarea religiei geto-dacilor.
-
Domnule dragă, preocuparea asta este adevărată. De mulţi
ani am un proiect personal legat de reînvierea tradiţiilor strămoşilor
noştri geto-daci. Dar vă spun că sunt foarte puţine
persoane cu care am vorbit despre cercetările mele.
-
Florin Şoimariu mi-a vorbit despre credinţa dumneavoastră că
religia geto-dacilor este încă vie.
-
Afirm cu putere că aşa este.
-
Tot Florin Şoimariu mi-a spus şi faptul că lui Dumnezeu îi
spuneţi zeul Dumnezeu sau Zamolxe.
-
Întocmai. Etimologic, Dumnezeu înseamnă „stăpâne zeu”. Nu
se poate contesta faptul că este un apelativ pe care creştinii
l-au preluat de la populaţia locală, nu din filiera ebraică,
aşa cum ar fi fost normal să o facă. Dumnezeu este un zeu,
acelaşi cu zeul Zamolxe al daco-geţilor.
Convorbirea
ne este întreruptă de soneria telefonului ce exista în casă.
-
Vă rog să mă scuzaţi, spune profesorul Bârnea, în
timp ce se ridică iute şi merge către aparat.
După
căteva clipe se întoarce şi mi se adresează cu un aer încurcat.
-
Domnule dragă, trebuie să întrerupem discuţia noastră
agreabilă de astăzi. A apărut ceva urgent şi trebuie să
plec de acasă. Dacă mai rămâneţi în Făgăraş,
ne mai putem întâlni.
-
Pot sta câteva zile.
-
Foarte bine. Puteţi reveni mâine pe la aceeaşi oră?
-
De acord.
Părăsesc
locuinţa profesorului Bârnea. Îmi găsesc cazare în oraş.
A doua zi, la ora stabilită, mă înfăţişez iarăşi
la casa profesorului. Acesta mă aşteaptă în curte, este cât
se poate de binevoitor.
-
Să ştiţi că sunt deosebit de uimit de evenimentele pe
care le trăim. Veniţi tocmai din Australia să mă întâlniţi
la Făgăraş. M-am tot gândit la discuţia noastră
de ieri. Sunt acum încredinţat că în spatele a ceea ce ni se
întâmplă există un scop mult mai înalt.
-
Şi eu înclin să cred la fel, ele nu pot fi decât aranjate
cumva, de o putere pe care nu o putem înţelege deocamdată.
-
Sunt de acord cu ce spuneţi, domnule Augustin. Doriţi să mâncaţi
nişte fructe? Am câteva pere în casă.
-
Da, vă mulţumesc.
Profesorul
Bârnea se ridică de la masă, intră în casă şi
revine cu un platou plin cu fructe. Mă întreabă:
-
Aţi menţionat ceva ieri despre Proiectul Deceneu. Ce cuprinde?
Îi
relatez profesorului toate cele întâmplate cu Florin şi cu mine în
India, în Valea Zeilor.
-
Este fascinant, nemaipomenit de interesant, mărturiseşte.
Fructele
parfumate şi zemoase ne creează o stare plăcută.
Entuziasmat, profesorul Bârnea îmi face o propunere:
-
Ce-ar fi ca în loc să folosim timpul pentru descoperirea urmelor lui
Florin Şoimariu, care fireşte că trebuie să fie pe
undeva, să aflăm mai degrabă de ce ne-am întâlnit noi.
-
Sunt de acord. Aş dori mai întâi să continuaţi ideea începută
ieri, despre Dumnezeu, ca fiind zeu.
-
Domnule dragă, precum spuneam, cuvântul românesc Dumnezeu este
numele zeităţii supreme, pe care populaţia locală îl
folosea. Etimologic este format din două cuvinte latine, domine,
care înseamnă stăpân e declinare, în invocarea adresată
lui, iar cuvântul zeu provine de la deus. Deci, „stăpâne
zeu”. Nu se poate contesta ideea că Dumnezeu se referă la zeu,
nicidecum la numele Creatorului folosit în iudaism, acela fiind Iehova.
Doar unele grupări creştine folosesc apelativul Iehova pentru a
arăta legătura lor intrinsecă cu iudaismul, ca să
sublinieze că este vorba de acelaşi Creator.
-
Zamolxianismul va folosi deci apelativul Dumnezeu.
-
Desigur. Nimeni nu poate monopoliza cuvântul. Oricine poate să-l
utilizeze, dar noi zamolxienii credem că este nume de zeu. În
zamolxianism se pot folosi ambele nume. Atunci când zeităţii
supreme i se spune Dumnezeu, avem numele Lui folosit de populaţia
romanizată a Daciei. Când i se spune Zamolxe ne conectăm la rădăcinile
geto-dacice. Creştinii, cred eu, ar fi mai apropiaţi de rădăcinile
religiei lor dacă ar folosi numele Iehova, cel la care se închina
Iisus. Dar desigur că nimeni nu le poate impune ce termen să
utilizeze pentru denumirea divinităţii în care cred. Eu sunt de
religie zamolxiană, numesc zeitatea supremă atât Dumnezeu, cât
şi Zamolxe.
-
Deosebit de interesant. Să trecem acum la religia geto-dacilor. Există
surse din antichitate, precum şi de mai târziu, care tratează
acest subiect. Putem oare reconstitui a religie după astfel de
documente? În ce stadiu vă găsiţi cu cercetarea?
-
Domnule dragă, vă înformez încă de la început că
intenţia mea nu este de a reconstitui religia geto-dacilor având ca
bază astfel de informaţii, ci să o redescopăr, în
forma în care se găseşte în prezent. Eu cred că de la
ocupaţia romană a Daciei credinţa geto-dacilor a continuat
să evolueze, să se transforme, chiar dacă a fost pe parcurs
estompată şi dominată de religia creştină.
Zamolxianismul este un fenomen foarte interesant. Sub forma credinţelor
populare a continuat să facă paşi înainte, să crească,
putem spune. Aceasta şi din cauza faptului că în creştinismul
românilor s-a folosit numele zeului Dumnezeu, nu cel original al tradiţiei
ebraice, care, cum spuneam, este Iehova. Astfel s-a facilitat continuarea
parţială a practicilor religioase existente înainte de venirea
creştinismului pe teritoriile locuite în prezent de români.
-
Susţineţi ideea că o religie poate continua şi încă
evolua fără să se manifeste prea mult la suprafaţă.
-
Într-adevăr, eu cred că aceasta s-a întâmplat cu
zamolxianismul.
-
Ce documente vă susţin teoria?
-
O bază documentară, din trecutul istoric, în acest caz, este
mai puţin folositoare, pentru a reconstitui religia. Baza mea este
practică, culege date din realitate. Cercetez cu atenţie credinţele
populare, le conceptualizez, apoi ajung la anumite concluzii. Un fapt
trebuie spus clar de la început: nu doresc să reconstitui religia
geto-dacilor aşa cum exista în antichitate, ci să o scot la
suprafaţă pe cea păstrată în sufletul neamului românesc.
Cu alte cuvinte fac o operaţie de extragere a zamolxianismului din
tradiţiile populare ale românilor. Este drept, fac comparaţii
uneori cu ceea ce ştim de la cei care au scris despre acest subiect
în trecut. Dar, în ultimă instanţă, ceea ce contează
este religia contemporană, nu ceea ce s-a scris din antichitate până
în prezent, despre ea. Cercetarea scrierilor lui Herodot, Platon, Strabon
sau a altor autori mai târzii, înclusiv creştini, despre geto-daci,
Zalmoxe şi cultul religios al acelui popor este interesantă, dar
informaţiile lor sunt de multe ori contradictorii. Acea lume despre
care scriau ei, cu mai multă sau mai puţină obiectivitate,
nu mai există. Nu ne interesează decât ca mărturie
istorică. Mă concentrez în schimb pe cele scrise de
cercetătorii români în ştiinţele sociale, care au
identificat zamolxianismul ca fiind prezent în tradiţiile populare
ale românilor. Susţin, ca mulţi dintre ei, că în
crezurile populare se poate descoperi sufletul zamolxianului timpurilor de
azi.
-
În ce stadiu vă găsiţi? Când aţi început practic
cercetările?
-
Din tinereţe m-a interesat tradiţia strămoşească
a românilor. Dar din 1997 încoace, am avut un fel de revelaţii în
această direcţie. După întrevederea scurtă, din acelaşi
an, cu prietenul dumneavoastră Florin, ceva parcă s-a întâmplat.
