Tradiţia Vedică a ofrandei (Yajna)
de
Octavian Sărbătoare
Era Vedică a hinduismului începe cu perioadele
protoistorică şi cea Vedică devreme până la
aproximativ secolul 5 î.e.n. şi continuă cu perioada clasică
până la aproximativ secolul 5 e.n. (Hinnells, 1994, pp. 194-196).
Canonul Vedic
al acestor perioade conţine patru straturi de literaturi sacre numite Samhita
(care conţine la rândul său Rig Veda, Yajur Veda, Sama Veda
şi Atharva Veda), Brahmana, Aranyaka şi Upanishad.
Primele două straturi sunt în mod curent cunoscute sub numele de Karma
Kanda, acea secţie Vedică ce pune accentul pe acţiune
(Karma), pe când ultimele două straturi cunoscute sub numele de
Jnana Kanda pun accentul pe cunoaştere (Jnana). Aceste
ultime două straturi din Yoga constituie peroada clasică a
hinduismului. Important de reţinut este că această
clasificare este bazată pe conceptul de ofrandă numit Yajna/
Homa/ Agnihotra/ Agnihoma/ Havan. Deşi scopul de a practica Yajna
rămâne acelaşi, execuţia diferă, în funcţie de
perioada Vedică respectivă.
Yajna însăşi trebuie privită ca esenţa Vedelor.
Încă din perioada Vedică devreme, acest ritual a fost
privit ca fiind legătura dintre om şi divinitate, şi de
asemenea ca un mijloc care duce la eliberare. Prin această legatură,
omul poate cunoaşte divinul şi astfel împlini însăşi
scopul existenţei umane, acela de a-i venera pe zei ca fiind principii
ale existenţei însăşi. În faza sa de început, practica Yajna
era legată de fenomenele naturale ciclice, în particular de
anotimpuri (Ritu), luând în consideraţie întreaga ordine din
natură, prin observaţia empirică a naturii. Locul omului în
structura naturii este astfel analizat cu mare atenţie. În această
manieră, printr-o observaţie empirică, un întreg concept s-a
dezvoltat treptat, conceptul de ordine cosmică sau ordine divină
numit Rita. Prin aceasta, practicile Yajna au devenit treptat rituale
de factură ontologică.
Cultura
Vedică a evoluat bazată pe Yajna şi având ca
prim ţel crearea armoniei. Această armonie se referă în
principal la armonia cu natura, la felul cum fiinţa umană se încadrează
în întreg mediul înconjurător, dar şi la armonia din corpul
uman. Zeităţile, ca simboluri ale principiilor existenţei,
fenomenelor naturale sau
aspectelor psihologice şi sociale ale omului, sunt identificate astfel
conceptual, devenind modalităţi de a obţine acea armonie căutată
de om. Arhetipul şi manifestarea naturii, gândul şi acţiunea
sunt astfel integrate într-o singură realitate care traieşte prin
ea însăşi şi se determină pe sine însăşi.
Rolul practicii Yajna, ca intermediar între om şi divin, era de
a obţine favoarea zeităţilor astfel simbolizate, fie în
lumea exterioară, fie în lumea psihologică a celui care practica
ofranda. Rezultatele spre care se ţintea, erau sub formă de
recolte abundente, vreme bună, dobândirea de copii, obţinerea
fericirii sub orice formă, etc. Cu toate că scopurile pentru care Yajna
era practicată, sunt aceleaşi în orice eră Vedică,
ele au caracteristici tipice erei respective.
Scripturile Vedice stipulează că ofranda a fost esenţială
încă de la începutul creaţiei. Prajapati ('tată al
fiinţelor'), un zeu major ca poziţie în Veda devreme, este
considerat ca fiind însăşi esenţa ofrandei. In Brihadaranyaka
Upanishad (prescurtat Br.) I.2.7, Parjapati se identifică el
însuşi cu universul, dorind: "Fie ca acest corp al meu să
fie gata pentru ofrandă!", cu scopul de a crea lumea. Treptat în
timp, panteonul Vedic devreme se cristalizează având patru zei
principali: Surya, Indra, Agni şi Soma. Multe imnuri sunt închinate
acestor zei în Rig Veda ('Veda rugăciunii'), cea mai veche
carte sacră a hinduismului. Ofranda în foc fiind făcută în
onoarea unui zeu anume, ţelurile, ritualul, depindeau de ceea ce putea
oferi acel zeu.
