|
Hristos a inviat! Dragă Maicută Siluana, Nu se va clăti in veac cel ce locuieste in Ierusalim
N-as fi vrut sa incep scrisoarea plangandu-ma, dar totusi – greu am gasit putin timp pentru cateva randuri! Si asta o spun in mod deosebit pentru ca stiu ca si Sfintia Voastra sunteti deja foarte ocupata, dar sper ca totusi veti gasi putin timp pentru a-mi raspunde. Nu de alta, dar inca nici nu am inceput bine scrisoarea si deja sunt nerabdatoare sa aflu ce impresii ati avut in urma lecturarii. Si acum sa purcedem la narat. Inca mai simt "desaga" plina, Domnul a umplut bine; tot timpul am avut senzatia ca am primit totul pe credit si ca va veni el, timpul platii la rate si dobanzi! (o sa spuneti "asta este deformatie profesionala"). Vedeti cat de mult influenteaza? Cred ca nu sunt inca in stare sa primesc asa cum vrea El. Nu stiu cat de mult ati citit despre procesiunile care au loc de Sf. Pasti la Sfintele Locuri, cate persoane v-au povestit si cat de amanuntit. Dar o sa va redau impresiile mele, pentru ca oricum fiecare experienta este diferita – Domnul este minunat! – fiecare experimenteaza, mai corect traieste, evenimentele altfel si de fiecare data este altceva. As incepe prin a spune ca a fost minunat si uimitor, cel putin pentru mine, modul cum am putut rezista la toate procesiunile, drumurile strabatute, caldura extraordinara din Sinai ( 35 – 50 O C), noptile nedormite (in medie, o noapte dormeam si una nu, dar in Saptamana Mare nu am dormit decat joi noapte!), aerul conditionat omniprezent, fara absolut nici o problema. De regula, toate acestea imi provoaca diverse probleme de sanatate. Acolo insa m-am simtit tot timpul minunat! Poate parea un pic exagerat sau – cum sa spun - prea avantat si o prea mare exaltare – dar asa a fost ceea ce am simtit: Cineva ne calauzea, foarte usor, dar nu numai in anumite Locuri binecuvantate, ci oriunde, tot timpul, chiar si in cele mai marunte activitati. Si nu era numai senzatia mea, starea mea. Era ceva general. Fiecare a avut mai mult sau mai putin evenimente si intimplari minunate. Bineinteles, a existat si o disponibilitate si deschidere in acest sens. Si acum, ca am ajuns cu povestirea aici, voi consacra putin timp grupului. Au fost trei preoti, din care cel mai tanar era reprezentantul Patriarhiei – un parinte de la Darvari. Apoi a fost un parinte de la o m-tire din Moldova pe stil vechi, cam de varsta mea si a Gratielei si un parinte cam de 50 de ani din Ploiesti, care m-a impresionat prin cultura si deschiderea ce o avea catre absolut orice – ceea ce s-a simtit imediat, desi a incercat mai tot timpul sa stea retras, "in randul doi". Apoi au fost cateva maicute, doi frati de manastire, mai in varsta. Ceilalti, oamenit deosebiti, majoritatea intelectuali, dar si oameni cu "ceva" bani si cu "ceva" credinta. De asemenea, cateva femei simple de la tara, destul de in varsta, care stransesera, din greu probabil, banutii pentru a vizita Sfintele Locuri. Revenind la pelerinaj – o sa trec peste ziua de miercuri, 11/04/01, (am plecat marti noapte din Bucuresti), intrucat a fost petrecuta in Tel Aviv – cu toate ca ar fi ceva de povestit si de acolo- cu o singura observatie: dupa cum am spus, Domnul ne-a calauzit si ne-a fost alaturi tot timpul, astfel ca am aflat, intr-o anumita imprejurare, de la un preot roman din Tel Aviv, ca miercuri noapte se va savarsi slujba Cinei celei de Taina in Biserica Sf. Mormant. El