De-a lungul timpului am purtat discuţii cu mulţi creştini
din grupări diferite. Toţi susţineau că ceilalţi
creştini sunt eretici, deoarece nu acceptă crezul lor. Acest
fapt este un paradox, deoarece opiniile creştine sunt construite în
jurul aceluiaşi set de idei, aflate în scripturi. Am analizat pe
toate părţile cele expuse de ortodocşi, catolici şi
grupările creştine protestante şi neoprotestante. Fiecare
era părtinitor cu tabăra sa, crezând că numai ei posedă
adevărul şi salvarea.
-
E straniu că această confuzie se menţine încă de la
începuturile creştinismului şi a fost confirmată cu
trecerea timpului. Există o dezbinare între credincioşii
aceleiaşi religii, care ne pune pe gânduri.
-
Exact. După aceea, tot în acel an, am avut ocazia să particip
la o sărbătoare populară, o nedeie. Am cunoscut acolo un
ţăran. Îl chema Gligor, un nume care se foloseşte mai des
la românii din Ardeal. De la acel om simplu am aflat despre câteva
credinţe populare deosebite. Îmi amintesc chiar o vorbă de-a
lui: „Noi, domnule, avem credinţa noastră că sufletele
celor duşi de pe această lume sunt vii undeva. Ele se întorc în
oameni dacă le chemi” spunea el. Revenit acasă, după acea
întâlnire, am încercat să îmi dau seama de substratul ideilor
ţăranului Gligor. Aceasta m-a hotărât să încep
studiul sistematic. An de an am acumulat informaţii, pe parcurs mi
s-a adeverit convingerea că acele credinţe populare româneşti
formează un întreg mod de viaţă, reprezintă o
religie, în toată puterea cuvântului, care coexistă sincretic
cu ideile creştine în actualul creştinism ortodox românesc.
Dar să revenim la zamolxianism.
-
Sunt deosebit de curios să aflu amănunte. Ce se poate spune de
pildă despre zeul suprem Zamolxe şi panteonul zamolxian?
-
Aş începe mai degrabă cu panteonul, apoi voi schiţa cum
apare Zamolxe ca zeu mântuitor. În primul rând trebuie spus faptul că
noi, în credinţele populare, avem zâne şi zei. Zăii cum
spun mai ales ţăranii. Zeii şi zânele sunt anumite
spirite. Manifestarea lor poate fi considerată dintr- o perspectivă
masculină şi feminină. Etimologic, cuvântului zână i
se atribuie şi provenienţa de la numele Dianei, zeiţa
fertilităţii la romani, o divinitate strâns legată de
natură, fiind şi protectoare a femeilor. Această zeiţă
este epitomul care a generat pleiada de zâne în tradiţiile românilor.
Numele Diana a dat naştere la figura centrală a folclorului românesc,
Sânziana, care practic provine de la Sancta Diana, adică sfânta zână.
În acelaşi fel regăsim motivarea existenţei celorlalte zâne.
-
Vă referiţi la credinţele în zâna florilor, zâna apelor,
zâna ploilor, zâna zorilor şi alte spirite ale căror existenţă
explică relaţia omului cu natura?
-
Întocmai. Se ştie despre ele din credinţele populare. S-ar
putea elabora o întreagă teorie a zânelor şi zeilor, un
proiect la care lucrez în prezent. Esenţială este legătura
lor cu natura. Zeităţile populare nu sunt adorate în genul în
care sunt adulaţi sfinţii, ele se află într-o simbioză
existenţială cu oamenii care cred şi îşi pun nădejdea
în ele. Aşa cum aţi remarcat avem zâna florilor, zâna apelor,
zâna ploilor, zâna zorilor şi alte zâne, câte una pentru fiecare
fenomen al naturii, privit cu gingăşie de către om. Aceste
entităţi, spirite le putem spune, reprezintă partea pozitivă
a manifestării naturii. De pildă zâna florilor este cea care ne
bucură cu frumuseţea şi mireasma florilor, aducând în noi
trăirea iubirii, armoniei mentale, sănătăţii. Zâna
apelor ne încântă cu răcoarea apelor, ne purifică prin
folosirea apei pentru spălat, ne hrăneşte prin a bea apă,
ne armonizează mental ascultând susurul unui izvor. Zâna ploilor înlesneşte
recoltele bogate, răcoreşte aerul şi hrăneşte
vegetaţia, aducând abundenţă. Zâna zorilor ne întâmpină
în zori sub forma aerului proaspăt, dând astfel vigoare faptelor ce
vor urma în timpul zilei. Cât priveşte Zâna Zânelor, ea este
paragonul acestor entităţi spirituale, un fel de mamă
cosmică, având paralele în marile tradiţii mitologice. Într-un
fel, ea este aspectul feminin al lui Dumnezeu.
-
Pe când Dumnezeu în creştinism este singuratic.
-
Paradoxal, aşa este. Îndrăznesc să spun că în
zamolxianism Dumnezeu este într-un parteneriat cu zâna zânelor, mama
cosmică, pe care o putem numi Domnazâna. Un astfel de echilibru este
susţinut de viaţa însăşi, zeităţile
trebuind să participe la simbioza existenţială om-natură
într-un mod logic şi raţional. Este adevărat că
şi în creştinism s-a încercat portretizarea puterii feminine
prin Maica Domnului, dar aceasta nu a adus parteneriatul natural masculin-
feminin în sensul de plus- minus, zi- noapte. Acest fapt continuă să
genereze dispute extreme, unele grupări creştine realizând
fisura şi încercând să repare ţesătura prin
ordinarea femeilor în clerul bisericii. Deşi în creştinismul
ortodox nu se manifestă acest aspect la suprafaţă, un
astfel de curent reformator, ca în catolicism sau protestantism de pildă,
în viitor poate erupe. Raţionalitatea îşi va spune cuvântul
şi în această privinţă. Pe când în cazul zânelor
noastre nu avem astfel de probleme; omul se raportează la frumuseţea
naturii, căreia i se atribuie de cele mai multe ori un gen feminin de
zeitate, o zână.
-
Ce frumos vorbiţi. Îmi amintiţi de plăcerea cu care
ascultam poveştile cu zâne în copilărie. Şi acum îmi
place să le ascult dar acum realizez raţional frumuseţea
acestor concepte. Există o logică a manifestării zeităţilor,
care reprezintă de fapt ordinea şi frumuseţea, armonia în
natură, precum este cazul zânelor de pildă.
-
Exact. Cele discutate până acum se referă la înclinaţia
pozitivă a unor spirite. Pe de altă parte avem însă şi
partea negativă. Această negativitate trebuie înţeleasă
ca dezordine, formând practic, cu celălalt aspect, de ordine, un
dualism. Întregul concept de zâne şi zei, ca aspecte pozitive, face
parte din dualitatea ordine-dezordine. Pe partea de dezordine sunt ielele
şi rusaliile care se opun zânelor, şi zmeii care se opun
zeilor, lui Făt-Frumos, precum este exemplul eroului popular al românilor.
Acest dualism este intrinsec manifestării, vom avea întotdeauna
partea pozitivă şi partea negativă prezente în ceva
existent material. Aceasta se întâmplă deoarece niciodată
perfecţiunea nu poate fi atinsă, totdeauna va exista o
predominanţă a unei parţi în defavoarea celeilalte.
Existenţial, dezordinea nu poate dispare deoarece este însăşi
baza conceptuală pe care se spijină ordinea. Reciproc este tot
atât de valabil. Priviţi cosmosul cum se manifestă în
dualismul ordine-dezordine. Tot astfel se întâmplă în tot ce întreprindem
în viaţa noastră marcată de dualismul bine-rău, deci
de ordine şi dezordine.
-
Vă rog să dezvoltaţi mai mult conceptul despre partea de
dezordine, acea manifestare reprezentată prin iele şi rusalii,
pentru genul feminin, şi zmei pentru cel masculin.
-
Aici ideile sunt în opoziţie faţă de cele spuse despre
ordine. Dezordinea poate genera răul de care ne ferim, deoarece poate
produce durere. Reprezentarea dinamicii durerii este dată de
manifestarea spiritelor negative despre care am menţionat. Omul are
frică de dezordinea ce îi aduce durere, dar poate accepta dezordinea
mai pasivă, precum sunt delăsarea, inactivitatea, abandonul,
lenea. Dar dezordinea poate fi şi agresivă, se spune despre
iele, de pildă, că pot face rău celor care le văd.
Zmeii sunt şi ei de aceeaşi parte a manifestării negativităţii,
participarea lor este de a creşte cumva dezordinea, deci entropia
socială, prin distrugerile şi relele care le sunt atribuite.
Chiar se spune în popor despre cineva care este presupus făcător
de rele: „Ce-ai mai făcut, zmeule?”. Acestea sunt considerate
crezuri religioase deoarece sunt marcate de credinţa în spirite.