În timpul
perioadei Vedice devreme, erau cinci feluri de ofrande ale focului,
numite Brahmayajna, Devayajna, Pitriyajna, Manushyayajna
şi Bhutayajna, ca ofrande ale focului făcute respectiv către
Brahma, zei, strămoşi, oameni şi către toate fiinţele.
Aceste ofrande ale focului se referă la cele două maniere de
ritualuri, ritualul de tip Shrauta făcut de preoţii Vedici
în conformitate cu scripturile revelate numite Shruti, sau tipul Grihya
('domestic') executat de omul căsătorit, care de multe ori era
ajutat de soţie (Patni).
Dintre aceste
două tipuri de ritualuri, Shrauta era mult mai elaborat,
scopurile sale extinzându-se mult peste cele ale unei case de familişti. In cazul ritualului Shrauta, obiectele de uz şi felul cum erau
ele folosite, este cu deosebire important. Se acordă cu precădere
atenţie felului cum ritualul este executat precum şi felul cum
participanţii se comportă în tot timpul execuţiei
ritualului. Aria respectivă numită Vedi, este cu minuţiozitate
pregătită pentru scopul precis al ritualului aşa cum prevăd
scrierile sacre Shruti. Obiectele folosite sunt beţe de lemn (Arani
sau Idhma) folosite cu scopul de a aprinde focul sacru prin fricţiune.
Alte obiecte folosite sunt bucăţi mai mari de lemn (Samidh)
pentru foc, lingura (Shruca sau Agnihotrahavani) pentru oferta untului limpede, pietrele (Gravan) de
presat planta Soma, vasele (Camasa) în care se ţin Soma
sau mâncarea pentru ofertă, lista obiectelor folosite fiind întradevăr
lungă.
In aria Vedi
este o zonă mai mică numită Antarvedi, un fel de altar
unde se află adâncitura în care va arde focul sacru (Agni) al
ofrandelor. Zona Antarvedi este înconjurată de iarbă sacră
Kusha care este împrospătată cu apă proaspătă
conform regulilor. Ofranda în foc (Agnihoma) este condusă de
preoţii Vedici (Ritvija) care vor oferi în foc
articolele respective ca hrană (Annahoma) pentru zei ca: lapte,
unt limpede (Ghee), cereale, fructe, felurite substanţe, legume
şi flori, etc.
Ritualul de bază
de tip Shrauta cere participarea celor patru preoţi Vedici,
fiecare dintre ei având atribuţii diferite. Ei se numeau Hotri,
Adhvaryu, Udgatri şi Brahman (Brahmin). Fiecare dintre aceşti
preoţi putând avea la nevoie trei ajutoare. Toti aceşti preoţi
Vedici erau preoţi invocatori (cântăreţi). Aşa
cum tradiţia menţionează, Hotri era preotul care cânta
imnurile din Rig Veda în timpul punerii ofrandelor în foc. Adhvaryu
era preotul care cânta imnurile din Yajur Veda pe când executa Adhvara,
adica datoria sa încă înainte de a aşeza ofranda în foc. Udgatri
era preotul care cânta imnurile din Sama Veda, pe când preotul Brahman
(Brahmin) văzut ca cel mai erudit dintre toţi, supraveghea întreaga
ceremonie fiind şi cel care cânta imnurile din Atharva Veda.
Totuşi, dintre toţi preotii Vedici, preotul Adhvaryu
era privit ca avand o importanţă centrală pentru faptul că
de el depindeau măsurarea corectă a întregii zone, el construia
tot ce era necesar şi pregătea toate obiectele care vor fi
folosite, articolele pentru ofrandă, vase, lemne, apă, etc. El de
asemenea aprindea, prin fricţiune, focul sacru. Talentele preotului Vedic
Adhvaryu erau de importanţă crucială pentru ofrandă.
Succesul însuşi al întregii ceremonii depindea de a avea totul pregătit
corect, înainte de începerea propriu-zisă a ritualului.
Aşa cum
scrierile sacre menţionează, felul de a executa Yajna diferă
în funcţie de scopul pe care îl are beneficiarul ofrandei. Ofranda
putea astfel fi făcută către Brahma, Deva, Pitri, Manushya
sau Bhuta, scopul însăşi al ofrandei trebuind să
fie compatibil cu puterile pe care aceste zeităţi le simbolizau.