ne-a rugat, chiar a insistat cu caldura, sa mergem la slujba, indemnandu-ne sa ne si impartasim, daca avem dezlegare bineinteles. M-am bucurat nespus si asteptam cu nerabdare sa ajungem in Ierusalim. Desi, dupa cum am spus, eram nedormiti, intrucat eram nerabdatori sa ajungem la Sf. Mormant, miercuri noapte ne-am ingramadit un grup de 16/17 persoane in vreo trei taxiuri de la hotel spre Sf. Mormant. Va puteti inchipui? Cum ne-am hotarat noi sa plecam in miez de noapte, prima noapte in Ierusalim, fara ghid, fara sa mai fi fost pana atunci niciodata acolo?! Taxiurile ne-au lasat undeva pe niste stradute, in afara zidurilor Cetatii Ierusalimului, care are o suprafata de aprox. 1 km patrat. Stradute inguste si intortocheate. Ne strangem la un moment dat, un pic infrigurati, cautand una din cele opt porti de intrare in Sf. Cetate. Doar ni se explicase – parea atat de simplu! Si, tot intreband, un tanar se ofera sa ne conduca. Mi s-a parut un pic ciudat – nu ne explica, se ofera sa mearga cu noi. Este periculos, spune, trebuie sa stam in grup mai compact. Imi arata ca el are pistol, la nevoie. Incep sa rad, credeam ca glumeste. Dar nu glumea. Avea si niste fire pe sub haina, un fel de radio. In consecinta, ma trece un fior prin spate, dar … ne tinem de el, totusi. Unele femei, cele mai in varsta, ramasesera in urma; il rog deci, daca este atat de dragut sa incetineasca pasul. M-a privit astfel ca imediat mi-am cerut scuze, incurcata. Ajungem la Sf. Mormant si apoi ma intreaba unde sunt cei ramasi in urma, sa-i aducem si pe ei. Ii explic ca sunt toti, ma mai intreaba odata, vrea sa fie sigur!, apoi pleaca. I-am multumit si lui, si lui Dumnezeu care il trimisese pentru noi. Mai tarziu, intr-un context oarecare, ghidul ne-a explicat ca in Israel sunt foarte multi politisti imbracati in civil. Am stat la poarta sfanta vreo ora, asteptand cu nerabdare sa intram. Va puteti inchipui ce stare poti avea stand in miez de noapte la poarta Sf. Mormant si asteptand sa intri, privind printre gaurele, incercand sa intrevezi ceva. Incet, incet au inceput sa se stranga grupulete – greci, rusi, dar mai ales romani – foarte multi anul acesta. Multi erau din cei veniti la munca in Israel, ei ne mai povestesc amanunte interesante.Sunt foarte credinciosi. Dar cum ar putea fi altfel, AICI? In sfarsit, se deschid portile si intram, Biserica Sf. Mormant este foarte mare. Ea cuprinde mai multe capele, initial fusese doar Biserica Invierii inaltata de Sf. Imparati Ne-am asezat repede la coada la Sf. Mormant. Paznicul mormantului este un calugar grec, foarte potrivit pentru o astfel de ascultare: solid, cu niste ochi mari bulbucati, foarte repezit. Ne tot "aranjeaza" si apostrofeaza pe limba lui (cu toata straduinta, nu inteleg nimic din ce spune!), dar cu toate astea, are un chip bun. Cand am intrat eram atat de emotionata ca nu stiam ce sa fac, ce rugaciune sa spun – ma intrebam de ce nu plang, de ce sunt atat de "rece"? Citisem la venire o carte "Pe urmele Tale, Iisuse", autoarea scria ca a fost coplesita – a plans mai peste tot. Eu insa… Am iesit, paznicul ne "zorea". Am stat putin la slujba, care se tinea in greceste (toate slujbele se tin in greceste aici – mai auzi, foarte rar, cate un "Doamne miluieise", o ectenie in romana) si am plecat pe la 2:00. A doua zi, 12 apr., Joia Mare, programul spunea ca dimineata mergem la Sf. Mormant. Ne ducem intai la Biserica