-
Care este geneza spiritelor care predispun la ordine, dezordine şi
gama de fapte ce intră în aceste categorii filosofice?
-
În primul rând spiritele au caracteristicile ce se atribuie naturii.
Florile, apa, soarele, pădurea, valea, muntele şi toate
celelalte forme sau aspecte din natură ni se dezvăluie prin însuşirile
lor proprii pe care le ştim din experienţa simţurilor. Dar
o religie, bazată pe aceste realităţi materiale, capătă
contur numai atunci când mintea le crede ca având impact asupra vieţii
omului. Din această perspectivă putem spune că spiritele
zeităţilor sunt conceptualizate de om, deşi ele în esenţă
au natura lor proprie. Această interacţiune om- natură
creează religia, care ia în seamă aspectele de ordine şi
dezordine prezente în acţiunile desfăşurate în cadrul ei.
Există o continuă dinamică a influenţării, condiţionării
om-natură, la care omul participă, generând mai mult sau mai puţin
conştient, raporturi cu natura, în felurite circumstanţe ale
vieţii sale. Oamenii, trăind pe lângă păduri,
conceptualizează spiritele pădurii, cei locuind pe lângă
ape, pe cele ale apelor, cei de la munte pe cele ale munţilor, şi
aşa mai departe.
-
Să revenim la frumuseţea tradiţiilor noastre populare. Ce
spuneţi despre zei?
-
Dragobetele, de exemplu, este zeul iubirii şi este sărbătorit
la venirea primăverii, odată cu renaşterea naturii la viaţă.
Omul participă la renaşterea „de afară”, reînnoindu-şi
energiile interioare odată cu surplusul energiei solare ce irupe în
această perioadă a anului. Se spune printre români:
„Dragobetele sărută fetele!” Obiceiul Caloianul este
practicat pentru aducerea ploii, fiind o invocare a cerului, a zânei
ploilor de a se îndura de oameni şi a le trimite ploaia.
-
Cum veţi crea legătura trecutului daco-getic cu prezentul de
factură religioasă?
-
Prin cultul focului. Dacii aveau multiple divinităţi cărora
li se închinau, dar aspectul dominant al acestor practici este legat de
cultul focului, existent până în zilele noastre. Ciobanii carpatini
venerează focul, în jurul căruia se strâng să depene poveşti,
să facă planuri sau să cânte. Ei bine... aceste manifestări
sunt închinate lui Zamolxe, chiar dacă oamenii nu sunt conştienţi
de aceasta. Practica cultului focului a ţinut zamolxianismul în viaţă.
Balada populară Mioriţa cred ca a avut un aport substanţial,
de-a lungul secolelor, la perpetuarea spiritului care animă sufletul
neamului românesc.
-
Acum, după ce am discutat despre zâne şi zei, ce îmi puteţi
spune despre zeul Zamolxe, zeul Dumnezeu.
-
Zamolxe este în primul rând mijlocitorul dintre Dumnezeu şi oameni.
Precum se spune din antichitate, Zamolxe a cutreierat lumea, aducând cu
el înţelepciune înaltă pentru poporul său, învăţând
tainele sufletului, pe cele ale minţii şi pe cele ale materiei
de la filosoful antic grec Pitagora, căruia Zamolxe i-a fost învăţăcel.
Reîntors la neamul său, astfel instruit, Zamolxe a fost divinizat de
popor încă din timpul vieţii. Exemplul lui este paradigmatic.
Atingând mântuirea, starea prin care un suflet, aflat încă într-un
corp uman, se uneşte cu cel al lui Dumnezeu, Zamolxe a fost eliberat
din constrângerea materiei. Atunci când spunem că Zamolxe este
Dumnezeu, exprimarea cuprinde sensul că sufletul lui a devenit una cu
cel al lui Dumnezeu. Dar, ca persoană îndividuală, ne raportăm
la omul Zamolxe, acel mijlocitor care a devenit mântuitor prin cunoaşterea
căii eliberării spirituale pe care ne-a arătat-o şi
nouă, celor care vrem să o urmăm.
-
Cum participă zeul Zamolxe la intermedierea legăturilor cu
divinitatea?
-
Sunt câteva idei care se desprind cu claritate. Deşi zeul Zamolxe se
găseşte în cer, mai precis spiritul lui se află acolo,
manifestarea lui către colectivitatea oamenilor se face prin divinităţi,
adică prin zâne şi zei, care îl reprezintă aici pe pământ.
Cât despre aspectele negative, precum sunt ielele şi zmeii, ele
reprezintă proiecţia din universul lui Dumnezeu (care ca existenţă
este în esenţă neutru şi reflectiv) către lumea
oamenilor, a dezordinii. Important de reţinut, dacă ieşim
din abstractizarea dată de ideile ce definesc natura divinităţii,
este faptul că cei care se închină la Zamolxe primesc ordinea,
iar cei care se complac în dezordine au parte de dezordine. Ideea puerilă
a existenţei diavolului ca persoană este nonexistentă în
zamolxianism. Considerând existenţa zânelor şi zeilor, a zeităţilor
care au un nume, putem spune în acest sens că zamolxianismul este
politeist, dar şi monoteist prin existenţa zeităţii
supreme, Dumnezeu, şi a unui mântuitor, Zamolxe, care îşi
deleagă funcţiile altor divinităţi, zânelor şi
zeilor, prin care Dumnezeu se proiectează în lumea materiei. Avem
de-a face cu transcendenţa care în acest fel este mereu prezentă
în natură. Aici este întreaga frumuseţe a zamolxianismului.
-
Poate oare Zamolxe să revină printre oameni?
-
Desigur, atunci când spiritul lui este chemat. Prezenţa lui este vădită
în focul lui Zamolxe, focul sacru al lumânării, torţei sau
rugului. Focul devine sacru atunci când este conştientizat ca atare
în mintea celor care participă la ritualul focului lui Zamolxe.
Atunci omul este în contact direct cu mântuitorul Zamolxe şi poate
să-i spună ce doreşte pentru viaţa-i. Cu alte cuvinte,
Zamolxe prin expresia lui materială, focul sacru, este mijlocitor între
oameni şi Dumnezeu. Rezultatul nu se manifestă prin minuni, aşa
cum se crede în alte religii, acele presupuse fenomene care sfidează
legile naturii, ci ca inspiraţie dată celor care cer ceva la
focul lui Zamolxe.
-
O atare explicaţie este foarte raţională.
-
Întocmai. Cum natura are legile ei, tot aşa şi spiritul are
legile lui. Mintea, în acest caz, exprimă planul intermediar dintre
spirit şi materie. Prin minte omul primeşte inspiraţia dată
de spirit pentru a rezolva probleme din lumea materiei. Spiritul ia forma
sufletului, atunci când se manifestă în om. Deci universul conştient
răspunde raţional la dorinţele materiale exprimate prin
aspiraţia mentală ce are loc în prezenţa focului sacru ce
face transferul dorinţelor către lumea spiritelor, de unde soluţiile
se întorc în lumea materiei prin medierea percepţiei mentale.
Zamolxinismul este raţional în abordarea celor trei tărâmuri
existenţiale: spirtual, mental şi material. Nu degeaba se spunea
în antichitate că în credinţele geţilor cele trei planuri
trebuiesc considerate într-o întrepătrundere deterministică.
Atunci când se foloseşte vindecarea sufletului prin expunerea
ochilor, care sunt oglinda sufletului, la lumina focului sacru, procesul
de vindecare porneşte şi în planurile mental şi fizic.
-
Deci simpla îndreptare a privirii ochilor către lumina focului sacru
este îndeajuns pentru a porni un proces de spiritualizare a omului, fapt
care are consecinţe în toate cele trei planuri arătate
anterior. Prin urmare, chiar şi bolnavii, fizic pot resimţi
beneficiile focului lui Zamolxe.
-
Întocmai. Practica de bază în zamolxianism este cultul focului
sacru. Cei care vor să-şi vindece sufletul, să-şi
lecuiască mintea sau să beneficieze de alinarea suferinţelor
fizice pot să aprindă focul sacru, privindu-l fără
efort. Adică nu au nevoie de concentrare, ci de o stare de pace
mentală care permite focului sacru să activeze spiritul din om.