Ritualul de tip Shrauta era un act personal, prin care o persoană
solicita de la zei anumite dorinţe (Sankalpas) pentru îndeplinire.
O dată cu finalizarea ceremonialului Yajna, prin ofranda finală
(Purnahuti) rezultatele se aşteptau să se fructifice într-o
anumită perioadă de timp, de obicei un an, perioadă care
corespundea cu ciclu peren în natură.
Cu trecerea
timpului, ritualul Yajna a evoluat aducând cu aceasta şi o
transformare radicală în felul de a-l efectua. In acest sens
tradiţia hindusă a evoluat către a menţine practicile de
tip Yajna, dar în cu totul alte forme. Schimbarea esenţială
este în legătură cu interiorizarea treptată a ritualului. De
la un ritual foarte elaborat executat în exterior, aşa cum s-a arătat
anterior, Yajna se concentrează acum către corpul uman ca
punct central. Această interiorizare a ofrandei către lumea
pertinentă corpului uman, devine dominantă în timpul perioadei
clasice a hinduismului, perioadă dominată de Jnana Kanda.
Această perioadă pune accentual pe cunoaştere (Jnana)
ca mijloc de a obţine aceleaşi rezultate care erau date de
practicarea ritualului de tip Shrauta, aşa cum a fost descris
anterior. În timpul perioadei Aranyaka, dar mai cu seamă al
perioadei Upanishad, ritualul de tip Shrauta îşi pierde
dominanta, lăsând ca un nou tip de Yajna să devină
proeminent.
Principala
deosebire apărută în perioada târzie a Vedelor, constă
în faptul că zeii (Devas) "coboară" în corpul
uman pentru a deveni sinonimi cu funcţiile psiho-fiziologice ale
omului. Această hierofanie este absorbită în corpul uman în
felul următor: "Organul de vorbire (Vak) este focul (Agni)"
(Br., III.1.3), "ochiul (Cakshus) este Soarele (Aditya)"
(Br., III.1.4), "forţa vitală (Prana) este vântul (Vayu)"
(Br., III.1.5), "mintea (Manas) este Luna (Chandra)"
(Br., III.1.6). Spiritul, care este considerat ca "oul de aur" (Hiranyagarbha),
se află în inimă, conform Br.,II.1.17. Mai mult, cei patru preoţi
Vedici capătă şi ei aspecte interne ale corpului uman,
astfel că aşa cum spune Br.,III.1.3-6, vorbirea este preotul Hotri,
ochiul este preotul Adhvaryu, respiraţia este preotul Udgatri,
iar mintea este preotul Brahman.
Astfel că
în noua interpretare a ideii de ofrandă, cel care oferă se ridică
la nivelul de imago mundi prin magnitudinea conştientizării
ofrandei. El nu este altul decât aspirantul spiritual care prin cunoaştere
(Jnana) aspiră la proximitatea cu realitatea supremă, aceea
reprezentată de ideea Brahman. Nu numai că se creează
o corespondenţă a lumii exterioare reflectată în lumea
interioară a corpului uman, dar şi realitatea corpului uman este
"proiectată" în exterior într-o magnitudine de proporţii
gigantice. Astfel că "organul vorbirii (Vak) este pământul,
mintea (Manas) este amosfera, iar forţa vitală (Prana)
este cerul/ paradisul." (Br.,I.5.4). Considerând aceste echivalări
de proporţii, fie că sunt interne sau externe, ceea ce se află
de fapt în spatele acestor corespondenţe este ideea de eliberare (Kaivalya)
obţinută prin cunoaştere (Jnana).