Adormirea Maicii Domnului, care nu se putea vizita insa. Apoi intram in Biserica Sf. Mormant, vizitam Capela Golgotei, am sarutat locul unde a fost infipta Sf. Cruce (!), am fost la locul unde I s-a pus coroana de spini. Acolo se gaseste o bucata de piatra in forma cilindrica, butucul pe care se spune ca a stat Mantuitorul cand I s-a pus coroana, cand L-au lovit. Pe acesta este pusa o placa de marmura si se spune ca, daca stai cu urechea lipita de acesta placa, poti auzi (sau unii aud), un sunet surd, repetat. Acesta ar fi sunetul loviturilor de bici, memorat in piatra milenara. In acest loc a avut loc o minune in acea perioada, dar voi reveni cu amanuntele la momentul potrivit… De asemenea, am sarutat Piatra Ungerii, am atins de ea cam toate micile suveniruri pe care le luasem pentru cei dragi. Dar, din pacate, la Sf. Mormant nu s-a putut intra!Tristete mare din partea grupului, dornici de inchinaciune, nerabdatori de a "pipai cu sfiala/cu degetul credintei/cu deget de dorire/si chiar de indoiala" – cum spune Acatistul Rugului Aprins. Deci, revin cu intrebarea: Cine ne-a indemnat pe noi in miez de noapte sa ne ducem la Sf. Mormant?! Repede, repede, vizitam mormantul regelui David si apoi ne intoarcem la Sf. Mormant, pentru ca tocmai incepuse Slujba Spalarii Picioarelor, in curtea bisericii. Emotionant. Era si prima Procesiune, iar cantarea induce o traire mai puternica a momentului. Dar nu prea vedem nimic, deja este foarte aglomerat – si inca sunt mult mai putin pelerini decat in alti ani, din cauza luptelor si a tensiunilor diplomatice existente. Dar, a fost liniste, luptele oricum se dau in Gaza si, apoi, au si putin respect fata de sarbatori. Am vizitat apoi Asezamnatul Romanesc de la Ierusalim, unde mirosea a cozonaci, din "cei mai romanesti"! Acesta este amplasat intr-o zona "foarte conservator evreiasca". Ii vezi pe strazi cu palariile lor mari, cu perciunii lungi, cu filacteriile atarnand. Altii au caciuli mari de blana, foarte inalte. De fapt, suntem in plina sarbatoare evreiasca: saptamana Pastelui, nu se lucreaza, dar nici nu se mananca paine, nimic dospit. Se mananca orice fel de mancare, cu azime insa – care nu au nici un gust. Joi dupa amiaza gasim insa lipii, cornuri la arabi si ne-am ingramadit cu totii sa ne luam – si pentru… acasa!( Mare greseala). Cand am ajuns la hotel seara, restaurantul era deja plin de evreii care sarbatoreau si, la masa noastra cateva persoane din grupul nostru au scos lipiile pe masa. Imediat a aparut seful de restaurant care ne-a cerut, pe un ton corespunzator, sa luam imediat painea de pe masa. Noi ne-am cerut iertare, am spus ca nu am stiut ca nici noi nu avem voie sa mancam. Am si plecat de la masa, pentru ca venisera unii, din cei mai fanatici, care se tot agitau si aratau spre noi, astfel ca incepuse sa ne "stea mancarea in gat". Am mai cerut o data iertare – se vedea insa ca era cam in zadar. Si astfel am simitit pe pielea noastra diferenta dintre "lege" si "har". Legea nu iarta. Astfel ca a 2 zi de dimineata ne faceam bagajele si plecam din hotelul acela luxos. Este foarte importanta respectarea traditiilor, mai ales in Israel. Greseli, ispite… Dar Domnul ne-a iertat si ne-a adus mai aproape de Sf. Mormant. Tot joi am fost la Betlehem, care nu era inclus in program, din cauza disputelor. Dar intrucat si evreii si arabii iubesc mult banii, nu se pot lipsi de ceva in plus si, astfel, putem