Se pot rosti şi rugăciuni, pentru o direcţionare a împlinirii
dorinţelor. Desigur că sunt limite, pentru planul fizic, iar
intervenţia medicilor, în cazurile potrivite profesiei lor este cea
mai bună. Zamolxianismul este o credinţă a spiritului, a cărui
optimizare generează rezultate pozitive şi în planurile mental
şi fizic, dar religia nu substituie ştiinţa. Sunt doctori
specializaţi care rezolvă eficient cazuri de dezordini fizice,
adică accidente sau diferite boli. Pentru planul mental sunt
psihologii şi psihiatrii. Focul sacru este în primul rând o
expresie a ordinii date de spiritul transcendent al lui Dumnezeu care se
manifestă în formă de foc sacru, dat ca învăţatură
daco-geţilor de Zamolxe mântuitorul. Se spune că Zamolxe a
primit această învăţătură de la zeiţa
Hestia, zeiţa focului, aceasta însemnând că el însuşi a
obţinut inspiraţia mântuirii fiind în prezenţa focului
sacru. Beneficiile ce se obţin prin practica focului lui Zamolxe sunt
nepreţuite.
-
Domnule profesor, cine sunt cei care pot fi numiţi zamolxieni astăzi?
-
Sunt mulţi, chiar dacă ei nu realizează apartenenţa
lor la acest crez. Dar, toate aspectele practice ale zamolxianismului
prind vitalitate mai ales atunci când suntem conştienţi de
spiritele naturii, a zeităţilor, a zânelor şi zeilor.
Aceasta implică o stare mentală vioaie, mereu atentă, o
conceptualizare a mediului înconjurător ca viu şi conştient,
în sensul că posedă o potenţialitate, de care putem ţine
seamă atunci când ne raportăm la mediul în care trăim. În
momentul în care cineva reuşeşte să trăiască o
astfel de stare mentală se poate spune că este iniţiat în
misterele zamolxiene, este un înţelept al acestei religii. Dar
oricine urmează practicile poate fi numit zamolxian sau zamolxiană
prin virtutea aderenţei de idei la această credinţă.
-
Este o speranţă înălţătoare ceea ce spuneţi.
Mă întreb ce perspective are această credinţă
ancestrală, la români.
-
Evoluăm în această direcţie. Este rădăcina
noastră spirituală care ne defineşte ca popor, în adâncurile
sufletului. Vom putea în viitor construi sanctuare, vetre de cult, altare
şi temple, aşa cum vor dori zamolxienii.
-
Vă mulţumesc, domnule profesor. Am reţinut atât de multe
informaţii încât am nevoie de timp ca să le asimilez.
Profesorul
Coriolan Bârnea mi se adresează:
-
Cât mai staţi în România, domnule Augustin?
-
Am un sejur scurt, doar până la sfârşitul lunii iunie.
-
Poate ne vedem iarăşi anul viitor, dacă reveniţi.
-
Vă voi vizita negreşit când vin în România.
-
V-aş ruga ceva. Cine ştie cum este viaţa omului. Să
scrieţi despre cele discutate cu mine. Vreau să rămână
ceva generaţiilor viitoare. Deşi sunt convins că
zamolxianismul va triumfa în cele din urmă pe aceste pământuri,
cele vorbite cu dumneavoastră, făcute cunoscute publicului, vor
ajuta împlinirii Proiectului Deceneu, despre care mi-aţi vorbit.
Poate cândva veţi da de urmele lui Florin Şoimariu cu care aţi
pornit, în India, prima pagină a proiectului, trezirea spiritului
marelui preot Deceneu.
-
Vă promit. Sper să ne întâlnim cu bine anul viitor.
-
Aşa să ne ajute Dumnezeu... Zamolxe.
Este
timpul să mă despart de profesorul Bârnea. Iată-mă însărcinat
cu o misiune, o menire la care nu mă gândeam cînd am participat la
pornirea Proiectului Deceneu.
Cap.
3
Focul
sacru
În
anul 2007, în luna martie, sosesc iarăşi în Romania. Printre
proiectele pe care doresc să le înfăptuiesc este şi o întâlnire
cu profesorul Bârnea din Făgăraş. Vreau să aflu noutăţi
despre el şi progresul cercetărilor sale, zamolxianismul
contemporan. Îmi propun ca la începutul lunii iunie să merg la Făgăraş
şi să-i fac o surpriză.
Ajuns
în gara Făgăraş iau un taxiu. Dau şoferului adresa
unde să mă ducă şi în scurt timp sunt la destinaţie.
Intrat în curtea cunoscută observ că peisajul este schimbat.
Masa de grădină lipseşte… în spate este o construcţie
nouă… Bat la uşă, îmi deschide o doamnă.
-
Bună ziua! Îl caut pe profesorul Bârnea.
-
Bună ziua! Profesorul Bârnea? Nu locuieşte aici. De unde aveţi
această adresă?
-
Cu 2 ani în urmă am fost aici. Domnul profesor locuia aici.
-
Ce să vă spun mai mult? Nu am auzit de acest nume, profesorul Bârnea,
aici în Făgăraş. Este drept că m-am mutat în oraş
doar anul trecut. Casa a cumpărat-o băiatul meu, care a trebuit
să plece cu serviciul la Cluj. Eu am vândut-o pe a mea din judeţul
Teleorman şi cu banii luaţi băiatul meu a cumpărat
această locuinţă. El a făcut actele. Nu ştiu cine
este Bârnea, nu vă pot ajuta cu nimic.
-
Oricum vă mulţumesc, doamnă. Voi merge să vorbesc cu o
familie care îl cunoaşte.
După
circa o jumătate de ora ajung la apartamentul familiei Manea, cei
care mi-au ajutat acum doi ani să iau legătura cu domnul Bârnea.
Mircea şi Laura trebuie să ştie sigur despre el. Sun la uşa
şi spre bucuria mea iese Mircea.
-
Bine că vă văd. L-am căutat pe profesorul Bârnea la
adresa la care am fost împreună acum 2 ani. Nu mai stă acolo.
-
Şi-a vândut casa şi a plecat la munte. Am auzit că locuieşte
într-o aşezare, acolo sus. Nici noi nu l-am mai întâlnit de
atunci, de când v-am dus pe dumneavoastră la dânsul, acum doi ani.
Dar intraţi, vă rog. Ne-am tot întrebat ce mai faceţi.
Aspectul
sufrageriei gazdelor mele este neschimbat.
-
Vă fac un ceai, se oferă doamna Laura. Avem şi plăcintă
de zmeură.
-
Vă mulţumesc.
Domnul
Mircea este încântat de surpriza de care are parte.
-
N-aţi mai dat nici un semn de viaţă. Aveam noutăţi
să vă spunem cu privire la domnul Florin Şoimariu. S-a
mutat la Prislop.
-
Prislop? Ştiu că acolo la mânăstire este îngropat părintele
Arsenie Boca.
-
Întocmai.
-
Extraordinară veste! Iată că l-am descoperit după ani
şi ani.
-
Noi nu l-am cunoscut. Domnul Gavrilă de la care am cumpărat
apartamentul îl ştie. El ne-a spus unde poate fi găsit.
Doamna
Laura aduce ceştile cu ceai aburind şi împrăştiind o
aromă plăcută de busuioc.
-
Am tot sperat să ne vizitaţi, spune în timp ce aşează
ceaiurile pe masă, în faţa noastră. De când ne-am întâlnit
acum 2 ani, eu şi Mircea suntem peste cap băgaţi în
spiritualitate. Am citit despre yoga şi felurite alte filosofii…
suntem angrenaţi în practici personale…
-
Este interesantă direcţia în care aţi evoluat. Şi mă
bucur.
-
Ce plănuiţi în acest sejur, în România? mă întreabă
domnul Mircea.
-
Vreau să-l întâlnesc pe Florin Şoimariu. Să se mute la
Prislop!? Este surpriza surprizelor.
Zăbovesc
în compania gazdelor mele circa o jumătate de oră, timp în
care le povestesc şi lor despre Proiectul Deceneu.
-
Ceva extrem de neobişnuit, se minunează doamna Laura. O astfel
de idee pare incredibilă. Aducerea sufletului lui Deceneu în
cineva!? Mă întreb cine este acel om?
-
În mod cert sufletul lui Deceneu a intrat în Florin Şoimariu, când
se afla acolo, în India.
-
Dacă este aşa, de ce nu mergeţi la Prislop? Trebuie să-l
găsiţi acolo. Este o localitate mică, propune doamna Laura.
Sugestia
mi se pare foarte bună.
-
Chiar aşa voi face.
Nu
mai zăbovesc prea mult la familia Manea. În aceeaşi zi revin la
Bucureşti. Mă pregătesc pentru excursia la Prislop. Iau un
tren care trece prin Ţara Haţegului, apoi ajung la Prislop. Întrebând
din om în om, aflu unde stă Florin Şoimariu.
Casa
mică, curată, pe dinafară, este înconjurată de verdeaţă.
Mă întâmpină doamna Geta, soţia lui Florin. Îi spun
motivul vizitei mele.
