OCTAVIAN PALER

(2 IULIE 1926 LISA)

CAMINANTE e-book

JURNAL (ŞI CONTRAJURNAL) MEXICAN

Cine a vazut speranta, nu o mai uita. O cauta sub

toate cerurile si printre toti oamenii. Si viseaza ca

intr-o zi o va intalni din nou, nu stie unde, poate intre ai sai.

OCTAVIO PAZ

(Labirintul singuratatii)

O legenda din Sinaloa spune ca Dumnezeu a creat pentru fiecare tara locuitorii potriviti cu pamantul de acolo, dar ajungand la Mexic a refuzat sa-l populeze cu oameni. A cedat totusi insistentelor ingerilor si a modelat o figura minuscula de charro. Cand Creatorul a suflat asupra ei sa-i dea viata, micul charro a sarit in picioare, si-a impins frumosul sombrero spre ceafa si scotand revolverul a strigat furios : "Pentru ce-mi sufli in nas, batran betiv ?" 102

A imparti cu cineva totul,

lacomia, o paine si teama,

a imparti vina, dorinta si noaptea,

a imparti singuratatea

ca sa nu ne omoare... 112

Nietzsche ii sfida pe filosofi chemandu-i sa-si ridice casele pe Vezuviu. Mexicanii fac chiar mai mult cu vulcanii lor. Ei reusesc sa-i iubeasca ! Oare sa nu existe in acest sentiment nici o legatura cu sfaturile pe care altadata, dupa cum ne asigura Codicele Florentin, le dadea tatal copilei nahuatl cand ea implinea sapte ani ? "Dar chiar daca n-am avea, fetita mea, decat suferinta pe pamant - zicea tatal - trebuie oare din pricina aceasta sa ne temem ? Trebuie sa stam intruna cu teama ? Trebuie sa traim plangand ?"

A iubi un vulcan e, probabil, chiar mai mult decat o dovada de curaj.

Poate ca exista o logica in dragostea pentru vulcani. Asa cum exista o logica in faptul ca iubim mai mult viata dupa ce descoperim ca o vom pierde. 114

Odata am vazut in America o scena incredibila, stupefianta, pe care n-o pot uita. Oameni care, obositi de zgomot, ascultau la tonomate tacerea ! 140

Desigur, a vedea inseamna, mai intai, nevoia sa vezi. 151

Excesul nu e neaparat indecent si masura nu e totdeauna admirabila. "A abuza" inseamna uneori, dimpotriva, a avea curajul sa scandalizezi mediocritatea dispusa sa nu iubeasca nimic, decat sa iubeasca prea mult. 158

Azi, stiu ca in lumina exista si umbre si ca fericirea e uneori dureroasa. Dar nici azi nu pricep cum poate fi cineva mizantrop sub un soare arzator, pe o plaja. Probabil, adevarata nefericire nu e sa nu fii iubit, ci sa nu poti iubi. 298

Pe plaja aceea am mai inteles ca o pasiune n-are nevoie de motivari. Ea nu cere neaparat sa fie inteleasa si explicabila. Dimpotriva, incepe acolo unde nu mai e nimic de explicat, sfarsind abia cand simte din nou nevoia de lamuriri. 299

Poate, e exagerat sa numesc "fericire" ce simt, dar intotdeauna la mare m-am multumit cu putin, avand senzatia ca am totul. 301

E marea pe care am iubit-o din prima clipa cand am descoperit-o. Nu e acesta momentul cel mai greu de atins al unei calatorii ? Cand frica de necunoscut dispare si nervii se relaxeaza intr-un echilibru fericit. Aici pot spune : nu regret decat greselile pe care nu le-am savarsit inca. Si le pot spune celor care mi-ar reprosa ca am vorbit prea mult despre mine, in loc sa vorbesc, ca in enciclopedii, despre Mexic : nu, n-ati priceput ca eu n-am fost in Mexic, ci intr-o tara cu acest nume. 302

VIAŢA PE UN PERON e-book

(14) Probabil fiecare fiinta are temperatura ei la care moare. Sub care nu mai rezista. Temperatura la care moare omul este mult mai coborata decat a soparlelor, dar exista o limita dincolo de care ceea ce traieste el este mai degraba tacerea dintre zgomotele sticlei de coca-cola. Pentru ca, din pacate, omul este destul de des o mangusta imperfecta.

Banuiesc ca stiti ce este o mangusta. Poate ati vazut una, in vreun film, cum se lupta cu cobra. Stau, fata in fata, cobra si pisica asta cu coada lunga si studioasa care se hraneste cu serpi veninosi. Cobra se ridica pe coada, se leagana in aer, parca ar vrea sa-si hipnotizeze victima, capul i se lateste, iar limba ii flutura ca un alt sarpe. In timpul asta, mangusta sta nemiscata si asteapta clipa cand va ataca. Ai impresia ca e paralizata de frica si ca va fi o victima sigura. Inca putin si cobra o va musca mortal. Dar exact in clipa in care ti se face mila de bietul patruped care a avut ghinionul sa iasa in fata cobrei, mangusta, mai agera ca o vulpe, se repede fulgerator cu dintii in gatul infricosatoarei. Urmeaza o incaierare halucinanta, pe viata si pe moarte. Cand reuseste, in sfarsit, sa prinda cobra de cap, mangusta o azvarle in directia inversa sensului in care reptila incearca sa se infasoare, lovind-o de pamant pana ce ramane inerta.

Am simtit intotdeauna o mare admiratie pentru aceste "pisici" pe care indienii, am auzit, le imblanzesc si le tin pe langa locuinte ca sa-i ocroteasca de cobre. Mi se parea ca trebuie sa vedem in curajul lor un exemplu. Asta pana in ziua cand, din intamplare, am aflat un amanunt care a facut praf admiratia mea, si anume ca mangustele sunt imune la veninul cobrei. Asadar, "mancatoarea de cobre" nu se deosebeste cu nimic de o mancatoare de soareci. Ea nu risca nimic, iar curajul ei nu este curaj. In schimb, din ziua aceea am inteles, poate, mai bine ce risca omul in fata cobrei. El este o mangusta imperfecta. Se pomeneste dinaintea cobrei sau iese singur in calea ei, dar nu e imun. De aceea e normal sa ii fie frica. E normal sa aiba tendinta sa fuga de pericol. Si e normal sa existe doua categorii de victime: unele muscate in fata, altele in spate.

(53) Aceasta pierdere a fost mai grava decat celelalte, intrucat nu era vorba numai de o femeie, ci de dragoste. Or, pierderea dragostei este, am descoperit atunci, raul cel mai mare care i se poate intampla unui om. Putem trai fara Dumnezeu, dar nu putem trai linistiti fara dragoste. Si parca numai eu am aflat ca intre Dumnezeu si dragoste e o prapastie ? Important nu e sa-l gasesti pe Dumnezeu, chiar crezand in el, ci sa il cauti. In clipa in care iti spui ca l-ai gasit, de fapt l-ai pierdut pentru totdeauna. Nu exista un mod mai sigur de a-l omori, decat de a-i da un chip si de a-i spune: iata-l in fata mea. In vreme ce cu dragostea lucrurile stau tocmai invers. N-o ai decat daca ai norocul s-o intalnesti. Strangand in brate aerul, reusesti cel mult sa te sugrumi.

(89) In fond, domnilor, cam asa ar fi explicat un diavol ironic starea mea : "In gara asta pustie, pentru a fi perfecta, lipsea ceva. Un calator care sa nu mai fie calator. Care sa renunte la conditia de calator. Care sa renunte la asteptare. Sa devina ca orice obiect al garii, caci un calator care ar astepta intr-un loc unde nu e nimic de asteptat, care s-ar agita intr-un loc unde orice efort e zadarnic, ar strica armonia". Nu, nu glumesc. Dealtminteri, stiu ca totul vi se pare bizar. Pustiul nu-l poate intelege decat cine l-a trait.

Si daca va intrebati cum se poate ca unul care se afla in situatia mea sa mai vorbeasca despre diavoli ironici, inseamna ca nu cunoasteti un lucru important. Ca omul rade uneori ca sa isi dea curaj. Cand simte ca tacerea il strange de gat, rade cateodata prosteste. Asta il convinge ca totul nu este pierdut. Dumneavoastra ati crezut ca se poate numai de altii ? Va inselati. In pustiu, rasul e ca o piramida. Iertati-ma de aceea daca rad uneori. E o dovada ca mai sper sa ies in capcana acestei gari.

Datorita starii de letargie nu m-am dus dincolo de padure sa caut o iesire, un drum, cum era firesc. Curios e ca nu m-am dus nici dupa aceea o vreme. Dar sa nu sar de la una la alta. Stateam deci, in gara ca o haina veche mancata de molii. Devenisem numai amintire. Numai trecut. Un trecut care respira, manca, dar atat. Ce mai, aproape o larva.

Ciudat ca nici amintirile nu se indepartau , nici nu se apropiau. Ramaneau la aceeasi departare de mine, nemiscate, si ma supravegheau, aratandu-si fata pe rand... dupa-amiaza...

Mai devreme, cand v-am lasat sa credeti ca sunt altul acum, m-am grabit poate. Mi se intampla uneori sa recad in aceeasi stare. Cand mergi in cerc, patesti intotdeauna asa. Nu ajungi decat in tine insuti. Alergi sau dormi, ramai la fel de aproape sau de departe de tinta. Dar, fireste, exista cercuri si cercuri. Exista cercul fetelor din Grecia care cantau si dansau tinandu-se de mana. Ele se rupeau din cerc doar pentru a se arunca in abis. Cercul era viata, puntea de deasupra abisului. Si exista cercul din noaptea aceea in care am mers in jurul unei cabane. Tinta era atunci dincolo de cerc, in afara lui . Trebuia sa ma smulg din cerc ca sa ajung unde trebuia. In care din cele doua situatii ma gasesc, prin urmare, acum ? Ce se afla dincolo de cercul meu ? Abisul sau cabana ? Si ce este adevarat ? Ceea ce imi amintesc sau vantul pe care il aud ? Somnul de peste noapte sau nedumerirea de peste zi ?

E greu de trait in cerc domnilor. Oriunde in alta parte lucrurile sunt cat de cat logice. Dar aici nu stii daca mai are rost sa mergi pentru a ajunge in acelasi punct in care te afli. Asta te tulbura. Ridici din umeri si-ti spui ca e totuna, poate, daca ramai pe loc sau iti tarai picioarele de-a lungul cercului. Daca te revolti, faci o saritura din destin. Fie si in abis. Dar trebuia sa ai putere pentru aceasta saritura.

Mi-e somn. Voi continua maine. M-a-i-n-e. Exista "maine" ? Pe un cerc nu exista decat amintiri pe care le calci mereu, ca pe soparle, sau "azi". Voi continua azi.

(95) Numai ca dificultatea de-abia aici incepe ; din momentul in care iti dai seama ca astepti un tren despre care nu stii nimic. De aceea nu comparati asteptarea de care va vorbesc eu cu ceea ce ati trait dumneavoastra prin gari. Vedeti, intr-o gara obisnuita e totdeauna forfota. Unele trenuri vin. Altele pleaca. Si mereu ai impresia ca asteptarea e ceva trecator. Ceva intre plecare si sosire. Pe cand aici nu exista decat asteptarea. "Stii in ce situatie suntem noi ? i-am zis odata Elenonorei. Inchipuie-ti ca dincolo de padure e o autostrada pe care masinile trec in goana. Dar nici una nu opreste. Toti sunt grabiti. Nimeni n-are timp de pierdut. Trec ca si cum nu ne-ar vedea. Si poate ca nici nu ne vad... In zadar le facem semn. Noi nu existam pentru ei. Nimeni nu exista pentru altul. Nu exista decat cursa fiecaruia. In clipa in care se opreste, moare. De aceea, toti trebuie sa fie surzi. Piciorul pe accelerator si privirea fixa pe soseaua unde gonesc. Atat. Restul... Restul nu conteaza... Iar noi, fetito, suntem <restul>, intelegi ? Suntem in afara autostrazii. In afara cursei. Cursa noastra s-a incheiat, in aceasta gara, pe acest peron. De ce sa pretindem altora sa-si intrerupa cursa lor, sa se puna in pericol din pricina noastra ? Intr-o zi si ei vor avea peronul lor pustiu, gara lor fara trenuri. Altii vor trece pe langa ei fara sa ii vada..." Dar m-am infierbantat si poate v-ati pierdut rabdarea. Asadar gara unde ma aflam eu si Eleonora avea ceva din toate garile prin care am trecut si totusi nu semana cu nici una dintre ele. Iar trenurile devenisera pentru noi "Trenul". Asteptam acest Tren, caci era singurul lucru logic ce ne ramanea de facut. Sau, daca vreti, primul lucru logic.