vizita Biserica Nasterii, vizitand apoi si magazinul arabesc de unde vom putea cumpara diverse suveniruri. Ghidul nu ne poate insoti. Ne intalnim la "granita" unde privim curiosi soldatii care strajuiesc in pozitie de tragere de ambele parti. De ce curiosi? Pentru ca acolo nu am simtit frica! Ne iau arabii, ne explica si apoi, ne duc la magazin, cum fuse invoiala… La iesirea din acel magazin arabii te "agata" cu tot felul de maruntisuri, precum tiganii nostri cei de toate zilele. Cand ne-am intors in Ierusalim Gratiela a constatat ca nu mai are portofelul, in care avea, bineinteles, toti banii. Incercam sa facem fata situatiei cat mai linistite. In Vinerea Mare ne-am dus pe Muntele Maslinilor, am ajuns si pe Muntele Eleon, unde este Biserica Inaltarii, pazita de musulmani. Am sarutat piatra de pe care s-a inaltat Domnul Hristos si care pastreaza intr-o mica adancitura semnul piciorului. Gradina Ghetsimani. Liniste si meditatie. Privim maslinii milenari, sprijiniti, incercuiti, paziti de minile hulpave. Totul pentru a duce marturia mai departe. Apoi, pe Muntele Maslinilor, am vizitat o biserica ruseasca unde se gaseste o bucata din stalpul pe care a fost biciuit Mantuitorul. Am mers apoi sa participam la Procesiunea Drumul Crucii, care presupune efectiv parcurgerea Viei Dolorosa, drum cu adevarat greu: strada este ingusta, lunga, intortocheata, te bate soarele in cap, este o multime de oameni (ca pe vremea lui Iisus probabil). Ne oprim la fiecare din cele 9 stationari. Ghidul ii spune Gratielei: se pare ca s-a gasit o geanta in Betlehem – noi ii spunem ca ea si-a pierdut numai portofelul. Mai tarziu, i-a adus portofelul cu absolut tot ce avea in el (avea carti de vizita si astfel au aflat despre cine este vorba). Avea icoana Sf. Mina in portofel si astfel… a primit totul inapoi! Seara, dupa atata soare si umblat, ma simt pentru prima data slabita (nici nu mancasem – era Vinerea Mare). Urma cina si, in jurul orei 20:30, plecare spre Biserica Sf. Mormant, unde urmau momentele cele mai dificile, dar si cu cea mai deosebita finalitate: urma sa stam in biserica pana a 2 zi, sambata, in jurul orei 14:00, cand, in mod normal, coboara Sf. Lumina. Deci, ce-mi sugereaza Uratul, la inceput asa, discret, cum stie el? Sa cobor la cina si sa gust ceva frugal, pentru a rezista. Iar acolo i-a fost foarte usor sa ma indrepte mai degraba spre niste vinete, care mie imi plac mult, dar care insa imi fac probleme – mai ales dupa o zi de nemancare! Am plecat deci la Sf. Mormant. Pana pe la 12:00 noaptea a fost foarte bine, nu era foarte aglomerat. Ne-am mai inchinat pe la capele, ne-am mai plimbat prin biserica, intre timp incepuse sa se aglomereze. La 24: 00 a inceput slujba Prohodului, eu si cu Gratiela ne-am gasit loc "central", chiar langa capela Sf. Mormant. Ne simtim minunat si-mi tot pare ca este un vis! Deodata insa, mi se face rau, simt ca nu mai pot sta in picioare. Langa noi, o maica romanca de la Ierusalim incepe sa-mi spuna rugaciuni, ma atinge de icoane. Pana la urma, am iesit, cautam cu disperare toaleta, era foarte aglomerat. Am ajuns cu greu la toaleta, vomit, dar raul nu trecuse. Ne intoarcem la locul nostru dar nu pentru mult timp, pentru ca iar mi se face rau, cu tremuraturi, ceva ce nu stiu daca am mai avut vreodata – Gratiela s-a speriat si-mi spune daca nu cumva este cazul sa plecam. Bineinteles ca nici nu vreau sa aud – doar de asta