-
O, ce rău îmi pare, Florin este plecat la munte. Deci dumneavoastră
sunteţi Cezar Augustin din Australia. Soţul mi-a povestit totul.
Cred că se întoarce acasă în câteva zile. Mai puteţi
trece pe aici? Vă rog.
-
Bine doamnă, o să rămân la Prislop în aşteptarea lui
Florin.
După
trei zile mă reîntorc la casa lui Florin. Este aproape ora 11
dimineaţa când bat iarăşi la uşă. Doamna Geta mă
întâmpină.
-
Aţi revenit tocmai la timp, domnule Augustin. Florin abia a sosit
aseară.
Intru
în casă şi îl văd în sfârşit pe omul cu care
doresc să mă întâlnesc de atâţia ani.
-
A mai trecut un veac, prietene indian, îi spun eu ca bun găsit.
-
Cezar! Cezar! Ce surpriză! Doar un deceniu. Mi-a spus soţia că
eşti în Prislop. De altfel ştiam că mă cauţi, de
la profesorul Bârnea. Îţi voi spune mai târziu despre asta.
Ne
îmbrăţişăm călduros.
-
Bine mă omule, eu te caut de atâta vreme şi tu... dispărut,
îl cert prieteneşte. Am fost şi la Făgăraş.
-
Altfel nu mă puteai găsi.
-
Te privesc cu admiraţie. Nu te-ai schimbat prea mult. Parcă faţa
îţi este mai oţelită. Noi îmbătrânim, tu... întinereşti.
-
Am umblat mult prin munţi. De la întoarcerea mea în România, acum
10 ani, aceasta mi-a fost preocuparea principală.
-
Din Himalaya... până în Carpaţi!
-
Exact. În felul acesta am continuat Proiectul Deceneu.
-
Ard de nerăbdare să-mi povesteşti.
Soţia,
doamna Geta, ne serveşte cu ceai indian.
-
Am rămas cu o slăbiciune pentru ceaiul iute indian, masala,
se destăinuie Florin.
-
Să-mi depeni tot ce ai făcut de când ne-am despărţit
acolo, în India.
Florin
se aşează mai comod pe sofa. Calm, îşi deapănă
amintirile:
-
Atunci, în anul 1997, am ajuns în România pe la începutul lunii
aprilie. Revenit la Făgăraş îmi făcusem planul să
plec să cutreier munţii României, dar mai întâi doream să
merg la Prislop, la mormântul părintelui Arsenie Boca.
-
La Prislop? De ce tocmai acolo?
-
Pare paradoxal, dar vei vedea că am avut un motiv întemeiat.
-
Nu-mi imaginez care poate fi.
-
Să-ţi explic. Actualul creştinism ortodox al românilor nu
reprezintă acea religie venită din Grecia prin filiera slavilor
de sud. Este un sincretism unic prin faptul că diferă substanţial
de creştinismul grecesc. Noi avem o îmbinare de idei creştine
suprapuse peste un strat de credinţe populare locale. Tradiţiile
noastre populare au fost întotdeauna puternice. Încă de la începutul
pătrunderii creştinismului pe aceste meleaguri s-a produs o
apropiere treptată de credinţele locale. Cu alte cuvinte, ceea
ce se cheamă astăzi rămăşiţe ale religiei
geto-dace şi parţial romane, au fost treptat înglobate în creştinismul
ortodox românesc al zilelor noastre.
-
Da, da, aşa este. Discuţiile mele cu profesorul Bârnea au
cuprins şi această temă. Continuă, te rog.
-
În acest sincretism, ne întrebăm, pe bună dreptate, unde îi
putem situa pe preoţii români ortodocşi şi pe călugări?
În ce măsură servesc ei distinct, pe de o parte ortodoxismului
clasic grecesc şi pe de altă parte tradiţiilor populare ale
românilor, adică acelei credinţe care s-a numit în vechime
zamolxianism?
-
Iată dileme greu de rezolvat.
-
Întocmai.
Doamna
Geta ne întreabă dacă mai dorim ceai, o propunere pe care noi o
acceptăm bucuroşi. Florin continuă:
-
Am mers prin urmare la mormântul celui care a fost considerat, după
moarte, sfântul zilelor moderne pentru românii ortodocşi. Părintele
Boca nu este contestat în această privinţă.
-
Ce legătură are el cu zamolxanismul? îl întreb foarte mirat.
-
Foarte mare! Cunoşti vorbele lui celebre: „Va
lua ţara foc din Prislop!” Află că ele sunt o profeţie.
Ei bine, o atare afirmaţie are o semnificaţie pe care puţini
au înţeles-o. Nu este vorba de faptul că se va produce o
explozie de credinţă creştin-ortodoxă, ci că acel
foc, despre care vorbeşte el, este cel al religiei zamolxiene, care
după cum ştim se bazează pe cultul focului. Ţara se va
trezi prin focul sacru al religiei zamolxiene, care o va cuprinde.
-
Spusele tale mă uimesc. Deci, rostind acele cuvinte, prin părintele
Arsenie Boca a vorbit zamolxianul, nu creştinul.
-
Exact. Ai înţeles bine.
Sunt
complet uluit de cele spuse de Florin. O astfel de interpretare a profeţiei
sfântului din Carpaţi iese cu totul în afara aşteptărilor
religioase ale creştinilor ortodocşi români. Florin continuă:
-
Ca dovadă a spuselor mele sunt însăşi faptele ce se petrec
pe arena credinţei la români. De la moartea părintelui Boca, întâmplată
cu puţin timp înainte de revoluţia din 1989, nu sunt deloc
semne că ţara ar lua foc din perspectiva creştinismului, ci
mai degrabă din cea a credinţei vechi, zamolxianismul. Există
o explozie de interes în această direcţie, se scriu cărţi,
au loc întâlniri pe tema istoriei geto-dacilor, se ţin congrese
tematice, profesorii predau cu sârg elevilor istoria neamului, omul
spiritual cât şi cel de rând cheamă naţiunea la reînvierea
spiritualităţii geto-dacilor. Au avut loc descoperiri
arheologice remarcabile.
-
Am observat pe internet abundenţa acestor informaţii. Există
nenumărate organizaţii care atrag atenţia asupra frumuseţilor
tradiţiilor româneşti, despre credinţele în zâne şi
zei, colinde şi cântece bătrâneşti, sau obiceiuri cum
sunt sânzienele, Dragobetele şi toate celelalte. Profesorul Bârnea
mi-a făcut o expunere amplă.
Ceaiul
nostru soseşte însoţit de prăjituri de casă. Mulţumim
gazdei pentru bunătăţile cu care ne alintă. Îi mărturisesc
lui Florin:
-
Nu încetezi să mă uimeşti, prietene. Şi aici ca
şi în India.
Bem
ceai şi mâncăm prăjituri.
-
Spuneai că ai cutreierat munţii României, ca parte din activităţile
Proiectului Deceneu?
-
Mai întâi să-ţi povestesc cum am cunoscut-o pe soţia mea.
Are legătură cu tot ce a urmat ulterior. Sosit la Prislop pentru
a demara Proiectul Deceneu în România, în fiecare zi mergeam la mormântul
părintelui Boca. Acolo aprindeam lumânare de la lumânare repetând
în gând mantra folosită de noi în India, zam. Zilnic
stăteam acolo ore întregi, lumea care se perinda mai des pe acolo începuse
să mă ştie, treceam drept un creştin ortodox deosebit
de credincios. Aşa am cunoscut-o pe Geta, care venea şi ea
destul de des la mormânt, cu felurite cereri adresate sfântului. Ne-am
împrietenit, i-am spus câte ceva despre mine şi India. La început
a fost cam bănuitoare. Nu mai auzise de zamolxianism. Treptat a înţeles
logica aspiraţiei mele spirituale. Apoi ne-am căsătorit. Eu
am vândut apartamentul din Făgăraş şi m-am mutat
aici, la Prislop. Din când în când mai merg la mormântul părintelui
Boca, pe care îl consider un înţelept zamolxian nu un sfânt creştin
ortodox, de unde am pornit rugul aprins al lui Zamolxe.
-
Şi astfel ai fost liber să continui Proiectul Deceneu în România.
-
Da. Cu banii luaţi de pe casa din Făgăraş şi încuviinţarea
soţiei.
-
Cum ai procedat?
-
Ţara trebuia cumva să „ia foc” din Proslop, conform spuselor
părintelui Boca. Am avut această idee clar în minte. De aici am
pornit să cutreier munţii căutând să ajung cât mai
sus pe creste. Făceam focuri sacre şi strigam numele lui
Zamolxe: Zaaamooolxeeeeeee! Zaaamooolxeeeeeee! Zaaamooolxeeeeeee! În
zonele cu ecou puternic reverberaţiile erau înălţătoare.