Nici eu, nici ea n-aveam nici un fel de bagaj. Doar memoria fiecaruia. [...]

"Mai tarziu, am revenit la gandul ca viata insasi e o stare de tranzit intre nastere si moarte... un peron unde te zbati sa ocupi un loc in tren... esti fericit ca ai prins un loc la clasa I sau la fereastra... altul e necajit ca a ramas in picioare pe culoar... altii nu reusesc sa se prinda nici de scari, raman pe peron sa astepte urmatorul tren... Si fiecare uita, poate, un singur lucru... ca trenurile astea nu duc nicaieri... cel care a ocupat un loc la fereastra este, fara sa stie, egal cu cel care sta in picioare pe culoar si cu cel care vine abia cu urmatorul tren... in cele din urma se vor intalni toti undeva, intr-un desert, unde chiar sinele se transforma in nisip... in loc sa se uite in jur, oamenii se imbulzesc, se calca in picioare, isi dau ghionturi... Incercam sa ma conving, probabil, ca n-aveam motive sa ma plang. Cel putin in gara noastra, imi ziceam, aveam avantajul de a vedea viata in stare pura, destinul nu ne amageste, nu ne sileste sa ne zbatem, ne lasa sa ne instalam in starea de tranzit si s-o traim cat mai linistiti, stiind ca ea e totul...

Dar vine o zi cand privesti peronul gol, trambele de praf pe care le ridica vantul si nu mai poti alunga gandul ca te joci cu vorbele, ca nu se poate trai astfel, ca pustiul este chiar mai rau decat frica sau, daca vreti, o altfel de frica... Descoperi ceea ce stiai de la inceput, ca asteptarea are valoare cata vreme astepti sa se intample ceva, cate vreme iti poti inchipui ca se intampla ceva, chiar daca nu se va intampla nimic. Astfel, asteptarea devine un timp gol. A astepta asteptarea ? Ar fi absurd. Asa ceva nu exista. A astepta asteptarea e moarte.

Stiti domnilor ce-mi trece prin minte acum ? Ca si destinul nostru seamana cumva cu borderourile pe care le-am gasit aici, unde sunt trecute cifrele exacte de plecare a trenurilor si nici o destinatie. El incepe sa curga la o ora anume. Spre ce ? Poate ca totul depinde de noi, de calatori. Noi trebuie sa completam destinatiile pe care vrem sa le dam vietii nostre. Si poate ca nu exista "nicaieri". Exista numai calatori care nu dau vietii lor nici o destinatie. Care renunta sau nu pot, sau rad, zicand ca nu-i intereseaza decat calatoria in sine. Din pacate, trebuie sa recunosc ca eu n-am stiut niciodata sa raspund la intrebarea "spre ce ?" si n-am pierdut nici un prilej pentru a ezita intre doua lucruri atunci cand am putut sa ezit. Umblet de somnambul intre o mlastina si o padure. Asta explica multe.

De fapt, intr-un fel, totdeauna am trait pe un peron cu privirea indreptata spre o padure. Si intotdeauna am ezitat sa ajung dincolo de padure. Am ramas pe peron sau m-am dus plin de entuziasm pana la jumatatea drumului unde m-am oprit. Are vreun nume acest defect ? Nu m-as mira. Una din prejudecatile lumii noastre este nevoie de a pune etichete, de a clasifica totul ; oamenilor li se pare ca au si inteles ceea ce au clasat. Dar nu ma pot opri sa gandesc ca pretutindeni exista o padure in care se pierde o linie ferata. Pentru ca mereu exista un orizont dincolo de care consideram ca normal sa ajungem. Si o mlastina unde ne atrag amintirile. Aceasta a fost, se pare destinul meu. Aici l-am vazut limpede, ca pe o tabla de sah. De o parte peronul, de cealalta parte orizontul. Si intre ele, ceasul care ma calca pe nervi." (143)

(190)In gara aceasta am aflat ca frica de pustiu e si mai rea decat frica de oameni. Cu oamenii te mai intelegi, te feresti, te explici, profiti de o licarire de compasiune. Uneori frica atipeste sau oboseste. Deh, oamenii au slabiciunile lor. Nu sunt absoluti ca pustiul. Pustiul nu iarta, nu uita si n-are momente de slabiciune. El e orb si implacabil. Un calau somnolent si necrutator care n-are nici vanitatea puterii, nici nevoia de a se spala pe maini ca Pilat sau de a se arata uneori marinimos. Te ucide ca pe o ganganie fara sa-ti dea nici o importanta. In pustiu nu exista martiri. Nu exista decat ganganii. Va dati seama ca Golgota nu era cu putinta decat intre oameni ? Pustiul nu bate cuie. El te omoara fara sa te atinga, fara sa te vada si fara sa te urasca. Imblanzitorii raman uneori imobili si viseaza parca, adulmecand vantul. Pustiul nici nu viseaza, nici nu se trezeste. Da, domnilor, nu exista un calau mai curat si mai infricosator.

Si ce concluzie sa trag de aici ? Ca nu exista scapare din frica ? Pe langa toate defectele mangustelor imperfecte, eu mai am un defect. Odata ce-am vazut cobra, o duc se pare cu mine. Chiar daca fug de ea. Si cand ma astept mai putin, o vad din nou. Dar nu am singurul defect care ar fi inchis zidul in jurul meu lasandu-l fara nici o fisura. Nu mi-am pierdut cu totul speranta niciodata. Uneori imi repet ca pentru a redescoperi paradisul trebuie sa treci prin infern. Si ca pentru a regasi viata normala, dupa ce n-ai stiut sa o pretuiesti, trebuie sa strabati un cosmar. Sa strabati, adica sa depasesti. Un cosmar fara limite ar fi un cosmar zadarnic, deoarece invatatura lui nu ti-ar servi la nimic. Am ramas un naiv, poate, dar eu vreau sa cred ca toate cosmarurile sunt provizorii. De aceea va si vorbesc mai departe. Mai sper ca intr-o zi o sa va si vad in vreme ce vorbesc.

Am pus, dealtfel, langa decalog o alta foaie de hartie pe care am scris cu litere mari: "Iremediabila e numai greseala de a te lasa strivit."

(238) Eu stiu acum bine ce este o grota. E o inchisoare fara ziduri, unde nu e nevoie de gardieni, nu e nevoie de sarma ghimpata. Tacerea s-a dovedit un gardian mult mai constiincios. Ea nu poate fi nici corupta, nici escaladata. Ea nu doarme si nu poate fi taiata cu clestele. Si cine vede tacerea ? Cel izolat intr-o grota va muri nevazut de nimeni. Acolo, vine o clipa cand tacerea se inchide in jurul tau cu totul. Ca un zid... Intinzi mainile si pipai zidul. Te gandesti : "Doamne al celor singuri, ajuta-ma sa gasesc o singura fisura. N-am nevoie de ea ca sa ies. Jur ca nu voi parasi niciodata aceasta grota. Voi ramane aici totdeauna, dar fagaduieste-mi ca ma vei ajuta sa gasesc o fisura care sa-mi arate ca pustiul nu este desavarsit". Si intinzi mainile dupa ce te-ai rugat, si, tremurand, pipai zidul din jurul tau o data, de doua ori, de zece ori, de o suta de ori, si a suta oara simti ca-ti vajaie capul, ti se face frica si esti gata sa iti pierzi mintile. Atunci nu mai ai incredere in Dumnezeu, intelegi ca esti singur in grota ta cu cobra. Tu si cobra, atat, amandoi, fata in fata, fara martori si fara scapare. Si atunci iti vine sa-l blestemi de Dumnezeu care te-a mintit, sa strigi ca Dumnezeu nu e decat un sarlatan, un saltimbanc care sta in spatele esafodului si rade de cei carora li se taie capul. [...]

POLEMICI CORDIALE

Scopul disputelor nu trebuie sa fie

victoria, ci propria noastra morala.

J. Joubert

NEUTRALITATEA ACTIVA

[...] jur pe cenusa iluziilor mele ca am crezut in sansa unei dispute intelectuale. Jur pe tristetea mea ca n-am stiut ce grave confuzii semanau ideile mele despre cordialitate si ce cosmar reprezinta pericolul civilitatii. Jur pe singuratatea mea ca nu mi-am dat seama cat de inacceptabil era raul de a discuta normal si ca, sustinandu-l, ma expuneam ca Sfantul Sebastian tuturor sagetilor. [...] (127)

LAUDA IREALITATII

Sunt, totusi, dintre cei care se simt comod in irealitate, doarece irealitate e mai docila, ma asculta, ma menajeaza, si pot s-o modelez dupa voia mea, pe cand realitatea e de atatea ori refractara, intransigenta sau chiar necrutatoare. In plus, in irealitate tot ce ai gresit poate fi mai usor de suportat, erorile nu se platesc si uneori chiar te poti lauda cu ele, pe cand in irealitate lucrurile se petrec de obicei cu totul altfel. E adevarat ca exista un mic inconvenient in faptul ca e greu sa te consolezi cu fericiri ireale. Si vin intotdeauna momente cand esti gata sa dai tot universul tau de himere peste care esti monarh absolut pentru o mansarda in care nu domnesti decat daca stii sa fii in acelasi timp si vasal. Dar sa nu fiu ingrat. Irealitatea a fost extrem de intelegatoare cu nevoile mele. Ea a fost intotdeauna aproape de mine cand, in realitate, prietenii m-au parasit. Si cand nimeni nu mi-a intins mana, irealitatea mi-a oferit toate darurile. Ea nu mi-a refuzat nimic din ce i-am cerut. Am vrut sa ma visez Don Quijote, irealitatea m-a lasat sa ma visez Don Quijote. Am vrut sa imi iau revanse iluzorii, mi-am luat revanse iluzorii. N-a existat un singur lucru pe care sa-l fi cerut irealitatii si pe care ea sa mi-l fi refuzat. Am cutreierat Spania, am ajuns la Polul Nord, adica peste tot acolo unde am dorit sa ajung si unde realitatea nu mi-a oferit nici o sansa. Am privit cum cumpana dreptatii sta in perfect echilibru. Am vazut cum nimeni nu-si face rau decat siesi si ca omul este, in orice imprejurare, visul suprem al naturii.

Singurul lucru care ma incurca e ca prea des n-am cui spune toate acestea. Irealitatea nu ma poate ajuta oferindu-mi pe cineva care sa ma asculte. Acest lucru nu-l putem cere decat realitatii.

Banuiesc ca tot de aceea irealitatea m-a indemnat uneori sa ascult voci imaginare. (132)

ET IN ARCADIA EGO ! DAR...

Raspuns la invitatia de a participa la o dezbatere despre traditie si modern in Tara Fagarasului

[...] Dar dragostea pentru locurile natale e amenintata, cred, nu numai de indiferenta, de nomazi fara memorie si fara parinti. Cel putin in aceeasi masura e amenintata uneori de usurinta de a o invoca. Exista un risc al vorbelor frumoase. Sa ne obisnuim cu ele si sa le repetam din rutina. In loc sa iubim, ne declaram iubirea. Iar acest risc este si mai grav cand totul decade in retorica de circumstanta. Nu cred in cei care isi vocifereaza dragostea pe la toate raspantiile. Poate ma insel, dar am fost totdeauna convins ca adevarata dragoste te strange de gat, nu te impinge la tirade. Ea prefera soapta si uneori chiar tacerea, iar daca e nevoita sa iasa in scena, sub reflectoare, se simte stingherita. Nu pentru ca nu i-ar placea sarbatoarea, ci pentru ca se teme sa nu para teatrala.

Fireste, stiu ca o dragoste trebuie totusi marturisita din cand in cand. Nu neaparat pentru altii, ci din bucuria de a o marturisi. Intr-un asemenea moment, mai exista o dificultate in afara aceleia de a vorbi despre lucruri prea intime. Cu sau fara voia noastra, locurile natale se schimba. E un proces normal. Or, dragostea e totdeauna putin conservatoare. Ea vrea sa pastreze lucrurile asa cum s-a legat de ele, cum s-a obisnuit sa le iubeasca. E un egoism aici, dar e un egoism nascut din iubire, si totodata, din tendinta noastra naturala de a dori sa ne sustragem curgerii timpului. [...] (221)

SINGURATATEA UNUI SOLIDAR

[...] Simt un dor imens de padure, de pustiu si de prieteni... (252)

FASCINATIA RELATIVULUI

[...] ma indoiesc ca dorinta lui Monet, de a se fi nascut orb si de a-si fi capatat apoi, brusc, vederea, pentru a descoperi lumea cu o privire virgina, era altceva decat o ipoteza naiva. Cineva imi povestea ca un orb din nastere care si-a capatat vederea in urma unei operatii simtea nevoia uneori sa inchida ochii deoarece perspectiva ii dadea o senzatie de nesiguranta. [...]