venisem! Am ramas in preajma toaletei si, cu un gust amar, meditez: aici trebuie sa stau si nu langa Sf. Mormant. Stand pe o piatra acolo aveam sa aflu insa un lucru tulburator: o icoana, cea mare de la "Butuc" a inceput sa sangereaze! Dam fuga la Butuc si ramanem impietrite: asa era! Acest loc - l-am descris mai devreme – este in forma de foaier: in mijloc este butucul, iar deasupra este icoana care Il reprezinta pe Iisus stand pe butuc si punandu-I-Se coroana pe cap. Din picioare, imediat sub genunchi, lateral si exterior genunchilor, simetric, "izvora" sange! Erau doua pete, de marimea unui pumn mic de copil, iar mai jos, in dreptul gleznelor, picaturi de sange "uscat". Inmarmurire si groaza sfanta! Stai tintuit si nu-ti vine sa crezi – minune in fata ochilor. Deja se aglomerase, se soptise prin biserica din gura in gura si veneau valuri – valuri sa vada. Minunea a inceput chiar la miezul noptii, cand a inceput slujba Prohodului. Am aflat ca au venit niste arabi, din cei care pazesc biserica, care au incercat sa stearga, spunand ca sunt urme de condens. Au frecat tare, erau mici puncte albe in unele locuri, sarise vopseauaua, dar nu s-a luat sangele. "Sangele" respectiv nu se lua la nici o atingere. Ulterior au fost discutii- nu aveau voie arabii sa faca acest gest. Dar a fost spre intarirea minunii, a "cuvantului". Mai tarziu, dupa terminarea slujbei au venit si preotii, cred ca au spus ceva la predica – noi oricum nu intelegeam intrucat se vorbea si slujea numai in greceste. Era Vinerea Mare si nu era orice icoana – icoana in care oamenii ii pun coroana de spini – deci, inca Ii provocam suferinta. Mai departe, noaptea ne-am petrecut-o plimbandu-ne prin biserica; mai toata lumea facea astfel. Si drumurile duceau la "Butuc", sa ne mai intarim… Apoi, in jur de ora 05:00 a inceput greul. Au venit "ordonatorii" sa ne "aseze" si au inceput sa ne mane dintr-un loc in altul, ca pe o turma; ne era teama sa nu ne dea afara. Ne strangeau intr-un loc unii, veneau altii, cu alte pareri, ne mutau iarasi. Aceasta fugareala a durat pana pe la 06:00, dupa ce ne-au ingramadit pe toti dupa niste gardulete de fier, pe cele doua culoare mari si in Biserica Invierii. Au pregatit locul pentru catolici, care urmau sa aiba slujba in jur de ora 07:00. Cum aratam noi cand au venit catolicii? Va puteti inchipui: ingramaditi, dupa o noapte de nesomn, unii batrani (spre deosebire de noi, care am mai putut sta si pe jos) atipeau in picioare, cu carticiele de rugaciuni in maini. Pareau ca nu sunt oamenii timpurilor acestea, cand se cauta in mod deosebit comoditatea… Catolicii ne priveau mirati si – nu cred ca gresesc, dar mi se parea ca citesc si o oarecare admiratie in ochii lor, desi pareau ca nu inteleg de ce a trebuit sa stam toata noaptea acolo. Ei erau o mana de oameni, stateau pe bancutele special aduse pentru ei. Noi, o multime de oameni, ingramaditi, atipind din picioare. Stiti ca eu nu am idei de genul celor catalogate fanatice, intrebari de genul "catolicii se mantuiesc?", dar atunci am avut sentimentul ca poate si acesta este unul din motivele si argumentele minore pentru care Lumina coboara la ortodocsi. Dupa ce au plecat catolicii, in jurul orei 10:00, aglomeratia si agitatia erau de nedescris. Urma ca acele gardulete sa fie ridicate si sa putem sa ne apropiem de Sf. Mormant.Am stat si socotit bine pozitia in care ne aflam: un pic ferit de iuresul multimii