In esenţă,
întreaga literatură sacră a Upanishadelor pune accentul pe
cunoaşterea (Jnana), ca fiind cea care conduce la eliberarea
spirtuală (Kaivalya), ca rezultat al noului mod de a efectua
ofranda către zei. Esenţa Upanishadelor este clar stipulată
de cele patru "mari afirmaţii" (Mahavakyas), Tattvamasi
("Acela eşti tu"), Ahambrahmasmi ("Eu sunt Brahma"),
Prajnanam Brahma ("Brahma este conştiinţa")
şi Ayamatma Brahma ("Brahman este acel
Spirit"). Aceste Mahavakyas însumează întregul concept
filozofic al Upanishadelor, în care de această dată
aspectul central este ocupat de fiinţa umană în relaţie cu
divinul, şi nu de zeii exteriori ca mai înainte. Această
schimbare de centralitate este esenţială pentru a putea întelege
cum s-a metamorfozat conceptul de Yajna însăşi. Astfel că
nu numai Brihadaranyaka Upanishad pune accentul pe eliberare prin
cunoaştere, dar şi alte Upanishade majore ca Ishavasya,
Chandogya, Katha, Kena, Aitareya, etc., amplifică
aceeaşi ideee. Această trecere de la Yajna exterioară
la cea interioară este sugestiv prezentată în Garbha Upanishad,
una dintre Upanishadele considerate minore (vide Narayanasvami Aiyar
K. pentru citate din Garbha Upanishad). Aşa cum se spune în
această Upanishad, ofranda este făcută de persoana
respectivă în corpul propriu, care poseda tot ce este necesar,
corespunzător articolelor folosite de ritualul de tip Shrauta.
Iată
cum Grabha Upanishad scrie despre corespondenţa dintre Yajna
externă şi cea internă facută în corpul uman:
"Mintea şi organele de simţ devin vasele ofrandei; organele
de acţiune (Karmendriyas) sunt uneltele folosite la ofrandă,
… Corpul este locul ofrandei (Vedi), craniul capului este locul (Kunda)
unde se arde focul (Agni), părul este iarba Kusha; gura
este platforma Antarvedi" (Narayanasvami Aiyar K. 1979,
pp.121-122). In continuare această Upanishada relatează în
detalii, corespondenţa dintre Yajna externa şi cea făcută
în corpul uman, luând în considerare funcţiile şi capacităţile
corpului sau felurite experienţe calitative pe care corpul le poate
avea. Concluzia acestei Upanishade atinge un nivel epitomic atunci când
se scrie: "Toţi cei care trăiesc (în lume) fac ofrande. Nu
există fiinţă care nu face ofrande. Acest corp este (creat)
pentru ofrandă, se naşte din ofrandă şi se schimbă
după cum ofranda este făcută".
Astfel că atât corpul cât şi mintea "trăiesc"
ideile expuse în Mahavakyas si prin aceasta atingând astfel eliberarea
spirituală (Kaivalya).
In mod
practic eliberarea devine o experienţa de viaţa totală în
care cunoaşterea (Jnana) capătă un rol esenţial. Acest fapt
este foarte relevant exprimat de conceptul de ofrandă extinsă numit
Atmarpana ('ofranda către Atma'). Acest concept
atotcuprinzator este văzut într-un sens larg, ca atitudinea conştientă
a unei persoane de a "oferi în dar" lui Dumnezeu propriile acţiuni,
cu scopul sanctificării existenţei umane obişnuite. În acest
sens, acţiunea de a lucra cu mâinile devine Mudra, gestul de
rugăciune către Dumnezeu; vorbitul devine Japa, practica
formulelor magice numite Mantras; actul de a mânca devine ofrandă
de mâncare făcuta lui Dumnezeu în focul digestiv (Jatharagni);
actul de a respira devine Agnihotra, ofranda de aer făcută
în plămâni prin funcţia de respiraţie, etc.
Nu este
astfel surprinzător că însuşi actul sexual dintre un bărbăt
şi o femeie este văzut ca ofrandă, ca o Yoni Yajna.
Iată cum Br.,VI.4.3 descrie corespondenţa dintre părţile
corpului unei femei şi instrumentele folosite în Yajna:
"Partea centrală a corpului ei este altarul (Antarvedi), părul
pubian este iarba sacră Kusha, pielea ei este presa pentru Soma.
Labiile organului ei sexual menţin focul din interior"
(Radhakrishnan S., 1997, p. 321). Astfel că bărbatul este cel care
dă ofranda sub forma penetrării sexuale şi ejaculării
finale a spermei, act echivalent cu ofranda finală Purnahuti.
Femeia în schimb reprezintă în acest caz întreaga arie Vedică
(Vedi) în care se execută intregul ritual. Este fără
doar şi poate ideea sacralizării actului sexual, idee pe care
hinduismul o dezvoltă în detalii extensive prin conceptul de Tantra.