Am hălăduit astfel prin Bucegi, Ciucaş, Hăşmaş,
Rodnei, Făgăraş, Cernei, Moeciu, Retezat, Ceahlău, Pădurea
Craiului, Parâng, Ţibleş, Vlădeasa, Ţarcului şi
alţi munţi. Uneori, acolo pe înălţimi, eram doar eu
şi păsările cerului. Dar aprindeam focuri chiar şi la
altitudini mai joase, în depresiuni.
-
Cu cine ai umblat?
-
De cele mai multe ori mă alăturam unor grupuri de turişti.
Pur şi simplu mă interesam unde merg ei şi îi rugam să-mi
permită şi mie să-i însoţesc. Aveam echipament bun
şi tot ce-mi trebuia. Acolo unde ajungeam, îmi vedeam de treburile
mele, cele cu privire la focul sacru. Dar de obicei mi se alăturau
şi ceilalţi. Cântam ceva sau recitam balade sau poezii, aşa
cum am făcut noi în India. Dar aveam şi cântece înregistrate.
Explicam celor curioşi, de ceea ce vedeau, că urmez un ritual al
focului şi pronunţ numele zeului geto-dacilor Zamolxe. Îi rugam
să respecte ceea ce făceam şi să nu arunce niciodată
gunoi în foc, deoarece acel foc era sacru şi se numea focul lui
Zamolxe. Mulţi dintre participanţi au fost atraşi de
practicile mele spunându-mi că le vor urma şi ei.
-
Deci Proiectul Deceneu se manifestă cu vigoare chiar şi în
prezent, aici în România.
-
Fără discuţie.
-
În ce stadiu te afli acum?
-
Am cuprins cât am putut, dar desigur nu pot spune că am fost peste
tot unde se poate călca cu picior de om. Uneori mergeam chiar şi
de 2-3 ori în aceleaşi locuri care mă impresionaseră cel
mai mult. Au trecut astfel 10 ani de când umblu prin munţi. Soţia
a avut mare răbdare cu mine. Dar de acum nu voi mai hălădui.
În această privinţă am încheiat. De acum rezultatele sunt
clare, vizibile.
-
Spune-mi ceva despre trăirile pe care le-ai avut acolo în munţi.
-
Descrierea nu poate cuprinde realitatea trăită. Voi încerca
totuşi.
Doamna
Geta ia loc lângă noi să asculte. Florin povesteşte:
-
Făceam uneori focul sacru pe platformele de unde se deschideau
panorame neimaginat de frumoase. Pe măsură ce focul se înteţea
strigam numele Zamolxe, dar şi altele glorioase, ale geto-dacilor
şi românilor. Reverberau munţii, ca şi cum mi se răspundea.
Îmi imaginam că sunt sufletele geto-dacilor şi ale eroilor
neamului românesc care s-au trezit şi vorbesc. Atunci când un ecou
se auzea întârziat, credeam că s-au mai trezit şi alţii,
care abia atunci au putut să răspundă.
-
Fantastic! Extraordinar!
-
În locurile pe unde umblam trăiam o simbioză existenţială
cu natura. Conştientizam spiritele naturii, ale munţilor, ale pădurii,
ale râurilor, chiar şi ale pârâiaşelor. Pentru mine aceste trăiri
erau întâlniri cu zânele şi zeii, aşa cum credeau prietenii
noştri, indienii din Valea Zeilor din India, că oamenii vieţuiesc
alături de divinităţi. Toate spiritele naturii îmi erau
vii, încercam să percep mesajele pe care le transmiteau în orice
moment.
-
Ai avut experienţe de totalitate spirituală. Prin natura acestei
ţări suntem cu adevărat binecuvântaţi de zeul
Dumnezeu.
Florin
se reazemă de spătarul scaunului mulţumit că mi-a făcut
cunoscută evoluţia Proiectului Deceneu.
-
După cele relatate de tine am notat faptul că ai îmbogăţit
modul de a te adresa sufletelor în România, în comparaţie cu ce am
făcut noi în India.
-
Într-adevăr. Am extins categoriile sufletelor pe care le chemam. Dacă
în India ne-am concentrat pe cel al lui Deceneu, în România m-am gândit
şi la eroii neamului românesc, depăşind „graniţa”
timpului geto-dacilor. Poporul român are o istorie bogată.
-
Este deosebit de captivant ce ai realizat!
-
Am colecţionat cântece şi poezii care preamăreau timpurile
de glorie ale lui Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare, Avram Iancu…
şi toţi care sunt. În munţii Moldovei, de pildă, lăsam
crestele să asculte imnurile înălţate lui Ştefan.
Oamenii îl chemau să învie la Putna, să aducă unirea
Republicii Moldova cu România. În munţii Apuseni era preamărit
Avram Iancu, iar în Făgăraş, Mihai Viteazul, cel care a
unit primul ţările române. Am acumulat o antologie de poeţi
remarcabili. A contat doar miezul scrierilor lor. Ar fi prea mulţi ca
să îi citez.
-
Înălţător! De-a dreptul magnific! Ce rezultate ai observat
ulterior?
-
Nu se poate contesta evidenţa faptică. În Republica Moldova de
exemplu există o mare creştere a conştiinţei naţionale.
Oamenii, în ciuda îndoctrinării din timpul deceniilor de ocupaţie
străină, se trezesc. „Suntem români!” spun ei şi cântă
Hora Unirii.
-
Ce sugerează aceasta?
-
Sufletul lui Ştefan cel Mare a revenit. Este acum prezent în cineva.
Evidenţa creşterii conştiinţei naţionale este de
necontestat. Dar nu voi încerca să conving pe nimeni că Ştefan
s-a întors deja, deşi oamenii aceasta doresc prin cântecele înălţătoare,
care de cele mai multe ori „te aduc la lacrimi”.
-
Ai plâns şi tu prin munţi?
-
Desigur.
-
Dragă prietene, se poate spune că Proiectul Deceneu a reuşit.
Ţara „a luat foc din Prislop”, deşi ţi-a luat un
deceniu ca să o aprinzi spiritual peste tot. Vremea regenerării
noastre a românilor pe bazele religiei străbunilor geto-daci a
sosit. Zamolxianismul va triumfa.
Vibraţia
ce o simţim ne însufleţeşte tot mai mult. Doamna Geta îşi
şterge o lacrimă şi pleacă. În această stare de
euforie îmi aduc aminte de profesorul Coriolan Bârnea. Mă întorc către
Florin întrebându-l:
-
Vreau să-ţi spun că l-am căutat pe profesorul Bârnea
la Făgăraş. Am auzit că s-a retras în munţii Făgăraş.
-
Întocmai. L-am întâlnit acolo.
-
Oooo, nu mai spune!
-
Îţi voi povesti. Dar mai întâi vreau să vorbesc cu Geta. Rămâi
la masă cu noi.
Florin
iese. Se întoarce iute.
-
Masa este aproape gata. Poftim la bucătărie.
Mâncăm
în tihnă şi pace, muţumiţi de veştile ce ni le
împărtăşim.
-
Ard de nerăbdare să aflu ce mai face profesorul Bârnea.
-
L-am întâlnit în Munţii Făgăraş. A fost un
eveniment parcă făcut să se petreacă astfel, în
timpul uneia din excursiile mele prin munţi. Asta a fost acum un an.
-
Da, cineva parcă le are în grijă pe toate şi doar le porneşte
când trebuie.
-
Ajunsesem destul de sus spre creste, când dau de o aşezare măruntă
care pur şi simplu nici nu apărea pe hartă. Erau câteva
case strâns adunate. Câinii m-au simţit şi au început să
mă latre. Dintr-o casă iese un bătrân cu barbă bogată,
aşa cum sunt mulţi dintre muntenii noştri. M-a privit atent
şi m-a recunoscut. „Florin Şoimariu?”. „Domnule
profesor!” „Iată ce întâmplare! Poftim în casă. Pe unde
umbli Florine? Te caută cu râvnă prietenul tău din
Australia”. Profesorul mi-a povestit apoi multe.
-
De ce s-a retras tocmai acolo?
-
Vrea să-şi sfârşească zilele sus în munţi.
Spunea că spiritul îi va rămâne prin acele locuri după ce
corpul va muri. Aşa se întâmplă de obicei cu preoţii
zamolxieni.
-
Mie mi-a spus, când l-am întâlnit ultima oară, că lucrează
la un proiect, o întreagă teorie a zânelor şi zeilor.
-
L-a finalizat. A depăşit cu mult această arie, a conceput
un întreg testament al zamolxianismului. Să-ţi arăt!