JUDECATI SI PREJUDECATI

Utopia bibliotecii

In tinerete, a fost o vreme cand am trait, intr-o camera saracacioasa, ca o pasare in colivie. Si ce poate face o pasare in colivie ? De obicei, pasarile se adapteaza sau mor. Van Gogh vorbeste chiar de o pasare care a innebunit. Eu nici nu m-am adaptat, nici n-am murit, nici nu mi-am pierdut mintile. M-am apucat de citit. Mi-am umplut colivia cu carti. Si noapte de noapte, aproape toata adolescenta mi-am petrecut-o citind la intamplare, fara noima si fara program.

In ziua cand am aflat ca Borges imagina paradisul ca o biblioteca, am jubilat. Deveneam astfel victima fericita a unei prejudecati. Deoarece cartile inseamna mult, dar nu pot insemna mai mult decat viata si n-o pot inlocui. Intr-o buna zi, descoperim ca nu ne ajung povestea lui Tristan si cea a Julietei. Vrem sa iubim noi insine. Sau descoperim, cum zice Spencer, ca a citi e a vedea prin procura.

Reintoarcerea la natura

A judeca dupa criteriul "cati arbori atata natura" inseamna, probabil, a ocoli problema pe care a pus-o Rousseau. Inteleg chemarea de a ne reintoarce la natura in sensul ca am uitat ce era "natura" in noi, nu in sensul ca ar trebui sa ne pierdem urma intr-o padure, sa imbracam o blana de lup si sa traim, din cules si vanat, intr-o coliba.

Din perspectiva cuiva care apreciaza natura dupa "imacularea" ei, o coliba este tot atat de artificiala ca si un zgarie-nori, o imixtiune in spontaneitatea naturii, diferenta fiind numai o chestiune de proportii. Iar pentru cineva care vrea sa aplice riguros judecata natura=padure, omul trebuie sa isi darame coliba, si sa doarma pe iarba, in nisip sau sub o stanca ; trebuie sa isi dea jos si blana de lup si sa stea gol ; trebuie sa arunce sulita sau arcul si sa stranga de gat animalul pe care vrea sa il rapuna.

La rascrucea unui conflict ireductibil dintre natura si societate, nu ne-ar ramane decat nostalgia naturii pierdute pentru totdeauna sau sa ne convingem ca o plimbare intr-un parc, un picnic, o excursie era tot ce ne lipsea. Caci la fel de naiva ca povestea bunului salbatec mi se pare furia exodurilor duminicale cand ele confunda igiena salutara a plamanilor cu "intorcerea la natura" si transforma week-end-ul in filosofie.

Metrul etalon. Si totusi

Unele lucruri e important sa stim ca exista, chiar daca le vedem rar sau nu le vedem niciodata. In fond, cati au vazut metrul etalon de platina, care se pastreaza cu sfintenie undeva, nu stiu unde ? Foarte putini.

Increderea ca acest metru etalon exista si ca el masoara exact a zecea milionime din sfertul meridianului terestru, cat am invatat ne scuteste de multe confuzii.

Si totusi, Don Quijote nu inseamna nimic decat in eroare.

Eroare si firesc

Pentru cei care considera ca e intelept sa ramai cu picioarele pe pamant din moment ce nu te-ai nascut pasare, gestul lui Icar e mai mult decat o eroare ; e o nebunie. Si nu s-a spus oare ca Leonardo a fost un mare ratat din pricina multelor proiecte esuate, intre care si acela de a zbura ? Dar ce inseamna reusita celui care se taraste, pe langa esecul incercarii de a zbura ? Exista esecuri nemuritoare si reusite de cartita meticuloasa. Asa cum exista izbanzi nascute dintr-un gest ce-a putut parea unora nu intrutotul firesc. Cand Newton implinise douazeci si patru de ani, Londra, ni se spune, avea nevoie de medici care sa vindece urmele ciumei, de marinari care sa se lupte cu olandezii si de pompieri care sa stinga incendiile foarte dese. Tanarul savant n-a fost nici medic, nici marinar, nici pompier. Departe de mirosul de acid fenic, de bubuiturile tunurilor si de flacarile incendiilor, facea un lucru aparent inutil, privea un mar cazut la pamant. Si abia mai tarziu lumea a aflat ca astfel a fost descoperita legea gravitatiei. In conditii "obisnuite", pe Everest nu s-ar fi urcat nimeni. Reversul absolut al lui Don Juan este un misogin. Al lui Don Quijote, un blazat. Iar din Napoleon nu mai ramane nimic daca nu mai striga: "Imposibilul este un cuvant pentru natangi". Sau ramane un ins care ar fi trebuit sa se duca, inainte de orice, direct in insula Sfanta Elena sa cultive castraveti.

Un hobby ?

Cineva se intreba daca arta poate fi un hobby, o indeletnicire pentru timpul liber. M-am gandit atunci ca unui creator adevarat nu-i ajung nici cele sapte zile ale saptamanii. El e mai incapatanat decat Dumnezeu. Nu-si acorda ziua de odihna.

Evident, nu sunt chiar de neinteles cei care au grija sa se puna bine intai cu lumea trecatoare, inainte de a se preocupa de cele eterne. Traim totdeauna in realitatea care exista, nu in cea visata. Dar cum sa arzi pentru o idee doar in timpul liber ?

Pretul talentului

Ca sa-si implineasca destinul cu acel minimum de intransigenta interioara pe care o presupune o opera, un creator trebuie sa inainteze pe o carare ingusta intre doua campuri. Dintr-unul il cheama Viata. Din celalalt se aud cintecele de sirena ale gloriei. El, care stie pretul vietii, pentru ca altfel n-ar putea crea nimic, si care nu e indiferent nici la glorie, nu se poate aventura pana la capat pe nici unul din aceste campuri. Trebuie sa revina mereu la cararea sa, la singuratatea sa. Pretul platit pentru norocul talentului sau e ca, intr-un fel, va fi totdeauna un frustrat. Chiar daca nu e ascet, un artist are o asceza pe care nu i-o cunoaste nimeni. Viata nu-i da totul sau el nu poate totul de la viata pentru ca altfel ar trebui sa sacrifice o parte din creatia sa. Nici cantecele de sirena ale gloriei nu le poate asculta prea mult fara riscuri. Cel mai adesea, trebuie sa auda tacerea. Altfel spus, un artist trebuie sa se multumeasca cu mai putin decat i se ofera si sa dea mai mult decat a primit. Inghesuindu-se la banchetul conjuncturilor, ar pierde dreptul de a le judeca.

Ratiunea si inima

Ratiunea a fost mereu dispusa sa caute subterfugii si motivari. Aproape toate nedreptatile din istorie au avut avocatii lor, iar filosofia a fost nu numai slujnica teologiei ; a maturat si prin beciurile politiilor si prin inchisori. Inima, in schimb, nu accepta rolul de slujnica. Pentru ea adevarurile sunt si mai simple si mai clare. Iubesti sau nu iubesti ? Urasti sau nu urasti ? Esti trist sau vesel ? Iata de ce imi place sa repet ce zicea Pascal, ca inima are ratiuni pe care ratiunea nu le cunoaste.

Adevarul si oglinda

Ziaristul a fost numit de Camus "istoric al clipei", iar "istoricii clipei" au de invins o prejudecata destul de raspandita. Aparent, misiunea lor s-ar putea defini cu un singur cuvant : adevarul. Intrucat s-ar parea ca, respectand adevarul, ziaristul si-a incheiat obligatiile si poate fi cu constiinta impacata. Dar daca omenirea se indreapta spre sinucidere, oare datoria ziaristului in lumea de azi nu e alta decat aceea de a face cat mai corect reportajul acestei sinucideri ? Aceea de a nu minti in ce priveste numarul de morti si cantitatea de cenusa ?

Adevarul inseamna mult, dar el nu inseamna totul. Si, de la un punct incolo, daca e rostit cu gandul ca tot ce se poate face impotriva flagelurilor ce ameninta lumea e sa luam act de existenta lor, el nu mai inseamna decat un mod indirect de a subscrie la rau.

Nu cred de aceea ca ziaristul se poate multumi sa joace rol de oglinda. Oricat de fidela, o oglinda nu va indrepta niciodata in lume nimic. Nu va micsora raul si nu va ajuta binele sa triumfe. Prin simplul fapt ca reflecta lumea, ea n-o va face si mai dreapta. Si oare ne este indiferent ce se vede in oglinda ? Mi se pare ca ziaristul nu poate fi un grefier impasibil al evenimentelor. El trebuie sa iubeasca adevarul, iubind in acelasi timp si speranta. Caci daca adevarul este "ceea ce exista", speranta este acea parte din ceea ce exista care nu vrea niciodata sa se aseze in genunchi, care refuza sa se consoleze, sa se impace cu raul.

Sa adaug ca intre un istoric si un "istoric al clipei" exista unele diferente dincolo de faptul ca unul are nevoie de rabdare, iar altul nu si-o poate permite. Nici un istoric nu e in pericol sa moara in razboaiele pe care le descrie. Vorbind despre trecut, el nu risca sa-si suporte greselile decat daca acestea il duc la concluzii gresite pentru prezent. Pe de alta parte, istoricul stie ca nu mai poate schimba nimic din ceea ce a fost. La urma urmei, el isi poate ingadui sa fie neutru comentand, de pilda, batalia de la Waterloo, fara sa fie obligat sa plateasca pentru asta. Dar ce pret are impartialitatea in fata unor intrebari care asteapta pentru azi un raspuns ? Daca istoricul nu mai poate impiedica primul si cel de al doilea razboi mondial, "istoricul clipei" stie ca, intr-o buna masura, si de el depinde sa fie evitat al treilea razboi mondial ; si ca, in loc de martor risca sa devina complice. Intrucat exista imprejurari cand a tacea este un mod de a spune "da".

Candva, Marc Aureliu cerea trei lucruri zeilor : sa-i dea seninatatea de a accepta ceea ce nu poate fi schimbat ; sa-i dea curajul de a schimba ceea ce poate fi schimbat ; si sa-i dea intelepciunea de a alege intre primele doua lucruri. Cu alte cuvinte, daca o oglinda nu alege ceea ce reflecta, un "istoric al clipei" nu-si poate apara onoarea decat refuzand in fiecare zi riscul de a avea vreodata pe mainile sale si altfel de pete, in afara celor de cerneala. (281)

RUGAŢI-VĂ SĂ NU VĂ CREASCĂ ARIPI

MOMENTUL WATERLOO

Scrisoare din partea unei necunoscute (I)

Domnule, sunt singura in noaptea de Anul Nou. Si n-am decat doua solutii. Ori ma sinucid, ori sa scriu cuiva ca sa-mi omor timpul. Si cum a doua perspectiva mi s-a parut mai convenabila, cel putin deocamdata, m-am apucat sa va scriu. De ce dumneavoastra ? Ei da, aici nu e chiar o simpla intrebare. Dar o sa intelegeti pe parcurs, poate.

Din moment ce m-am hotarat sa-mi descarc sufletul, s-ar putea sa vreau sa va si conving. Mai ales ca stiti cum se intampla. Nu suporti sa fii singur intr-o asemenea noapte, cand toata lumea rade si petrece, si gata prostia. Un pumn de somnifere, radioul canta sau, ma rog, se poate gasi un alt mijloc, tot din astea lase, care presara drumul spre moarte cu flori si minciuna.

Ca sa va spun drept, intr-o vreme ma familiarizasem cu ideea. Imi trebuie, imi ziceam, doar doza bine calculata, seringa si o vena buna. Odata am vrut s-o si fac. Reusisem ceva foarte important, sa ma detasez de toate. Si cum stau asa, intinsa in pat, privind prin intuneric spre dunga luminoasa a usii, la radio a inceput sa cante aria lui Andrea Chénier. Arie minunata despre iubire intr-o epoca in care dictatura iacobina secera sufletele deopotriva cu capetele.