Hinduismul sanctifică astfel viaţa sexuală, care devine o
unire sacră. Prin extrapolare, mulţimea tuturor practicilor Yoga
într-o formă sau alta, sunt o unire (Yuj) cu divinitatea şi
pot fi astfel văzute ca fiind ofrande.
Aşa
cum este prezentată în literatura de specialitate, practica Yoga,
ca metodă de a obţine o viaţă calitativă deosebită,
permite cuiva să aspire la eliberarea spirituală cunoscută
sub diferite nume, cel mai adesea sub numele de Jivanmukti. Astfel că
un Jivanmukta este acea persoană care a atins eliberarea
spirituală deşi se menţine încă în viaţă. Însă,
remarca cea mai pertinentă este că un Jivanmukta nu are un
corp obişnuit ci unul sacralizat prin Yoga, ca un fel de ofrandă. Mircea Eliade
(1975, pp. 199-200) scrie despre Yoga şi experienţa de viaţă
calitativă de imitatio dei a unui Jivanmukta astfel:
"Idealul Yoga, starea unui Jivanmukta este de a trăi într-un
prezent continuu, în afara timpului. 'Omul eliberat în viaţă' nu
mai posedă o conştiinţă personală, hranită din
propriul trecut, ci mai degrabă o conştiinţă a unui
spectator al vieţii, o conştiinţă manifestată prin
luciditate şi spontaneitate."
Literatura clasică Yoga este relevantă în acest sens, când
se menţionează importanţa ofrandei în scopul dobândirii
eliberării spirituale. Binecunoscuta lucrare Bhagavad Gita, care
este o lucrare de Yoga par excellence, menţionează (BG,
III.9): "Lumea este prinsă de acţiune (Karma), dacă
acţiunea nu este făcută sub formă de ofrandă".
Mai mult, "Prin ofrandă se hrănesc zeii, care la rândul lor
îi hrănesc pe oameni; astfel că prin a se hrăni unii pe alţii
se poate obţine ţelul suprem (adica eliberarea)" (BG,
III.11). În acest fel, aspiraţiile celui care face ofrande se îndeplinesc
pentru că: "zeii hraniţi prin ofrandă îţi vor îndeplini
toate dorinţele" (BG, III.12). Într-o epitomie a creaţiei însăşi,
Yajna este văzută ca esenţială pentru că
"Brahma Creatorul, a creat fiinţa umană din ofrandă
spunând: Prin ofrandă vei prospera şi ofranda îţi va îndeplini
dorinţele" (BG, III.10) (vide Besant A. and Das B. pentru o
variantă a citatelor din BG).
Ţinând
seama de toate formele de Yajna prezentate până acum, întrebarea
se pune cât de importante mai sunt practicile Yajna în prezent? Într-adevăr,
mai ales în India, toate formele de Yajna sunt încă
practicate. Ritualul de tip Shrauta atrage participarea a mii de
persoane, care fiecare îşi poate pune o dorinţă (Sankalpa)
care este trimisă zeilor prin ritualul trimiterii ofrandele respective. Pe de altă
parte ritualul de casă (Grihya) este practicat extensiv în
multe familii care urmează tradiţia familiei (Gotra)
respectivă. In schimb Yajna,
sub forma Yoga este populară în întreaga lume, atingând notorietate mondială ca moştenire spirituală
pe care India a
dat-o omenirii.
Bibliografie
Besant A. and Das B. The
Bhagavad Gita, The Theosophical Publishing House, Adyar, 1997
Hinnells, J. A Handbook of
Living Religions, John R. Hinnells and Penguin Books Ltd, 1994.
Narayanasvami Aiyar K. Thirty
Minor Upanishads, Akay Book Corporation, Delhi, India, 1979.
Radhakrishnan S. The Principal
Upanishads, Harper Collins Publishers India, New Delhi, 1997.
Eliade, M. Patanjali and
Yoga,
Schocken Books, New York, 1975.
Copyright (Drept
de Autor) © 2002 and subsequent years by Octavian Sărbătoare (Australia). Acest articol este copyright (are drept
de autor). Autorul dă dreptul ca articolul să fie copiat
şi distribuit în orice formă cu condiţia să rămână
nemodificat şi dreptul de autor şi autorul să fie menţionate.
