Banul vaduvei

Florian Filat

Gasim consemnat in Evanghelia dupa Matei, ca la un moment dat, Hristos statea si privea multimile cum aruncau bani in cutia darurilor, socotindu-le parca marimea jertfei. Si venea fiecare si punea dupa cum putea, altii mai mult iar altii mai putin. Si erau multi, dintre cei bogati, care aruncau mult. Dar a pus si o vaduva doi bani si balanta lui Hristos a inclinat mai mult decat multul celor bogati. Cu doar doi bani, vaduva a fost fericita de Hristos pentru jertfa ei. Ea daduse tot ce avea, cei doi bani ai sai, atat de putin totusi, dar care, pentru ea, insemnau totul.

Prin simplitatea ei, aceasta intamplare ne este pilduitoare si noua celor de azi, in dorinta noastra de a ne jertfi pentru Hristos. Pentru cei mai putin ravnitori dintre noi, banul vaduvei ne este spre indulcire, gandindu-ne ca Hristos a primit si putinul vaduvei, ba chiar l-a considerat mai mult decat obolul bogatilor. Si ne gandim ca, jertfind putin, putin vom primi, fara doar si poate, macar cel din urma loc din rai, ca s-o afla si pentru noi ceva, aceia care nu am dorit niciodata prea mult, care din prea multa “smerenie” ne-am socotit “nevrednici” de o chemare asa de mare si am preferat sa-i dam lui Dumnezeu doar putin, cat sa-L facem sa creada ca nu L-am uitat cu totul. Acestea sunt sufletele marunte, care, in micimea lor, arunca in cutia darurilor intotdeauna putin, indiferent de cat de mult au. Si ne invocam neputintele, ne scoatem la iveala multele griji care ne coplesesc, trebuintele prea mari pentru traiul cotidian, si ridicam inocenti umerii cu gandul la putinul vaduvei, ca poate Dumnezeu ne va intelege, si va cantari cu balanta milei “umila” noastra jertfa.

Pentru altii dintre noi, aprinsi de paruta ravna, banul vaduvei ne cheama la jertfa totala. Ne zicem ca doar jertfind totul, putem primi totul, precum vaduva care a pus in cutie intreaga sa avere. Si pornim cu sarg pe drumul greu al nevointei, cu incredintarea ca golirea noastra va fi umpluta numaidecat de preaplinul dumnezeiesc. Un calcul scurt, facut la rece, ca si contabilul care este sigur pe dubla inregistrare. Ne prindem intr-un targ care nu poate fi decat in avantajul nostru. Si incepem sa ne jertfim, din ce in ce mai mult, pentru a ajunge in graba la golirea deplina, conditie pentru umplerea imediata. Constienti de maretia propriilor fapte, inchisi in tipic si cu inima rece, ne “ostenim” in postiri aspre, rugaciuni indelungi, odihne atipite, milostenii nemasurate, fara socoteala, cu ambele maini, ne “smerim” in taceri fortate si lacrimi chinuite... o jertfa prea mare pentru o cutie a darurilor atat de mica. Acestia sunt orgoliosii, sufletele umplute de sine care asteapta nerabdatori ca jertfa lor sa le fie imediat primita si rasplatita. Ca doar daca ei au jertfit totul, nici Dumnezeu nu le va putea da mai putin. Si ne jertfim cu pumnii stransi si degetele inclestate, cu privirea infrigurata, silindu-ne firea peste masura, intocmai ca bietul calugar Ferapont din “Fratii Karamazov”. Dar ajungem in cele din urma la saracire, la deznadejde, la golire impietrita, la anormalitate. Si primii si cei din urma isi consuma jertfele la vedere. Primii prin absenta, iar ceilalti prin prezenta. Primii se scuza mereu, ba de una, ba de alta, se retrag alunecosi precum pestele din orice implicare, din orice le-ar zdruncina catusi de putin confortul lor launtric si in monotonia lor isi vad doar de propriile interese, lui Dumnezeu aducandu-I din cand in cand cate ceva, destul de vag si nedirectionat. Ceilalti sunt oarecum zgomotosi. Ai o problema, dau buzna langa tine sa te ajute; te uiti in dreapta, mana lor intinsa facand milostenie abia asteapta sa fie vazuta; prin usa lasata intredeschisa, ii vezi cu mainile intinse la rugaciune; pui masa, te refuza politicos: “numai ce au mancat”; intri in biserica, trebuie sa-i sari ca doar sunt “nevrednici”...

Sunt si altii, mult mai putini din pacate, care impaca cu intelepciune prea putinul primilor cu prea multul celorlalti. Orientati spre interior, spre profunzimile sufletului, jertfa lor se consuma inlauntru, nevazut, in taina inimii lor. Niciodata nu le vezi lupta, ci cu discretie trec pe langa tine, ca si vaduva, neobservati. Sunt cei angajati in lupta duhovniceasca, cunoscand lungimea si asprimea ei, cautand sa biruiasca totdeauna uneltirile vrajmasului. Pentru ca stiu ca diavolul, cu masca de mare negustor de promisiuni, nu-ti cere nciodata prea mult. Totul este foarte ieftin. Pentru putinul tau ai atat de mult de castigat. Alaturi de cele pe care cu buna seama le-ai facut pentru Dumnezeu, vrajmasul nu-ti cere pentru sine decat o clipa. Doar un minut de somn in plus, doar o lingura de mancare mai mult, doar un cuvant de razbunare, doar o rugaciune rostita in graba, doar o metanie mai putin. Si pentru atat de putin iti promite ca oboseala ta se sfarseste ca prin minune, trupul ostenit ti se reface, dreptatea se restabileste si timpul de care dispui se lungeste.

Acesti nevoitori stiu ca in soapta ispititoare a diavolului exista un moment in care ceva, aparent atat de mic si neimportant capata o valoare foarte mare. Iar acestia nu jertfesc decat foarte putin. La vedere si ei mananca, si ei beau vin, si ei rad si glumesc, si dorm si fac toate cele pe care noi, cei neputinciosi, le vedem mult prea normale. Dar lupta lor nu este indreptata decat impotriva a ceea ce este peste masura, nejertfind decat cei doi bani care pentru o clipa imbraca forma totului, doar acel putin care i-ar putea impatimi.