Am ascultat vrajita aria si am facut o amanare pe care, apoi, uneori am regretat-o. Cum sa va explic ? Pe langa panica pe care ti-o da moartea, intervin o multime de ganduri.

Iti pasa de cum vei arata dupa, de faptul ca-i deranjezi pe medici, de cei apropiati carora le faci greutati. Cam multe incurcaturi. Si cate comentarii dupa aceea, care nu vor avea nici o legatura cu sufletul si problemele tale.

Ce a priceput, de pilda, lumea din sinuciderea unei prietene, Laura, care s-a spanzurat ? Am tinut la fata asta. Era frumusica, simtitoare, cocheta si nu era proasta deloc. Avea un barbat care o iubea si l-a parasit pentru un pictor care arata ca un cow-boy. Dar unul lipsit de caracterul cow-boy-lor care, se stie, sunt aspri, badarani, naivi si curajosi. Asta nu era decat badaran. Dupa un timp Laura s-a spanzurat. Si nu m-a mirat atata gestul, cat mijocul pe care l-a ales. In ce priveste gestul, am gasit o explicatie. Isi daduse seama ca a mizat rau. Pentru ca ea nu facea parte dintre cei care sunt prudenti si isi pastreaza o rezerva ; ca jucatorul care isi lasa macar bani de taxi, sa se duca acasa de la cazino dupa ce s-a ruinat. Nu, ea facea parte dintre cei care pun pe masa si maruntisul ; care isi intorc buzunarele pe dos si nu-si mai lasa nici o rezerva ; care isi ard puntile de intoarcere si nu mai au decat speranta din fata lor ; daca o pierd, raman fara nici un rost pe lume ; nu au de ce sa se agate. Dar daca s-a hotarat sa moara, de ce a ales sa se spanzure ? Unica ei ocupatie esentiala au fost hainele frumoase, cochetaria, cosmeticalele. Inteleg sa se spanzure cineva care nu-si iubeste trupul. Unuia care n-a avut niciodata tentatia de a se admira ii vine mai usor, banuiesc, sa-si aseze franghia de gat. Dar cum sa faca acelasi lucru cineva care s-a privit de atatea ori cu placere in oglinda, care si-a indreptat cu grija fiecare rid, speriindu-se de fiecare data si fugind la cosmeticiana, cineva pentru care o cuta pe frunte era un abis ? Asta, zau, e mai greu de priceput.

Eu m-am gandit ca suferinta ei a fost atat de atroce incat nu a avut nevoie sa simta durerea carnii. Trebuia sa pedepseasca ceea ce iubea mai mult. Trupul ei o tradase, trebuia sa si-l pedepseasca. Nu suportase nici un rid, trebuia sa se acopere de toate ridurile mortii. Gelozie, au zis tampitii, cand cow-boy-ul a inceput sa umble cu altele. O, nu. Din gelozie, zic eu, nimeni nu-si pune latul la gat. Eventual gaseste pe altul si asteapta sa-i treaca. Nu, nu cred ca a fost gelozie. Nu de asta s-a sinucis Laura. Ea n-a putut probabil sa triseze, n-a vrut sa transforme casatoria in cantina sau casa de nebuni, desi "trisorii castiga totdeauna", spunea un cow-boy. [...]

DE LA JUDECATA LUI PARIS LA JUDECATA DE APOI

Scrisoare din partea unei necunoscute (II)

[...] Sunt unii plini de atata politete incat ti se inclesteaza gura si nu mai ai chef sa scoti un cuvant. Sunt ca un perete surazator. Apropo, stiti cum definea Paul Valéry amabilitatea ? Indiferenta organizata. [...]

PANTERA DOMESTICITA

Scrisoare din partea unei necunoscute (III)

O, stiu, domnule, sunt destui care fac apologia omului, in vreme ce nu cred o iota, poate, din ceea ce spun. S-au obisnuit sa discute despre om in general, fara nici o legatura cu ceea ce a trait una ca mine. E ceva ce ne defineste, se pare. Ne place sa ne auzim laudati, sa ni se vorbeasca despre confruntarea noastra cu zeii. In felul acesta ne putem uri linistiti, la adapostul vorbariei despre ideea de om. Iubirea fata de mare si fata de stele e ceva clar, domnule, o inteleg si eu, dar e la fel si iubirea de oameni ?

Vai, uneori aproape ca-mi venea sa plang induiosata de naivitatea dumneavoastra in aceasta privinta. Si mai ca-mi venea sa ma inrolez intr-o liga de idealizare a omului. Una care sa ia la rand toate bibliotecile si sa arda toate documentele compromitatoare despre oameni. Apoi sa puna in locul lor un fel de proclamatie solemna in care sa se arate ca n-au existat rastigniti, arsi de vii, calcati in picioare, injunghiati, sugrumati, spanzurati, jupuiti, trasi pe roata, otraviti. Nu, toate astea sunt calomnii. Bietul om a privit mereu stelele si florile. S-a uitat la clepsidra si la firul de nisip. Nici prin gand nu i-a trecut sa-si ascuta cutitul de silex. El a stat la taclale cu zeitele care au venit sa-l roage sa aleaga pe cea mai frumoasa dintre ele si n-a ridicat bata decat in clipa cand frumusetea a fost ofensata. E adevarat, au existat si insi care n-au murit de moarte buna. Care au fost, sa nu ocolim cuvantul, ucisi. Dar de ce nu protesteaza nimeni si impotriva savantilor care studiaza bolile pe sobolani, care schilodesc sobolanii sau ii omoara ca sa afle un leac ? Ce altceva a facut omul decat ca i-a transformat pe unii din semenii sai in sobolani ca sa studieze moartea pe pielea lor ? Cu timpul, e drept, lumea s-a transformat intr-un imens laborator in care unii sunt cercetatori si altii sobolani, dar cine e de vina ca m-am nascut cu aceasta boala incurabila si misterioasa care e moartea ?

Pentru a-i smulge secretul trebuie sacrificii si poate omul n-are nici o sansa sa gaseasca vreodata leacul mortii, daca nu o practica asupra altora... Deci, putina noblete a fanteziei, domnilor. E plicticos sa vorbim intr-una de crime. Ganditi-va ca, tot omorand, omul va afla, poate, intr-o zi ce este eternitatea. Si atunci lumea va cinsti cu recunostinta amintirea tuturor sobolanilor care au platit aceasta eternitate cu sangele lor. Pana atunci, laborantii n-au ce face. Trebuie sa starpeasca in sufletul lor mila si sa-si continuie experientele, nu-i asa ? Caci trebuie sa fie si sobolani pe lumea asta. Mai tarziu, urmasii lor vor intelege si pentru ei.

Cum s-ar zice, nici Nero, nici altii ca el, n-au fost simpli ucigasi. Au fost laboranti. In marele laborator al vietii, fiecare dintre ei a sacrificat un numar mai mare sau mai mic de sobolani ca sa aflam ceva despre moarte. Liga de care vorbeam ar fi putut lamuri lucrurile, inlaturand totodata din enciclopedii toate murdariile care s-au spus vreodata despre oameni. Inlaturand, domnule, chiar si faimoasa afirmatie a lui Pascal ca omul e o trestie ganditoare. Pentru ca e duplicitara. Niciodata nu poti sa stii daca Pascal a omagiat astfel omul sau l-a luat in deradere. De ce nu a zis stejar ? De ce n-a zis plop ? De ce a tinut neaparat sa zica "trestie" ? Pentru ca trestia se leagana dupa vant ?

Dar nu ma mai pot inscrie intr-o asemena liga de idealizare a omului. E prea tarziu. Am aflat prea multe. Si nici n-am rabdare, nici timp sa le insir. Intr-o zi eram la o prietena a carei fetita dadea rame puilor. Venind fetita in casa, bunica i-a spus ca puii se pot ineca mancand rame, fiind inca mici. Fetita a intrebat : "Ce sa fac atunci ?" Cineva i-a propus sa taie ramele in mai multe parti. Dar altul a protestat : "Se poate ? Asta e cruzime !"

Cum vedeti, domnule, lumea nu e de piatra, ea protesteaza imediat, indignata, cand ramele sunt taiate inainte de a fi inghitite. N-o deranjeaza prea mult ca un om va fi impuscat, cu conditia ca nu cumva, inainte de executie, frizerul sa-i cioparteasca obrazul cu briciul. Cam asa e morala secolului nostru. Preferam ca victimele sa fie ucise decent. Fara sa ni se arate capul. Altadata se strangeau cu miile in jurul esafodului sau al butucului, asteptand sa li se arate capul celui omorat, ca pe un trofeu, si izbucneau atunci in urale sau in hohote de ras. Vai, ce cruzime, ne spunem. Cum au putut oamenii sa fie astfel ? Nu, acum nimeni nu mai procedeaza asa. Treburile astea se fac cu discretie, fara spectatori, fara martori. Aflam doar ca unii au fost trecuti in lumea dreptilor in timp ce noi dormeam sau mancam sau ne iubeam. Asta da, e decent. Nu mai suntem provocati sa ne intoarcem matele pe dos. Am fost scutiti de un spectacol neplacut. Unde mai pui ca in felul acesta se scuteste o mare pierdere de vreme, ceea ce, avand in vedere ca timpul costa, nu e chiar un fleac. Pe vremuri, va dati seama, trebuia totusi, o intreaga regie. Sa aduni multimea, sa asiguri ordinea, ca nu cumva vreun zanatec sa sara in sprijinul celui condamnat, sa-l ajute sa fuga. Ma rog, multe se pot intampla intr-o asemenea zi. Pe urma si calaul. Daca il vede lumea, trebuie sa urmeze si el anumite reguli, sa respecte un ritual, chiar daca asta lungeste executia si chinurile condamnatului.

Nu-i poate deceptiona pe cei stransi sa asiste la executie. Daca oamenii au venit, trebuie sa li se ofere ceva, nu se poate termina totul cum ai bate din palme. Altfel, organizatorii ar risca sa fie huiduiti. Lumea trebuie sa fie intaratata de asteptare, si abia atunci sa fie adus, purtat de funie ca o vita, cel condamnat. Care si el se simte dator sa lase o impresie buna. A, nu, toate astea nu cadrau cu secolul XX. Secolul nostru n-are timp de prostii. N-are timp sa astepte cand ucide. El ucide repede, igienic, si fara martori pentru ca, intre altele, s-a vazut in situatia de a face fata mai multor victime decat alte secole. In felul acesta gropile comune pot fi umplute mai usor. Nu se face nici atata zarva, nu se pierde nici timp si e respectata si siesta oamenilor. Ei se pot odihni, isi pot vedea de treburi. Pot dormi linistiti. Si doar la ceai, dimineata, luand ziarul vor afla. Asta in cazul cel mai bun. Pentru ca s-ar putea ca in dimineata respectiva multi sa fie grabiti, sa plece fara sa citeasca ziarul, ori sa fie prost dispusi...

Vedeti, domnule, astia sunt oamenii pentru care a sculptat Michelangelo si a cantat Bach.

Nu mai stiu cine mi-a spus ca primul violonist al unei mari orchestre, un muzician excelent, era intotdeauna acru si taciturn. Un dirijor strain venit la pupitrul acelei orchestre a fost intrigat de aceasta atitudine. Intr-o zi l-a invitat la un restaurant si, acolo, dupa ce i-a laudat calitatile, l-a intrebat de ce era mereu atat de rezervat. La care violonistul a raspuns : "Mais je déteste la musique". Eu, domnule, n-am conceput niciodata ca se poate face admirabil un lucru pe care-l detesti. Dar, ma rog, asta-i alta problema. [...]

Mai aveam niste lucruri importante sa va spun, insa am obosit de tot.

E inutil sa-mi urati ceva de Anul nou. Ce rost are ? Ca sa nu va simtiti obligat, nici eu n-o fac. Oricum, va sunt recunoscatoare ca m-ati urmarit pana aici. Azi toata lumea vorbeste si nimeni nu asculta, ati observat ? Si exista doua feluri de singuratate. A celor care vorbesc. Si a celor care nu-i asculta.

Si cu asta punct, domnule. Eu nu sunt Hamlet, sa traiesc din ezitari. Va las cu bine. S-a facut dimineata si cred ca trasura m-asteapta.

CAPCANE

Poate ca dragostea este adevarul cel mai putin absurd in aceasta lume care nu duce lipsa de absurditati.

Si poate ca raspunsul cel mai simplu si, totodata, concret la intrebarile complicate ale filosofiei este cel pe care adolescentii il gasesc singuri, sarutandu-se prin parcuri. Un barbat si o femeie care se iubesc corecteaza in parte ceea ce e rau alcatuit in creatia lumii.