Florin
se ridică şi revine cu un vraf de pagini scrise.
-
Iată! spune şi mi-l înmânează.
Citesc
pe copertă: Cartea lui Zamolxe, autor Poporul Român.
-
Oooo! Deci a conceput ceea ce românii caută de mult timp, baza
religiei zamolxiene.
-
Precum se vede.
-
Ai afirmat că profesorul Bârnea doreşte să-şi sfârşească
zilele în munţi deoarece aşa se întâmplă de obicei cu
preoţii zamolxieni. Ce vrea să însemne aceasta?
-
Este o istorie. Află că profesorul Bârnea a fost preot ortodox
în tinereţe. A avut astfel ocazia să cunoască bine tradiţia
noastră strămoşească. Şi-a dat seama de aportul
pe care religia populară a românilor îl are la creştinismul
ortodox românesc. Ulterior a avut neînţelegeri cu superiorii lui,
deoarece înclina mai mult către spiritualitatea tradiţiei strămoşeşti
decât spre cea a creştinismului originar. A trebuit să părăsească
clerul ortodox creştin. „Rebeliunea” lui, ca să zic aşa,
a ieşit la suprafaţă treptat. Chiar el mi-a spus că de
fapt preoţii zamolxieni există printre cei creştini ortodocşi,
deoarece au fost cooptaţi ca spiritualitate în creştinism, de
la pătrunderea lui pe teritoriul Daciei romane. Practic întregul
cler ortodox creştin are natură duală, fiind atât creştin
cât şi zamolxian. El, profesorul Bârnea a optat către a fi mai
mult zamolxian, preot deceneu, aşa cum erau ei numiţi din
antichitate.
-
Formidabil. Deci chiar şi clerul deceneu există.
-
Da. Dar, cel mai interesant este faptul că un cler deceneu este în
curs de a se constitui independent. Vor urma şi alţii exemplul
profesorului Bârnea, acela de a se declara preoţi decenei, chiar dacă
nu vor avea destui oameni cărora să le slujească, deoarece
conştiinţa zamolxiană este încă în formare printre
români. Dar timpul va arăta că zamolxianismul va triumfa.
-
De necrezut! Proiectul Deceneu, aşa cum se înfăptuieşte,
întrece orice aşteptări.
Ieşim
în grădină. Luăm loc pe banchete, în jurul unei mese.
Florin a luat cu el Cartea lui Zamolxe pe care mi-o dă să
o răsfoiesc. Timp de zece minute prefir printre degete paginile cărţii.
-
Îmi pare deosebit de interesantă această lucrare. Observ că
este formată mai mult din file ce conţin notiţe.
-
Sunt înţelepciuni culese din popor. Tocmai de aceea autorul este
Poporul Român. Profesorul Bârnea nu se vrea întemeietor de religie, ci
a adunat cele mai importante idei care pot constitui religia zamolxiană
contemporană. Astfel de notiţe, dacă sunt bine legate între
ele, pot forma un cod de legi al zamolxianismului, un testament pe care
l-a scris poporul român, nereprezentând o revelaţie individuală
de idei, ci una colectivă.
-
Este impresionant! Te rog lasă-mi-o două-trei zile ca să o
pot citi.
-
O poţi lua cu tine definitiv. După ea se poate închega codul de
legi despre care am vorbit.
-
Prietene iar mă uimeşti, spun impresionat. Voi citi atent aceste
note şi revin după trei zile ca să mai vorbim.
Îmi
iau rămas bun de la Florin şi soţia lui. În zilele ce au
urmat m-am afundat în lectura notiţelor care vor pune bazele unui
crez aşteptat de milenii. Este primul pas, prin care zamolxinismul,
religia daco-geţilor, îşi va constitui un cod de legi.
Timp
de trei zile am parcurs cea mai interesantă lectură din viaţa
mea. Am văzut cum profesorul a adunat memoria colectivă a
neamului românesc. Nimic din ce era important nu a scăpat. Nu numai
că datele sunt compatibile cu omul mileniului trei, dar notele fac
proiecţii de idei asupra dezvoltării în viitor a crezului
zamolxian. Sunt de-a dreptul uimit de profunzimea datelor.
Revin
apoi la casa lui Florin Şoimariu căruia îi împărtăşesc
entuziasmul meu.
-
Şi eu am rămas profund impresionat de cele citite, mărturiseşte
Florin. Eu şi Geta practicăm în casă ritualuri zamolxiene.
Aprindem seara lumânări şi ne gândim la suflete şi la viaţa
omului. Îi pomenim de asemenea pe cei care au murit din neamurile
noastre. Sufletele lor pot fi chemate ca să se întrupeze, deoarece
sufletul omului este nemuritor. Din când în când eu merg la mormântul
părintelui Boca şi fac o rugăciune zamolxiană.
Întâlnirea
lui Florin reprezintă o mare cotitură în viaţa mea. Luând
Cartea lui Zamolxe, mi-am asumat o misiune, aceea de a o
conceptualiza şi oferi oamenilor legile frumoase, codul spiritual al
zamolxianismului modern.
A
doua zi părăsesc Prislopul. Reîntors în Bucureşti, timp
de câteva zile mă tot gândesc la întâmplările trăite în
ultimii 10 ani, de la întâlnirea mea cu Florin Şoimariu în India până
la cele recente legate de profesorul Bârnea. Proiectul Deceneu dă
roade. Va trebui să descopăr cum şi unde.
Ce
aş putea face? Cel mai bine ar fi să plec la munte într-o zonă
montană mai frecventată. Plănuiesc o excursie în zona munţilor
Bucegi, voi avea astfel ocazia să revăd locurile dragi mie în
timpul studenţiei petrecute în România.
Sosesc
dimineaţa la Predeal şi primul drum îl fac la Cioplea. Îmi
rotesc privirea peste priveliştile minunate de care mă leagă
multe amintiri. Cobor apoi spre gară şi urc la Clăbucet. Găsesc
muntele cam abrupt pentru mine, acum după trecerea anilor tinereţii
îl parcurg mai încet. Îmi continui apoi drumul şi spre amiază
ajung la cabana Susai.
Închiriez
o cameră şi mă odihnesc câteva ore. Înspre seară, către
asfinţit, aud cântece în preajma cabanei. Ies degrabă. La vreo
câţiva zeci de metri se află un grup de tineri adunaţi în
jurul unui foc. O voce feminină conduce întrunirea. Solista este
secondată în surdină de corul care repetă cuvântul
Zamolxe.
Ce
minunat! Iată ceva la care nu mă aşteptam. Mă alătur
cu bucurie corului. După circa o jumătate de oră, timp în
care mai mulţi participanţi au condus câte o scenă a
acestei reprezentări, ritualul încetează. Am ocazia să
schimb câteva cuvinte cu tinerii prezenţi.
-
Aţi înfăptuit un ritual al focului, nu încape îndoială.
Cui l-aţi închinat? întreb pe tânara pe care am văzut-o prima
oară că avea rol sacerdotal.
-
Aşa cum aţi auzit. Noi aducem omagii zeului geto-dac Zamolxe.
Focul acesta este sacru.
-
Zeul Dumnezeu. Zamolxe, fie cu voi!
Iată
dovada că Proiectul Deceneu prinde viaţă printre oameni, în
România.
La
scurt timp după întâlnirea mea cu tinerii, la cabana Susai, merg la
Deva. Am o presimţire, că în acest oraş, prin numele sacru
moştenit de la geto-daci, trebuie să se întâmple ceva. La Deva
îmi oferă cazare o cunoştinţă, doamna Ana. După
câteva zile, într-o seară îmi spune:
-
Am aflat de la colonelul Mihăescu că uneori seara, sus la
cetate, un grup de oameni fac un foc mare.
-
Nu mai spune! Vreau să particip şi eu.
-
Chiar astă seară se vor aduna pe la apusul soarelui.
-
Voi merge negreşit.
Cu
o jumătare de oră înainte de asfinţit plec către
Cetate împreună cu doamna Ana. Ajunşi sus ce ne văd ochii?
Un grup de circa 15 persoane se găsesc strânşi în jurul unui
foc şi cântă. Este un ritual zamolxian în toată puterea
cuvântului. Din când în când cei adunaţi aruncă vreascuri în
foc. Atmosfera este înălţătoare.
Ne
găsim şi noi locuri şi participăm trup şi suflet
la eveniment. După circa o jumătate de oră ritualul se încheie.
Cunosc pe câţiva dintre participanţi, Hans şi Paula, care
sunt un cuplu, Anda, Septimiu, toţi din Deva. Codrin şi Elena au
venit din Simeria. Este şi un tânăr, Toni venit tocmai din
Rovinari, Gorj. Ne prezentăm, Cezar şi Ana.