si deci am ramas in acelasi loc, desi vedeam doar partea de sus a Capelei. Au inceput nervii, impinsul, agitatia – Ispitele. Chiar o parte din cei care faceau parte din grupul nostru aveau un comportament care ma uimea – aveau tot timpul impresia ca in mod deosebit pe ei ii imping s.a. m.d. Se vorbea urat, nu mai conta ca suntem in biserica; mai mult – in fata Sf. Mormant - si ca asteptam o astfel de minune. Am inceput sa spunem rugaciuni cu voce tare, desi nu prea se auzea, nu stiam ce sa mai facem. O doamna ne-a rugat sa continuam – ea nu se mai putea ruga. Imi pare rau ca nu pot descrie mai elocvent acele momente, mie mi s-au parut foarte importante si sugestive. Exact ca in viata. Se impingeau si protestau: nu aveau loc unii de altii. Incepusem sa ma intristez si sa ma gandesc ca poate si de asta a sangerat icoana. Imi treceau prin cap ganduri de genul: poate nici nu mai vine Lumina, daca suntem atat de rai, chiar si aici, chiar si acum. Pe la 12:00 – 13:00 au venit crestinii ortodocsi arabi din Betlehem, care fac cea mai mare galagie, cu tobe si manifestari "de stadion de fotbal". Strigau si implorau venirea Luminii: "Hristos, da-ne Lumina". Cineva spune ca, in fanatismul lor, ar fi spus ca daca intr-un an nu ar veni Lumina, ar fi in stare sa distruga Capela. Dar aveau un efect tonic. Unii s-au catarat chiar si pe Capela. Atmosfera este extrem de tensionata si zgomotoasa, multimea face "valuri". Se si fluiera (in biserica!). Pe la 13:30 au venit ierarhii, care inconjoara biserica cu prapurii, de cateva ori. Apoi probabil ca Patriarhul este dezbracat si ramane intr-o camasa alba, noi nu vedem nimic; este confuzie. Deja au inceput sa sclipeasca blitzurile aparatelor foto, ceea ce ne sporeste confuzia. Ai impresia ca nici nu o sa-ti poti da seama cand vine Lumina, cum sa o distingi. Se sting candelele si – in sfarsit! – putina liniste. Apoi – iara fluieraturi. Si, deodata, un suflu puternic, ca de usurare, din sute de piepturi. Nu vad nimic si sunt nedumerita. Nu am vazut nimic in varful Capelei, cum se spunea. Se pare ca in acest an Lumina a venit din interior, si din partea dreapta, unde ne aflam noi. Incep sa observ firicelele si fulgerele de lumina de pe pereti – este altceva decat blitzurile, bineinteles! Apoi am avut impresia ca este o mare de Lumina, s-a luminat totul. Ma cuprinde un fior de teama, desi nu "teama" este cuvantul: era o senzatie unica, simti ca esti invaluit, dar parca este prea cuprinzator ... Tot incercand sa observ ceva sus, deodata remarc la cineva de la balcon o flacara mare la manunchiul ce il tinea in mana – parca se aprinsese… din cer!. Apoi – inca la cineva. O valvataie! Nu pot sa descriu ce stare aveam: de bucurie si uimire si multumire si…. Lumina, despre care am aflat ca a tisnit din Mormant inainte ca Patriarhul sa o imparta, a ajuns, din mana in mana, si la noi. Incerc sa imi aprind manunchiul de la cineva, mica flacaruie tremuranda se aprinde, se stinge…apoi se face lumina. Apuc sa trec de vreo 2 ori cu mana pe deasupra flacarii – nu arde, nu frige… O flacara mare, alb-rosiatica in miinile mele, care nu arde! N-am mai rezistat… Un hohot de plans m-a cuprins, cutremurandu-ma. As fi stat acolo plangand, pentru mine, pentru cei dragi, pentru toata lumea…Cred ca atunci am inteles cel mai bine plansul Magdalenei. Bucuria din jur era de nedescris. Fiecare se manifesta intr-un fel: mirare, bucurie, lacrimi. Tot