Ma vad pe un modest drum de tara, un drum acoperit cu ierburi spalacite de soare, intr-o dupa-amiaza de primavara, undeva pe un camp din marginea orasului, sub un cer inalt si gol. Intrucat carutele nu mai trec pe aici de mult, iarba creste nestingherita.

Urmele carutelor nici nu se mai vad. Santurile s-au umplut de balarii. Drumul nu mai duce nicaieri, dar adevaratele tinte nu se afla oare in noi ? O timiditate caraghioasa ma impinge sa fiu putin teatral. Incerc s-o ascund si reusesc doar s-o pun in evidenta.

Ca sa scap de acest mic supliciu, ma uit cum se ingroapa pantofii prin iarba. As vrea sa spun ceva deosebit, dar ma refugiez in platitudini : "Ce flori sunt astea ?" De fiecare data cand o pasare tasneste, speriata, din sant, ma opresc, ma uit dupa ea, iar peisajul mi se pare minunat, in ciuda incercarilor de a-l privi obiectiv : un cer luminos, dar ce este un cer luminos ? Un drum napadit de ierburi, dar ce valoare are un drum lasat in paragina ?

Mai sunt campurile cultivate, fumegand pana in orizont, mica padurice rotunda din apropiere, linistea prin care forfotesc tot felul de gaze. Un avion, din nou liniste si parca lumea nu mai are nimic ostil. Ma aflu in limita dintre real si ireal.

Drumul e parasit, bun doar ca sa-ti dea iluzia ca inaintezi , dar e exact drumul ideal pentru doi oameni care nu vor sa ajunga decat la ei insisi. Ca sa zic ceva, intreb : "Mai mergem ?" Raspunsul arunca pe umerii mei raspunderea : "Cum vrei."

Continuam sa mergem. In fond, exista un singur mod de a trai dragostea : traind-o.

Nu se intampla nimic neobisnuit, primavara e ca toate primaverile, eu nu reusesc sa spun o fraza memorabila, dar oamenii nu obosesc sa fie banali.

Si uneori sunt fericiti tocmai din aceasta cauza.

Brusc, ma gandesc ca dragostea ne ridica in proprii nostri ochi si, totodata, dezvaluie aproape tot ce e mediocru in noi.

La lumina ei, iti vezi, ca niciodata inainte, scaderile. Si cat de mult ai vrea sa fii asa cum te vede celalalt !

Niciodata n-ai fost atat de atent la impresiile altuia si nu te-ai masurat, la fel de preocupat, in functie de ele. Stingherit de limite, incerci sa micsorezi distanta dintre ceea ce stii ca esti in realitate si ceea ce intuiesti ca vede in tine cel pe care-l iubesti.

Vrei sa fii si vrei sa pari. Vrei sa devii mai bun.

Intrucat stii lucruri pe care inainte le treceai cu vederea sau nu-ti pasa de ele, dar acum te stanjenesc fiindca te coboara in ochii celui pe care-l iubesti. Aspiri sa inlaturi tot ce l-ar putea dezamagi si, la drept vorbind, nu faci aceste sacrificii din generozitate. Le accepti pentru a fi cum ai vrea sa fii. Si cum incepi sa fii, de fapt, deoarece fara sa stie celalalt esti, devii, intr-o masura, opera lui.

Aici sta, probabil, marea forta stimulatoare a dragostei.

Gresesc oare sau primul simptom al declinului unei iubiri e tendinta de a fi, din nou, multumit de tine, de a nu mai dori sa pari mai inteligent, mai curajos, mai bun decat esti ?

Cand eram elev in clasa a VIII-a la Fagaras, cineva m-a rugat sa-l ajut sa compuna o scrisoare de dragoste.

Magulit de aceasta rugaminte, m-am pus pe lucru. Rezultatul n-a fost, probabil rau si destul de repede m-am pomenit intr-o postura care atunci ma incanta, dar astazi mi se pare comica si neserioasa. Caci inainte de a iubi, am devenit un mic industrias de scrisori amoroase. Au venit si altii sa-mi ceara sprijinul, ceea ce m-a stimulat sa ma consider, ah ! Un "autor" in plina voga la optsprezece ani. Uneori nu stiam nimic despre destinatara ; alteori o cunosteam vag, daca era de la liceul de fete, dar asta n-avea importanta. Cuvintele curgeau la fel de inflacarate. Ma avantam in declaratii, probabil emfatice, probabil dulcege, jubilam, suspinam, ca un bun mercenar, in contul "clientilor" mei , strecuram printe efuziuni ultimul neologism invatat, citate din autoritati lirice, si daca nu eram inspirat apelam la fraze retinute de prin romane sau improvizam dupa tipicul lor.

Toate cliseele de rigoare bantuiau prin acele scrisori romantioase si exaltate, pline de febra unei pasiuni inchipuite, pe care le redactam cu fervoare pentru iubitele altora si care au fost, dincolo de incantarea mea, un lung efort de schizofrenie sentimentala, de inlocuire a realitatii printr-o suprarealitate a vorbelor, a limbajului.

Ca iubirea e un miracol si ca miracolele nu se produc in fiecare zi, asta nu-mi trecea prin cap.

Ca e primejdios sa joci comedia unor stari inexistente, cu atat mai putin. Eu produceam o serie de juraminte de circumstanta.

Ma obisnuiam sa vorbesc in principiu despre dragoste si mai ales sa nu dovedesc ceea ce afirmam.

Nu ma interesa nici iubita celui care-mi comandase scrisoarea nici daca expeditorul o iubea cu adevarat pe destinatara, ceea ce conta era altceva , cuvintele sa sune frumos.

O singura scrisoare comisa astfel ar fi fost o excelenta idee ca sa-mi pun la incercare imaginatia. Doua, trei, ar fi insemnat un exercitiu util de virtuozitate. Norocul de a ma fi indragostit eu insumi de una din destinatare si de a da cartile pe fata ar fi fost un semn ca Providenta poate fi din cand in cand romantica.

Dar nu m-am oprit la doua, trei scrisori, si cum, din cauza varstei, "eficienta" era ridicata, am inceput sa am o frumoasa clientela constanta. Imi reluam astfel activitatea de "scriitor", dupa ce arsesem primele mele incercari, exersandu-ma indelung intr-o "literatura" specializata, sentimentala, de larg consum, caci din cate am auzit unele scrisori erau copiate si expediate altor destinatari sau destinatare, cu numele, evident schimbate ; o literatura plina de "oh"-uri si "of"-uri, in care temperatura nu cobora niciodata sub o mie de grade, iar efuziunile nu cunosteau nici o masura.

Si nu-mi displacea deloc sa constat ca notorietatea mea era in crestere.

Nici o clipa nu m-am gandit ca indeletnicirea mea de care eram atat de mandru constituia o capcana.

Iubeam prin intermediul altora. Le declaram dragoste vesnica unor fete de care m-as fi putut indragosti eu insumi, dar care pentru mine erau simple nume. Faceam vocalize sentimentale, simuland iubirea, si, vai, rosesc cand imi aduc aminte cate prajituri platite de clientii mei am inghitit la "Embacher". Din fericire, intr-o zi m-am plictisit sa interpretez fericirea altora, sau am obosit.

Asa s-a incheiat una din cele mai dubioase experiente ale mele ; de scrib as zice, daca n-as sti ca in vechiul Egipt era o cinste sa exerciti profesia de scrib, socotita prima dintre toate meseriile.

ERRARE DIVINUM EST !

De dimineata, fiindca a inceput iar sa ploua, mi-am amintit de mare.

M-am revazut la Costinesti unde am descoperit placerea de a ma arunca, iesind din valuri, pe nisipul cald. Abia depasisem treizeci de ani. Inchiriam doua camere, intr-o casa taraneasca, foarte aproape de mare, de unde ne duceam prin gradina la plaja.

Ramaneam acolo pana la pranz, iar dupa-amiaza jucam pinacle. Eram patru.

Uneori, ne opaream, taiam un pepene in patru si-l mancam, manjindu-ne pielea bronzata cu zeama rosie picurata din feliile pe care le devoram pana la coaja, dupa care ne spalam la fantana pe maini si ne jucam mai departe. Din cei patru, doi au murit.

Eu am imbatranit. Cu minunata si teribila ei nepasare, pe care nu o vom putea invata niciodata, natura uita tot.

Dimineata, ma trezeam devreme, si, dupa ce infulecam ceva, ma duceam la plaja, unde ma tranteam pe nisip, decis sa capat culoarea iodului. Odata, m-am dus cand abia se mijea de ziua. Am facut o baie, dupa care am alergat pe plaja. Treptat, se conturau valurile, crestele lor de spuma, intinderea nesfarsita de apa incretita de vant. Cerul inca nu exista. Diminetile de la mare sunt diminetile fara cer. Zeii nu pot vietui acolo decat in apa. Dorm in adancuri, trezindu-se din cand in cand, cu buzele pline de sare si cu parul incalcit in alge. Cuprins de o bucurie juvenila, m-am hotarat atunci sa scriu o carte care sa se cheme "Errare divinum est."

Ce drum ciudat am parcurs ! Am copilarit printre certitudini si am descoperit relativ tarziu, si cu destule dificultati indoiala.

Am crezut ca o greseala poate fi utila numai daca gasesti in ea ceva care te ajuta sa traiesti. Mi-am cucerit constiinta vulnerabilitatii dupa ce am fost, fara nici un efort convins ca regretele nu ma privesc. Lumea in care m-am nascut eu era neobisnuit de discreta. Semana pamantului de acolo, aspru si zgarcit. Am de aceea sentimentul ciudat ca, marturisindu-ma, sunt primul guraliv din neamul meu. Dar, oare, intamplator tacerea mi se pare, uneori, singurul limbaj esential ?

Si, totusi, a avea libertatea sa te aperi, incusiv de tine insuti, e important. Daca zeii tac, noi suntem osanditi sa vorbim.

Daca ei s-au jucat creandu-ne, noua nu ne-a ramas decat sa ne intrebam ce rost are aceasta gluma.

Mama mea a citit toata viata aceeasi carte, un ceaslov patat de muste care statea pe fereastra, in schimb credea, fara ezitari, ca tot ce fusese, sau era trebuise sau trebuia sa se intample, tinand de o ordine implacabila. A copt paine, a uscat fanul, a spalat rufe si si-a crescut copiii cu sentimentul ca indeplinea o misiune.

Eu nu mai am darul de a percepe lucrurile asa cum sunt, ma misc uneori intre ele ca un miop care compenseaza minusul de vedere cu ceea ce a citit. Si ce am castigat ? In Lisa, cerul era pentru noi altceva decat spun astronomii. Era o parte din sat, o anexa a lui. Nu-l imparteam cu alte galaxii, cu alte planete si nici macar cu alte tari sau judete. Il imparteam, cel mult, cu alte sate aflate in imediata vecinatate a Lisei. Era cerul nostru si el nu avea nimic comun cu ceea ce, ulterior, am aflat ca se cheama cosmos.

Abia atunci in Bucuresti m-am invatat sa nu mai ridic ochii spre bolta decat rar, ca sa vad daca trebuie sa-mi iau umbrela sau nu. Sufletul cititorilor in stele, daca va fi ajuns cumva la mine, m-a parasit.

Am incetat sa mai stiu totul fara sa stiu nimic, paradox posibil numai in mituri.

FRATI SIAMEZI

E amiaza, e vara, suntem la seceris si ne odihnim pe razor, in umbra unui maces.

Alaturi, tata s-a lasat pe spate, sa atipeasca putin.

Mama priveste graul in tacere. Poarta o palarie de pai, innegrita de ploi, cu snurul trecut pe sub barbie, si are obisnuita ei expresie grava, pe care nimic n-o tulbura si nimic n-o indulceste.

Isi acopera gura cu palma, simbolic parca. Mama a tacut mai mult decat a vorbit. De cate ori ma gandesc la ea, ii aud intai tacerea, abia apoi ii revad chipul.

Nu cred ca mi-a dat mai mult de trei, patru sfaturi in toata viata. Si toate aveau acelasi inteles : sa fac numai ceea ce se cuvine.

Dar ce se cuvine ? Sunt lucruri pe care altadata le-am dorit pentru ca dupa aceea sa ma rusinez, daca nu de dorinte, atunci de modul cum le-am implinit. Uneori, gesturile puerile aveau o scuza. Varsta.