-
De când urmaţi aceste practici ale focului?
Hans
mă lămureşte:
-
Grupul nostru spiritual a început să se formeze cam cu 10 ani în
urmă. Avem multe preocupări comune, deşi nu exclusiv, ne
interesează yoga, tradiţiile populare, pe unii creştinismul,
mergem pe munte în grup.
-
Şi practica ritalului focului când aţi început-o?
-
Doar cu câţiva ani în urmă. S-a pornit spontan, nu ştim
ce ne-a determinat să o îndeplinim. Oricum, aici pe cetate este
locul cel mai potrivit pentru astfel de activităţi, fiind un
sanctuar dacic, un loc sacru, în care credem că ei practicau
ritualul focului lui Zamolxe, aşa cum se întâmpla în vechime, pe
înălţimi. La acele vremuri practica cultului focului era o normă
de viaţă spirituală.
-
Ce rezultate se obţin? Aţi avut experienţe deosebite de-a
lungul timpului?
Interlocutorii
mei se privesc unii pe alţii.
-
În primul rând ni se împlinesc dorinţele, se grăbeşte să
răspundă Paula. Înainte de începerea ritualului focului
fiecare îşi pune în gând câte o dorinţă. Cât despre
experienţe deosebite personale... Dar, s-a făcut târziu şi
trebuie să coborâm în oraş. Poate altă dată să
mai discutăm.
-
Sper să ne mai revedem. Mi-a făcut o deosebită plăcere
să vă cunosc.
Grupul
porneşte către oraş. Eu mai rămân. Mă gândesc
la acele vremuri apuse ale geto-dacilor. Iată că acum după
aproape 2000 de ani firul subţire, care nu s-a rupt niciodată,
devine puternic. Ne regenerăm. Sufletele străbunilor revin în
oamenii locului.
A
doua zi dimineaţa doamna Ana îmi dă o veste bună.
-
Vom merge pe valea Râului Mare Retezat la o cabană. Prietena mea Măriuca
ne-a invitat să stăm acolo câteva zile la cabana ei.
-
Minunat! Când?
-
Astăzi după prânz pe la ora două vine cineva să ne ia
cu un automobil.
Ne
pregătim tot ce avem nevoie pentru această excursie cu sejur de
câteva zile.
La
ora stabilită automobilul soseşte. Pornim spre Valea cu Laţuri
conduşi cu maşina de doamna Dora. În drum vizităm locurile
pitoreşti create de natură sau de mâna omului prin dirijarea
apelor curgătoare către baraj, şi în cele din urmă
sosim la destinaţie.
Cabana
noastră este construită în pantă, în stil clasic de
munte. Are zid solid şi etaj. Pe o inscripţie citim: Cabana
Parfumata. Grădina este spaţioasă şi plină de
flori mirositoare, inclusiv trandafiri. O bucătărioară mică
este construită adiacent. Lângă o latură a cabanei curge
un râu de munte care se varsă în Râul Mare Retezat. În spatele
casei se înalţă o platformă care continuă apoi în
curtea adiacentă. Într-o parte a platformei este construit un adăpost
unde se află o masă de grădină şi sunt depozitate
lemne de foc.
Ne
instalăm comod în cabană, doamna Dora, care ne-a condus până
aici, trebuie să coboare la Deva. Curând soarele asfinţeşte.
Se lasă noaptea. De la fereastra camerei unde dorm se aude cugerea râului.
Este o încântare. Mi-am dorit tare mult să dorm într-o casă
din camera căreia să se audă susurul râului şi să-i
înţeleg misterele.
A
doua zi dimineaţa suntem vizitaţi de Adrian, nepotul doamnei Măriuca.
Tânărul se află în zonă de câteva săptămâni.
Ne familiarizează cu împrejurimile locului, apoi întreabă:
-
Cred că aţi observat că este o biserică aici aproape.
-
Da. O vom vizita în curând, spun.
-
Astăzi voiam şi eu să merg acolo.
-
Vino cu noi, spune doamna Ana.
Îl
invităm pe Adrian la masa de prânz, apoi împreună vizităm
biserica. Construcţia este mignonă, picturile create de un penel
de artist. Petrecem în linişte şi pace timpul cât o admirăm.
Revenim la cabană, ne luăm rămas bun de la Adrian.
-
Mai vino şi mâine dimineaţă pe la noi, dacă ai timp,
îl invită doamna Ana.
-
Voi vedea. Nu vă promit.
În
ziua următoare ne găsim pe platforma din spatele casei când
apare Adrian pe la ora 12.
-
Doamnă Ana, domnule Cezar, să vă spun ceva interesant,
spune el entuziast.
Îl
invităm să ia loc.
-
Te ascultăm. Ce este aşa extraordinar? întreabă doamna
Ana.
-
Astăzi, spre dimineaţă, am avut un vis, parcă trăit
aievea. Se făcea că eram toţi trei acolo sus, la biserică,
aşa ca ieri. Domnea o linişte adâncă… şi… deodată…
biserica a dispărut… noi rămânând pe loc. Apoi am văzut
cum veneau oameni din toate părţile către noi. Arătau
ca păstorii de la munte cu bărbi şi cuşme, femeile
erau îmbrăcate în costume populare româneşti. În mijlocul
locului în care eram s-a ivit un foc strălucitor care se înteţea
pe măsură ce cântecele acelor oameni creşteau în
intensitate. Noi trei cântam alături de ei ceva de neînţeles,
dar sentimentul care îl trăiam era înălţător. Când
m-am trezit, acele sunete îmi sunau încă în urechi. Chiar şi
acum vă mărturisesc că am ţiuituri. De acea sunt
foarte impresionat de acest vis. Ce credeţi?
Îmi
spun părerea:
-
Cred că ai avut acces la memoria colectivă a neamului românesc,
stocată de-a lungul timpului. Unele biserici sunt construite pe
locurile vetrelor de cult, altarelor şi templelor geto-dacilor şi
romanilor. Practic cred că ai captat momente din trecut amestecate cu
cele recente, precum este vizita noastră ieri la biserică.
Diseară putem să aprindem şi noi un foc pe platforma din
spatele casei şi să procedăm exact ca oamenii din visul tău,
vom cânta şi aţâţa focul cu lemne. Desigur că proporţiile
vor fi cu mult mai mici decât cele din visul tău, care, după
cum l-ai descris, era grandios.
Seara
ritualul nostru s-a desfăşurat cu succes. Toţi trei ne-am
spus dorinţe în minte şi le-am ţinut treze pe timpul derulării
ritualului focului sacru. Mai târziu Adrian a plecat.
Dimineaţa,
după ivirea zorilor, merg pe malul Râului Mare Retezat. Vreau să
trăiesc cele spuse de profesorul Bârnea odată, o experienţă
de simbioză existenţială cu natura. Locurile acestea sunt
încărcate cu o spiritualitate deosebită.
Susurul
râului îmi induce o stare mentală de meditaţie dinamică.
Treptat mintea mi se limpezeşte, am o claritate a existenţei
mele, înconjurat de lumea materială pe care o simt conştientă
şi vie. Păşesc pe lângă apă şi urc pe
pietrele în jurul cărora curge apa râului. Închid ochii, îmi
astup urechile cu degetele, susurul apei îl simt încă în urechi într-o
formă mult mai subtilă. Nu-mi mai percep corpul, singura legătură
ce o mai am cu exteriorul este respiraţia.
Parcă
sunt învăluit de o prezenţă. Îmi amintesc de profesorul Bârnea
şi spiritele naturii despre care îmi vorbise. Trebuie să fie zâna
Râului Mare Retezat. Aud şoapte de neînţeles, dar pe care le
simt ca fiind de iubire. Zâna îmi spune din susurul apei că mă
iubeşte. Doamne, Zamolxe, acum te înţeleg!
...Revin
în Australia. Sunt definitiv marcat de spiritele străbunilor românilor,
care se trezesc în oamenii arealului carpatin.
Iată
că acum, în martie 2009, se împlinesc 12 ani de la întâlnirea mea
în India cu Florin Şoimariu. Proiectul Deceneu a prins rădăcini
adânci. Cândva, în viitor, va fi ca un copac falnic. Oamenii Carpaţilor
se întorc pe calea zeului Dumnezeu, Zamolxe. Trebuie neapărat să
fac cunoscută publicului Cartea lui Zamolxe.
Octavian
Sărbătoare 2009, Sydney, Australia
☼ ☼ ☼ ☼ ☼ ☼ ☼ ☼
Prefaţă
Cap. 1 – Proiectul Deceneu
Cap. 2 – Zamolxianism
[Home]