In primii ani de liceu, mi-am dorit foarte mult o pereche de pantaloni scurti. Cand mi-am vazut, in sfarsit, implinita dorinta, era, din nenorocire, iarna. Tocmai incepea vacanta. Si am plecat in miez de noapte de decembrie, pe un ger de crapau pietrele, in pantaloni scurti. Trenul in care m-am dus era atat de aglomerat incat n-am avut loc decat pe coridor langa scara. In gara unde coboram de obicei, cand m-a zarit, tata s-a speriat deoarece aveam picioarele rosii ca flacara din pricina frigului...

Dar scuza varstei are limitele ei. Mai tarziu mi-am dorit o bicicleta. N-am avut-o cand am dorit. Mi-am cumparat-o cand trecusem de douazeci si cinci de ani si nu se mai cuvenea sa-mi pierd, cum mi-am pierdut, dupa-amieze intregi gonind cu bicicleta pe sosea, spre Giurgiu ori spre Ploiesti.

Am intrat mai tarziu intr-o sala de concert si, lipsit de masura, cativa ani am ascultat pana la saturatie, sapte, opt ore zilnic, discuri cu muzica simfonica. Apoi, mi-am lasat pick-up-ul sa se prafuiasca. Nu se cuvenea. Am facut-o totusi. Cum am facut atatea altele care nu se cuveneau. Am tacut uneori cand trebuia sa vorbesc.

Mi-am gasit justificari cand nu aveam nici una. M-am calauzit o vreme dupa principiul foarte discutabil ca orice fericire e buna, numai fiindca e superioara plictiselii si golului.

Uneori, am impresia ca amestec in realitate reziduuri de vis, ceea ce ar explica in parte contradictiile mele.

Am terminat prin a ma resemna cu faptul ca in calitatea mea de om rational nu ma pot intelege cu mine in calitatea mea de om afectiv. Ceea ce omul rational percepe fragmentar, intre anumite limite, viata sa zicem, omul afectiv e gata sa iubeasca fara rezerve.

Cei doi sunt legati unul de altul ca doi frati siamezi. Nu se pot desparti in aceeasi masura in care nu se pot intelege. Cel mult se pot tolera. Omul rational ii tolereaza omului afectiv inexplicabila lui lacomie.

Omul afectiv ii tolereaza omului rational grimasa sceptica.

Poate ca existenta "celuilalt" este pentru fiecare un pret ce trebuie platit echilibrului. Imi rascumpar tristetile cu o mare nevoie de a iubi, si imi platesc faptul ca sunt deschis spre orice bucurie posibila cu amaraciunea ca nu ma pot opri la atat.

Poate ca ma aflu mereu in alta parte decat s-ar cuveni.

ELOGIUL IZGONIRII DIN PARADIS

Conferinta unui apostat

Doamnelor si domnilor,

Mi-am propus sa va vorbesc astazi despre pacat ca forma de libertate si va rog sa nu va grabiti sa va aratati indignati. Va avertizez ca nu ma las intimidat usor. Si chiar daca nu va place, voi continua sa spun tot ce am de spus. Asa ca nu va mai foiti pe scaune in zadar. Mai bine ciuliti urechile sa nu pierdeti nici un cuvant. S-ar putea sa nu va spun doar prostii.

Oricum, aveti o sansa rara. Ati auzit atatea baliverne pe tema asta incat va puteti socoti norocosi ca ascultati, in sfarsit, un om sincer. Sinceritatea, doamnelor si domnilor, este azi o calitate si mai rara decat caracterul. Eu mi-o permit pentru ca sunt un original, dar cati sunt ca mine ? Asa ca bucurati-va de aceasta baie de sinceritate si scutiti-ma, va rog, de priviri scandalizate care parca intreaba : "Ce l-a apucat pe asta ? Ce urmareste, de ce a inceput sa carteasca impotriva paradisului ?" Stapaniti-va, tot nu va cred. Din moment ce ati venit aici inseamna ca ati vrut sa ma ascultati. Si daca ati presupus ca la mijloc e o gluma, ei bine, nu sunt eu vinovat ca v-ati obisnuit sa vi se spuna una si sa credeti alta.

De fapt, intr-o privinta va inteleg. Se pare ca nu e nici un pericol sa ne vare cineva cu forta in paradis. Si cum e putin cam ciudat sa te razboiesti impotriva unui lucru inexistent, e firesc sa va intrebati ce m-a determinat sa vin aici in fata dumneavoastra pentru a va deschide ochii impotriva unui rau care nu ne ameninta.

De aceea vreau sa va declar de la inceput ca pe mine nu ma deranjeaza atat paradisul cat conditia pe care Dumnezeu a pus-o celor care vor sa locuiasca in paradis, facand atata caz din pricina unui mar. Ganditi-va cate suspine, cate regrete, cate priviri intoarse inapoi au cautat paradisul pierdut. Ca sa regasim, va intreb, ce ? O gradina unde e interzis sa iubesti ? Un fel de parc in care in loc sa scrie "Nu calcati pe iarba", scrie "Nu va iubiti" ? Si unde Dumnezeu sta cu toroipanul in mana si, cum vede un barbat si o femeie sarutandu-se, ii goneste ?

As fi putut sa va spun ca am mai multe obiectii impotriva paradisului, iar prima dintre ele e ca paradisul nu exista. Am renuntat la asta si am trecut direct la obiectia cea mai serioasa, pentru ca mi-ati fi putut raspunde cu vorbele lui Jules Renard : "Nu exista paradis, dar trebuie sa facem asa ca sa meritam sa existe unul". [...]

Problema doamnelor si domnilor, e alta. De ce sa regretam noi ca ne-a izgonit din paradis ?

Am fi vrut oare sa ramanem fara dragoste ? De unde nostalgia de a fi pustii si singuri ? [...]

De fapt, ca sa fiu sincer cum am promis, inteleg ce doriti dumneavoastra in ascuns. Vreti sa aveti si paradisul si dragostea. Vreti sa-l trisati pe Dumnezeu, instalandu-va in paradis si continuand sa iubiti, nu-i asa ? Dar nu se poate. Imi pare rau, dar nu se poate. Trebuie sa alegem. In paradis nu e voie sa se iubeasca oamenii intre ei. [...]

In paradis trebuie sa fie numai oameni inocenti. Ori singuri si cu Dumnezeu, ori pacatosi dincolo de poarta paradisului. Tertium non datur, cum ziceau latinii. [...]

Dar sa incerc sa fiu si eu, asemenea conferentiarilor de profesie, mai metodic. Sa ne lamurim mai intai asupra pacatului, motivul izgonirii noastre.

Exista insi care fug de dragoste ca de o durere de dinti. Ii priveste. Eu nu le seman si va sfatuiesc si pe dumneavoastra sa le intoarceti spatele. Sunt ori mincinosi, ori fac asta din alte pricini. Pana si Sfanta Thereza a iubit. Ea l-a iubit pe Christos ca pe un amant. Si tot ea ii spunea dracului ca este nefericit pentru ca nu stie sa iubeasca. Sfantul Francisc facea femei de zapada. Si oare trebuie sa va explic eu ca misoginismul e o descoperire a celor ce n-au avut noroc si care, nefiind in stare sa iubeasca, s-au transformat in profeti ai nefericirii lor ? De fapt, toata povestea noastra pe pamant poate fi spusa cu ajutorul a doi oameni, un barbat si o femeie. Si fiecare dintre noi isi poate alege din aceasta poveste ce i se potriveste. Eu imi permit sa va marturisesc ca nu mi se potriveste pustiul. Daca a iubi e pacat, sunt un pacatos. Si nu regret pacatul. Chiar vreau sa il teoretizez.

Am ascultat in viata mea atatea prostii solemne incat acum ma mir foarte greu de ceva. Ma mir totusi de cei care isi inchipuie ca fericirea trebuie sa fie aseptica. Daca dragostea e un pacat, eu cred ca fara pacat nu exista fericire. Si poate chiar ar trebui sa lamurim de la inceput lucrurile. Cei care cred ca fericirea e posibila renuntand cu totul la dragoste si dispretuind-o pot parasi sala. Ei n-au ce astepta de la mine. Eu voi incerca sa demonstrez tocmai contrariul credintei lor.

...Bun. Asadar, am ramas intre noi, cei care n-am pierdut inca orice speranta. E mai bine asa, va asigur. Cu cei care sunt capabili sa traiasca fara dragoste nu se poate gasi un limbaj comun.

La drept vorbind, grecii antici au fost mult mai logici decat cei care au iesit mai devreme din sala.

Nu pentru ca Olimpul grecilor era plin de adultere, ci pentru ca ei au inteles, se pare, ca in afara lucrurilor pe care le iubim nu mai reprezentam nimic. Tocmai de aceea i-au pus chiar pe zei sa ispiteasca omul spre dragoste. [...]

Filosofii trebuiau uneori sa bea otrava sau sa plece in exil. Sculptorii, chiar geniali ca Fidias, erau cateodata alungati. Discutiile despre fericire erau cateodata palavrageli despre fericire. Dar tot ce se promitea, se promitea pentru aceasta viata. Placerea sau otrava. Fiecare stia ca odata cu moartea trupului totul s-a terminat. De aceea trupul era sarbatorit, pus pe soclu in temple, iar marea din care iesea Afrodita nu cerea nimanui sa fie orc si surd ca sa fie pe placul zeilor. Dimpotriva, chiar zeii cantau melodia sarpelui ! Chiar ei il corupeau pe om sa se desparta de o inocenta searbada. Pe plajele Eladei nu erau intelepti decat pacatosii ; cei care isi simteau inima tresarind. [...]

Prin iubire eu inteleg, fireste, si ceea ce leaga un barbat si o femeie, dar mai mult decat atat. Inteleg viata, dragostea de viata, chiar daca n-as putea spune ca Hegel ca tot ce este real este si rational. O legenda pretinde ca o albina a lasat pe buzele lui Platon, cand s-a nascut, un strop de miere pentru ca filosofia amara despre viata sa devina dulce. Ei bine, eu cred ca aceasta poveste a fost nascocita de un mizantrop. Pentru ca numai un mizantrop a putut insinua ca a iubi viata este o minciuna generoasa.

Poate ati observat, doamnelor si domnilor, ca misoginii, mizantropii, nu umbla in zdrente si nu ne invita in pesteri. Dimpotriva, se pricep uneori sa poarte smochingul mai bine decat noi ceilalti. Ei sunt insa clevetitori si dezabuzati. Striga ca adevarul e o fanfaronada si dragostea un amestec de sirop si saliva. Ca viata nu e decat o tumora a timpului. O tumora urata si dezgustatoare. Ei ne anunta ca nebunii nu mai au geniu, nu se mai cheama Van Gogh sau Nietzsche. Si amesteca si adevaruri printre frazele lor, avertizandu-ne, de pilda, ca pamantul devine un ambuteiaj de roboti si ca Simfonia IX-a e in pericol sa fie inabusita de jungla. Lumea, striga ei, e plina de bitum si de ratati, de vorbe goale, de vinovati care judeca, de amenintari si de ultimatumuri. Va spun toate astea ca sa vedeti ca stiu in ce lume traiesc. Dar stiu ca in aceasta lume sunt si lucruri care merita sa fie iubite si ca alta nu avem. Tot aici sunt si Parthenonul si muzica lui Bach, mainile mesterilor si luptele disperate in care tii cu cei ce pierd, plajele marilor si laboratoarele unde se cauta leacurile bolilor. [...]

Iata de ce, intre o morala care recunoaste pacatul de a iubi si alta care-l considera un stigmat, eu nu ezit sa aleg. Cu atat mai mult cu cat am visat totdeauna nu sa ma mantui, ci sa fiu fericit. Nu credeti ca un paradis fara dragoste nu mai e paradis, ci infern ?

Imaginati-va, o clipa, cu ce ochi l-ar fi vazut Dumnezeu pe Don Juan daca l-ar fi intalnit in paradis. 1003 femei care in loc sa se roage si-au pierdut mintile in imbratisari, ce oroare ! Si cate vor fi suspinat intre timp, cate au visat sa fie imbratisate de Don Juan in loc sa bata matanii. Acest spaniol impertinent si-a cautat paradisul singur, urcandu-se pe ziduri spre ferestrele iubitelor sale. Apropo ! Sper ca sunteti de acord ca in paradis n-au rasunat niciodata serenade. [...]

Scuzati-ma, doamnelor si domnilor, ca m-am infierbantat, insa aici e unul din punctele nevralgice ale chestiunii. Tot felul de misogini, de mizantropi, de insi care considera viata un esec al neantului ne ameninta, in timp ce noi pacatosii tacem si n-avem curajul sa ne strigam drepturile. Ni se pare ca e o rusine sa fii pacatos. Adica cum ? A iubi este rusinos ? Si ce doresc acesti domni de la noi ? Sa regretam si noi ca ne-am nascut ? Sa fim si noi la fel de ingretosati de viata ?

Chiar si povestea asta cu "izgonirea" din paradis e putin ipocrita. Am fost "izgoniti", zicem, ca sa aratam, probabil, ca noi n-am vrut sa parasim paradisul. Am fost scosi cu forta de-acolo. Or, ar trebui sa avem intreaga responsabilitate a fericirii si sa spunem, raspicat, ca noi am optat pentru izgonire, intrucat am optat pentru dragoste. N-am fost alungati, ci noi ne-am luat talpasita. Eu, unul, cred ca, decat sa traiesti fara dragoste, e preferabil sa ai cat mai multe pacate de marturisit. Refuz un paradis in care n-as avea dreptul sa iubesc. Sa-l doreasca altii, cei plictisiti de viata si scarbiti de ea. Eu nu sunt scarbit decat de ceea ce a facut uneori omul in viata.

Dar am adoptat un ton prea grav, de care as vrea sa ma feresc. Nu vreau nici sa fiu liric, nici sa va emotionez. Tot ce urmaresc e sa va atrag atentia asupra unei contradictii. Intai ni se spune : "Doriti paradisul" Si apoi ni se sopteste la ureche : "Si nu disperati daca nu-l veti gasi, caci paradisurile sunt intotdeauna pierdute. Nimeni n-a reusit pana acum sa se reintoarca intr-un paradis pierdut".

Intr-adevar, nimeni n-a reusit , asta zic si eu. De fapt, paradisul, admitand ca nu-l visam in zadar, ar trebui cautat nu in urma noastra, ci in viitor. Si el ar fi, obligatoriu , un paradis cu oameni vinovati.

Asta se vede destul de limpede in cateva tablouri celebre. Inainte de a ma referi la ele, ingaduiti-mi o paranteza. Dupa parerea mea, istoria artei o datoram in buna masura pacatului. Inocenta ar fi lasat muzeele aproape pustii. Si daca am exclude dragostea din ele, muzeele s-ar umple de frig. Si acum ingaduiti-mi sa lipsesc cateva clipe. Am lasat in culise doua reproduceri pe care vreau sa vi le arat.

Iata, doamnelor si domnilor, va propun sa-i priviti intai pe Adam si Eva din cele doua tablouri celebre ale lui Durer. Si mai ales uitati-va la pamantul pe care merg, dansand parca, Adam si Eva... Pamant ? Nu, iertati-ma, m-am grabit. Adam si Eva nu merg aici pe un pamant obisnuit. E un sol lunar, pietros, pe care nu creste nici un fir de iarba. Un soi de desert. Sau chiar un desert... Dar un paradis intr-un desert ? Ce parere aveti ? Ne asteptam sa vedem un parc tropical, luxuriant, unde vegetatia sa fie aliatul sarpelui si de unde e greu sa ramai inocent, si, cand colo, ni se arata un pustiu presarat cu pietre, in care vegetatia a fost exterminata. Dar, ziceti si dumneavoastra, cum se poate teme cineva sa fie izgonit dintr-un desert ? Nu cumva omul nu a fost izgonit din paradis, ci din singuratate ? Si nu cumva paradisul pierdut nu e decat singuratatea pierduta ? O, desigur, nu pretind ca Durer a urmarit sa ne sugereze asta dar nimic nu ne impiedica s-o gandim noi. Pentru ca, intr-un desert nu poti sa speri altceva decat sa fii izgonit...

Si acum uitati-va la paradisul pictat de Rubens impreuna cu Jan Bruegel, care arata cu totul altfel, de un mare lux vegetal. Rubens, doamnelor si domnilor, da dovada, as zice, de o insolenta cuvioasa. Marul, sarpele sunt accesorii aproape inutile la el. Paradisul insusi, cu vegetatia lui de o moliciune calda, a devenit senzual, iar Adam si Eva sunt, cum sa va spun, atat de "terestri" incat e limpede ca nu pot renunta nici la indrazneala de a iubi, nici la provocarea de a lasa sa se vada asta. Ei pot fi expulzati nu din paradis, ci din dragostea care ii apropie. Primejdia care pluteste deasupra lor e riscul de a nu intelege importanta faptului ca s-au intalnit.

Iata, deci, ca nu sunt eu cel dintai care are necuviinta de a pasi fara smerenie in aceasta utopie. Rubens ne invita intr-un paradis care a incetat sa mai transforme dragostea in interdictie si pacat ; un paradis in care omul isi poate face declaratiile de dragoste fara teama ca va plati pentru ele. Adam si Eva s-au reintors acolo nu pentru a-si renega vina, ci pentru a o aseza la loc de cinste chiar in peisajul din care au fost izgoniti.

Inteleptii stramba din nas cand aud asemenea lucruri. A iubi lumea li se pare prea putin. A intelege lumea, iata ce ne trebuie, zic ei. Cine fuge insa de dragoste si de viata, crezand ca astfel va avea timp pentru intelepciune, nu-si da seama, ca, de fapt, renunta tocmai la ceea ce cauta. De aceea, eu glorific, doamnelor si domnilor, omul de dupa pacat. Omul care s-a lepadat de inocenta singuratatii, care si-a castigat libertatea de a iubi ; care e dezgustat de tot ce murdareste lumea in care traieste, dar nu renunta la convingerea ca singura sa bogatie e pacatul de a iubi ceea ce nu e murdarit si trebuie aparat. Stiu astfel ca iubirea exista, chiar daca ea e mereu in pericol.

Anumite popoare din antichitate nu socoteau decat zilele fericite. Si se citeaza cazul unui intelept care in pragul mortii si-a facut acest epitaf : "Am strabatut cincizeci si sase de ani si am trait patru". Eu nu stiu ce cifra ar trebui sa invoc dar stiu destul de bine ca n-am trait cu adevarat decat in zilele in care m-am simtit pacatos. Zilele cand m-am simtit inocent le-am uitat. Tot ce mai tin minte sunt pacatele mele.

Ma grabesc, inca o data sa-i linistesc pe misogini, asigurandu-i ca nu e vorba numai de ei aici. Daca trebuie sa fiu lovit cu pietre, as merita sa fiu lovit cu pietre de toti cei care isi deplang nasterea. Intrucat, cum v-am mai spus, in "dragoste" eu includ tot ce ma leaga de aceasta lume unde soarele rasare in fiecare dimineata in ciuda mizeriilor si ticalosiilor pe care trebuie adesea sa le scalde cu lumina lui. [...]

Sunt vinovat pentru multe, dar nu recunosc vina de a ma fi nascut. Destul de devreme am fost anuntat ca lumea in care traim e profund vinovata, dar, treptat, am priceput ca tocmai pacatele care murdaresc omul nu sunt ispasite, cerandu-ni-se in schimb sa expiem un pacat initial pe care nu l-am savarsit. Asa ca am incetat sa mai vorbesc despre pacate in general si de a le condamna impreuna. Exista abjectia de a te comporta ca o fiara si exista pacatul de a iubi ca un om. Iar eu detest abjectia si inteleg pacatul. [...]

In acest sens, toate pacatele pe care nu le-am savarsit sunt elanuri ratate si daca trebuie sa ma mustru pentru ceva, in primul rand trebuie sa ma mustru fiindca destule prejudecati m-au impiedicat sa beau cand mi-a fost sete, sa musc dintr-un fruct cand mi-a fost foame, sa fac marturisiri cand am iubit. Si ce virtute e aceea de a spune "nu" ? Ce intelepciune e aceea de a porunci inimii sa taca ?

Daca n-am fost destul de fericit, cat am visat, este pentru ca n-am avut curajul sau n-am stiut sa fiu destul de pacatos. N-am crezut in pustnici niciodata si nici nu i-am admirat, dar ceva din ipocrizia grotelor m-a influentat fara sa-mi dau seama.

Mi-am zis ca e o obraznicie prea mare sa imi strig setea si ca, pentru a fi acceptabila, o dragoste trebuie sa fie discreta. Ah, doamnele mele si domnii mei, acum stiu ca discretia nu e uneori decat un pretext pentru pasiunile mele care n-au destula putere ca sa fie scandaloase. Cand cineva nu e in stare sa arda, invoca virtutea ca sa ascunda adevarul. Dar acestia nu vor putea iubi niciodata marea ca pe o femeie. Ei nu vor avea nerusinarea de a iubi ce se afla la poalele Golgotei si nu vor intelege de ce a zis Baudelaire ca iubirea rade si de infern si de cer. Eu nu le seman si de aceea vorbesc despre lumea aceasta, trist ca o voi parasi intr-o zi fara sa fi iubit-o deajuns. Nu e destul, oare, ca o anume ora ne va omori ? De ce trebuie sa ne grabim cu o renuntare care oricum ne va fi impusa ? Mie, va marturisesc, imi e la fel de greu sa ma tavalesc in noroi sau sa urc spre o minciuna frumoasa.

Doamnelor si domnilor,

Un singur lucru ar mai trebui sa va spun, pentru ca, probabil, ati ramas totusi cu o nedumerire in privinta motivelor care m-au impins sa fac aceasta critica a paradisului. Eu am trait unele intamplari in care m-am lovit de infern. Stiu, asadar, ca e mult mai simplu sa razi in gura mare de un paradis fictiv decat sa judeci in tacere un infern trait. Dar nu-mi luati in nume rau aceasta mica lasitate. Dragostea mea de viata e intr-adevar dureroasa, chiar daca am ales calea cea mai convenabila pentru a o marturisi. Cand tac... Iertati-ma. Mi s-a facut frig.

NU MERITA SA VA INDUIOSATI

Conferinta unui solitar ciudat si suspect

Doamnelor si domnilor,

Noroc ca am gasit un pahar de vin la recuzita inainte de a veni pe scena. De mult doream sa inchin fara sa fiu singur.

Permiteti-mi, mai intai, sa vars cateva picaturi de vin pentru fratii mei intru singuratate care au murit fara sa apuce ziua in care unul dintre noi are, in sfarsit, sansa de a vorbi acestei asistente.

Si acum, ridic paharul pentru toti cei care au trecut pe langa mine fara sa ma vada si fara sa stie ca macar exist ; pentru toate femeile pe care le-am iubit fara ca ele sa stie.

Credeti ca o spun in semn de repros ? O, nu. Va asigur ca ati avut dreptate cand nu m-ati luat in seama. Si, oricum, n-as vrea sa profit de faptul ca v-ati dat osteneala sa veniti aici, pentru a incepe cu incriminari. Multi solitari se lauda cu singuratatea lor. Isi pun zdrentele singuratatii si umbla cu ele de parca ar fi niste imparati. Eu nu doresc sa le seman si de aceea ma bucur ca am decenta sa va vorbesc ca un om lucid care stie cat costa timpul dumneavoastra.

De altfel, de ce n-ati avea remuscari ? Mai degraba, s-ar cuveni sa ne facem noi procese de constiinta. Cand am gresit ? Cand ne-am pierdut de ceilalti si am ramas singuri ? De ce nu e nimeni langa noi ? Si de ce, dupa ce ca suntem lasati in pace, dupa ce ca nimeni nu ne deranjeaza cu prezenta sa, tot noi ne aratam nerecunoscatori ? Va cer scuze, doamnelor si domnilor, in numele tuturor solitarilor care v-au ofensat cu invinuirile si ingratitudinea lor, fara sa aprecieze si, poate chiar fara sa inteleaga discretia dumneavoastra.

Desigur, as putea sa va explic cum se petrec lucrurile cand stai prea multa vreme inchis intre patru pereti fara sa vezi pe nimeni si fara sa schimbi o vorba cu nimeni. Pentru ca avem, poate, si noi unele circumstante atenuante. Nu e simplu, intr-adevar, sa stai multa vreme asa. Te inraiesti, cum se inraiesc cainii tinuti in lant. Dar asta nu e vina dumneavoastra.

Sa va spun mai bine ca, dupa parerea mea, cel mai mare profesor de dragoste este singuratatea. Asa cum cel mai bun profesor de certitudini este indoiala. Va spun asta ca sa intelegeti de ce, uneori, noi solitarii dam impresia unor cersetori. Cersim o prietenie. Cersim o iubire. Cu cat suntem mai singuri, cu atat suntem mai insetati de dragoste. Profesorul nostru nu ne mai vorbeste la un moment dat decat despre ea. Si tocmai asta ne impinge sa facem greseli si sa va nedreptatim. In loc sa-i vedem numai pe cei care au timp de noi, care se induioseaza si ne acorda prietenia sau iubirea lor, caci sunt si oameni milosi pe lumea asta, noi ne revoltam impotriva celor care nu intorc capul. Ca si cum ar fi o vina ca oamenii au si alte treburi decat sa se uite la noi.

Trec peste faptul ca incriminarile respective suna si a obraznicie. Dar ce sunteti dumneavoastra ? Surori de caritate ? Va plateste cineva ca sa suportati tribulatiile noastre ? Ce, dumneavoastra n-aveti propriile dumneavoastra griji ?

Uneori, sa fiu sincer, v-am invinuit si eu. Dar regret ca am facut-o. Acum stiu ca fiecare are grijile si interesele lui si ca solitarii nu pricep asta. Ei cred ca lumea exista ca sa-i vindece pe ei de singuratate. Stau inchisi in singuratatile lor si asteapta, ca niste convalescenti, sa vina lumea la ei. Parca ar murmura : "Iubiti-ne cu forta !" Cine te poate iubi cu forta ?

Nu, doamnelor si domnilor, eu, unul, vad un semn de generozitate chiar in faptul ca nu ma huiduiti. Pentru ca numai niste oameni generosi pot trece cu atata usurinta peste multele jigniri ce le-au fost aduse. [...]

O DEFINITIE SARCASTICA

"Intotdeauna, domnule, e exact cum zic eu.

Ceea ce nu zic e fara importanta."

Stimata doamna,

Prin urmare, eu ce trebuie sa ma fac ? Sa spun "Da, doamna", cum as spune "Da, Doamne" ?

Ei, dar nu e corect ce fac napustindu-ma sa va arat ca si eu am limba si gheare. Mai ales ca si mie mi-a placut sa vorbesc astfel despre diverse lucruri in care cred, pana ce m-am lecuit de vanitatea adevarurilor absolute si am inceput sa folosesc mai des formula "dupa parerea mea". Altceva m-a determinat sa va scriu. Ceea ce spuneti la un moment dat in trecere. Ca "dragostea este infinitul pus la dispozitia javrelor". Intrucat aici, ceea ce nu ziceti are, de fapt, importanta.

Banuiesc ca asemenea declaratii ostentative si sarcastice nu fac decat cei care vor sa ascunda, sub fronda lor, ironica, o inima vulnerabila ; si care inteleg in realitate ca infinitul nu foloseste la nimic daca nu il impartim in realitate cu cineva. "Chiar cu javrele ?", veti ricana, probabil, dumneavoastra, continuand sa bravati. Bine, daca tineti neaparat pot sa folosesc si eu acelasi limbaj. Daca trebuie sa recunoasteti un lucru, ca, atunci cand suntem singuri, suntem singuri nu pentru ca infinitul ne lasa singuri, ci pentru ca nici o "javra" nu merita sa i-l oferim. Ne lipseste cineva caruia sa-i punem la dispozitie partea noastra din infinit, fie si ca s-o sfartece. Fara infinit se poate trai. Fara sa-l visam uneori, cred ca nu. Dar infinitul nu mai are nici un pret daca nu exista nimeni alaturi de care sa il dorim. Un infinit dorit fara nimeni alaturi nu mai e decat o singuratate fara limite si, deci, de nesuportat. O singuratate in care incetezi sa mai strigi, pentru ca nu mai ai pe cine, in care incetezi sa te mai rogi pentru ca Dumnezeu nu te va mai auzi. Si ce ne-am putea ruga ? "Da-ne, Doamne, nu necuprinsul, ci cativa metri patrati in care sa ne asculte cineva si sa ascultam pe cineva. Da-ne "javrele" pe care le-am dispretuit sau da-ne norocul de a fi in locul lor pentru altii" Pentru ca niciodata nu vom avea ce face cu infinitul pastrat exclusiv pentru noi, dimineata, la pranz si seara, felul intai, felul doi si desert.

Probabil, nu se poate trai liber decat acceptand constrangerile unei morale. Spre norocul meu, am inteles cu timpul doua lucruri care azi mi se par importante. Mai intai, ca a pretui nu e o datorie, ci un drept pe care nu toti si-l pot cuceri. Apoi ca a dispera inseamna a da dreptate celor care te-au facut sa disperi. Uneori, foamea de lume se amesteca fara voia noastra, si chiar fara vina noastra, cu revolta impotriva ei. Si n-avem curajul sa mergem pana la capat pe nici unul dintre aceste drumuri. Nici nu putem iubi iertand tot ce ne contrariaza, nici nu ne putem hotari sa fim intransigenti orice s-ar intampla. Dar cum ar putea fi altfel pentru cel care, din pacate sau din fericire, nu stie sa-si limiteze dorintele ? Cand dragostea e un infinit pus la dispozitia "javrelor", probabil ea e si suportabila si simplificata.

Ma indoiesc, insa, ca o dragoste suportabila si simplificata mai e chiar dragoste.

In incheiere, va asigur de intreaga mea consideratie.

INTR-O GARA

Dimineata e abia presimtita si totusi sunt destui calatori care vin si calatori care pleaca.

De ce vin ? De ce pleaca ?

Dar e prea devreme sa intreb.

Filosofii, istoricii, profetii si toti ceilalti care se ocupa cu sensul existentei dorm inca.

Au citit pana noaptea tarziu si nu pot sa-i trezesc la o ora atat de nepotrivita.

Exista si calatori care stau si asteapta, bineinteles in sala de asteptate, cuminti, dar si pe peroane.

Ce asteapta ?

Dorm insa si psihologii sau cum se mai cheama cei care stiu cate lucruri poate sa astepte un om si, in general, ce rol are asteptarea in lume. Nici pe ei nu pot sa-i trezesc. Sunt obositi, extenuati de probleme serioase, nu se cade sa-i deranjez pentru un fleac, fiindca eu in gara aceasta, in dimineata aceasta, care nu e inca dimineata, e jumatate noapte, nu stiu de ce stau oamenii prin salile de asteptare ale veacului.

Unii au renuntat sa astepte. Au atipit, pur si simplu, intre doua tipete de locomotiva.

Au uitat de veniri, au uitat de plecari, au uitat de vacarmul din gara.

E bine ? E rau ?

Nu stiu. Cei care explica astfel de lucruri complicate dorm si ei. E normal. Sunt din ce in ce mai multe intrebari

si ei trebuie sa dea din ce in ce mai multe explicatii in timp ce inexplicabilul creste ca o noapte imensa sau

ca o dimineata imensa. Incat, stau mai departe in aceasta jumatate de mirare si jumatate de spaima, prudent, sa nu fac vreo gafa care sa atraga atentia celorlalti asupra mea. Ar intoarce toti capul.

Ce cauta asta aici, intr-o gara, cu intrebarile lui ? Aici nu e oracolul din Delphi.

Aici oamenii vin si pleaca, asteapta sau motaie, dar nimeni, absolut nimeni nu-si permite sa puna intrebari.

Deci, ma strecor din gara tiptil si plec sa umblu pe strazi. E mai bine.

Singurul lucru care ma-ncurca e ca nu stiu la ce ora se scoala filosofii, istoricii, profetii, psihologii

si cei care ne explica lucrurile complicate, prin urmare nu stiu cat va trebui sa umblu fara noima pe strazi.

Si nici nu pot sa intreb trecatorii. Risc sa nimeresc vreunul dispus sa ma ia peste picior si sa rada :

"Nu stiai ? Ne-am hotarat sa venim, sa plecam, sa asteptam si chiar sa murim fara sa ne mai punem intrebarea de ce.

Lumea s-a transformat intr-o gara, nu vezi ?"

Mai bine nu intreb. Tac si ma uit la ferestre.

ZODIA RACULUI

Ce bine ar fi fost sa fiu un rac autentic,

sa merg constant inapoi.

Te-as intalni printre amintiri

si dupa ce te-as gasi nu ti-as mai da drumul,

te-as tari cu mine inapoi,

sa ne iubim tineri si nevinovati,

dupa care, mereu inapoi, te-as tari mai departe,

spre copilarie,

ne-am juca inocenti

pana ce, obositi de joc si de inocenta,

Am disparea intr-un mit.

Dara nu sunt un rac autentic, in zadar ma tot laud cu zodia mea,

sunt condamnat sa merg inainte

si tot ce pot e sa tarasc intre clestile mele de rac

toata memoria mea, fara sa cedez nimic, nimic, nimic,

cu riscul ca povara ei uriasa sa ma ucida intr-o zi.

PERPLEXITATE

Tu spui, linistit : "adevar".

Ei se uita la tine si tac,

fara sa priceapa ce vrei,

dar pentru ca sunt oameni educati

intreaba : "Cat costa ?"

Tu le arati mainile goale,

Dar ei nu mai pricep gestul demult

si, nedumeriti, dau sa plece.

Tu alergi si le spui : "speranta".

Politicosi, ei se opresc si te intreaba

inca o data : "Cat costa ?"

Iara tu nu stii ce valoare are speranta. Tu taci.

PASAJE

Marea loveste digul pe care in seara aceea n-am avut curajul sa mergem la capat.

Piatra uda luneca si, la un pas de noi era rupta. Daca eram neatenti ne puteam prabusi in apa ce fierbea dedesubt.

Dar am fost atenti. Ca totdeauna. Atat de atenti incat intr-o zi vom renunta sa mai patrundem pe dig...

Ne vom multumi sa ne aducem aminte de el, apoi ne vom aduce aminte mai rar si il vom uita in cele din urma, vom uita ca intr-o seara eram poate hotarati sa mergem la capat. Acum chiar daca as merge pe dig, nu mai pot s-o fac decat singur.

Pot aluneca sau pot inainta curajos. E tot una. Si-as vrea sa uit in ce zi ma aflu, in ce an si unde, sa ascult marea lovindu-se intruna de dig, sa ma intreb cine sunt, ce varsta am si ce caut aici.

Si de ce m-am oprit in fata acestui dig, ca si cum l-as cunoaste ?

"Impostura

Ceilalti lupi m-ar sfasia daca ar sti

Ca urletul meu e in realitate un plans."

"Noptile cand imi amintesc de noi, totdeauna pe intuneric si amenintati totdeauna, imbratisa-ti sub ghilotina mereu, totdeauna obsedati de timp si de noapte, haituiti de umbre in care ne recunoastem pe noi, totdeauna ca in prima noapte a lumii si totdeauna vorbind despre sfarsitul iubirii, totdeauna amintindu-ne de mari si soare si totdeauna pe acest nisip negru al noptii fara sa stiu daca maine vom mai fi impreuna, totdeauna asteptand cutitul ghilotinei sa cada, totdeauna despartirile, totdeauna dragostea amenintata de altii si de noi insine.

Totdeauna sub acest soare negru care ne lumineaza, cand se ating, mainile, totdeauna infricosati ca mainile noastre vor ajunge la capatul dragostei noastre si totdeauna visand sa ne iubim fara sa stim daca suntem primii oameni pe lume sau ultimii, daca lumea incepe cu noi sau sfarseste.

Dragostea n-are nevoie de intelepciune ci de speranta. Si totusi daca va muri vreodata dragostea noastra, va muri nu din pricina noptii, ci din pricina ca noi am amenintat-o prea mult."

Avem timp

avem timp pentru toate. Sa dormim

sa alergam in dreapta si in stanga

sa regretam ce-am gresit si sa gresim din nou

sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine

avem timp sa citim si sa scriem

sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris

avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam

avem timp sa ne facem iluzii

si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu

avem timp pentru ambitii si boli

sa invinovatim destinul si amanuntele

avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare

avem timp sa ne-alungam intrebarile

sa amanam raspunsurile

avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam

avem timp sa ne facem prieteni si sa-i pierdem

avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa aceea

avem timp sa primim daruri si sa nu le intelegem

avem timp pentru toate

nu e timp pentru putina tandrete

cand sa facem si asta, murim.

Octavian Paler : "Ma uit din ce in ce mai putin la televizor.

Dar, atat cat ma uit, imi ajunge pentru a observa ca televiziunile noastre,

aproape fara exceptie, nu mai vor sa se schimbe nimic in Romania.

Tot ce vor e sa largeasca prostul gust, sa extinda mitocania, sa consolideze vulgaritatea,

pentru a stoarce din ele audienta si, in consecinta, publicitate si bani."

(Cotidianul, 13 februarie 2004)

†