raul fusese doborat. Uitasem toti ca mai devreme nu aveam loc unii de altii. Acum eram bucurosi ca impartim Lumina. Lumina sfanta se vede intr-adevar in toata biserica, dupa cum ne spusese o maicuta care vine in fiecare an la Sf. Mormant, de mai multi ani. Am aprins toate manunchiurile de 33 de lumanari de la sfanta Lumina, spre a le imparti in Romania. Toate chipurile erau radioase. Un astfel de DAR! Duminica Invierii am petrecut-o tot la Sf. Mormant; ne-am mai inchinat pentru ultima data. Am reusit sa sarut mana Patriarhului Ierusalimului, care m-a impresionat in mod deosebit cu smerenia ce i se citea pe chip. Seara, pe la 18:30, cativa dintre cei care ne erau mai apropiati, printre care si parintele din Ploiesti, ne-au spus ca vor sa mearga si sa se inchine si ei la Sf. Mormant, pentru ultima data. "Bine, am zis, dar paznicul a spus ca mormantul se va inchide la ora 20:00!". Mare intristare! Pana la urma ne-am hotarat sa mergem impreuna, sa incercam. Fara a mai intra in detalii – s-au inchinat ultimii, pe la ora 20:30. Dupa ei s-a inchis mormantul, parca I-ar fi asteptat. Am gandit: Aici simti, mai mult ca oriunde, ca trebuie sa taci, sa primesti si sa multumesti. Am uitat sa spun ceva despre icoana Facatoare de Minuni a Maicii Domnului de la Sf. Mormant. Crestinii cu o evlavie prost inteleasa au rupt bucatele mici din ea, pana cand s-a ajuns aproape de chip. Atunci se spune ca s-a auzit un glas: "Nu-mi luati fata". Acum in fata icoanei este un grilaj si nici nu prea se vede, fiindca este un loc foarte intunecat. Luni dimineata am plecat spre Sinai. Calatorie prin pustie, ajungem la Marea Moarta, locul Sodomei si al Gomorei. O stanca intr-o forma ciudata – se spune ca este sotia lui Lot. La Marea Moarta ni se recomanda sa ne "udam" picioarele, are efecte binefactoare. Am uitat sa precizez: temperatura era in jur de 35 –40 O C. Unele persoane si-au luat costume de baie si au intrat in apa cu totul – care, fiind f.sarata, te tine la suprafata. Vai insa daca atingi ochii sau te-ai rostogolit! Preotii (cei trei) nu au intrat decat cu picioarele, ca majoritatea celorlalti. Atunci am constientizat (inca o data) ce inseamna Preotia – demnitate si, in acelasi timp, spiritul comunitar care ii caracterizeaza in orice imprejurare. Seara am ajuns in Sinai. Pe drum, am vazut grupuri de beduini si am aflat detalii interesante despre viata lor. I-am vazut cum traiesc, in corturi, in mijlocul pustiei. Sinaiul este dogorator. Piatra, nisip, caldura. La un moment dat ni se arata valea prin care a trecut Moise cu poporul evreu si pe unde treceau de asemenea, grupurile de pelerini crestini spre Locurile Sfinte. Pustiu, uscaciune, moarte. Dupa ce ne-am cazat, dormim 2 – 3 ore si, in jurul orei 02:00 noaptea pornim sa urcam muntele Sinai. Ma inspir din niste scurte notite pe care le-am scris atunci: "Drumul este greu noaptea la lumina lanternei, sunt multe pietre. Sunt uimita. Ma asteptam a fie o mana de oameni si sa ne rasfiram pe drum. Si sunt convoaie, as putea spune. Rusi, greci dar si cativa englezi, germani. Beduinii merg pe langa noi si ne "imbie" cu cate o camila. Unii, din cei mai in varsta, dupa ce au obosit, au luat cate o camila, desi este f.scumpa calatoria cu "taxiul": 10 $. Ultima parte este cea mai grea: 750 trepte. Arata exact ca in poza ce o am pe "Patericul Sinaitic". In acest loc a stat Sf. Stefan Sinaitul care "pazea" Vf. M-telui Sinai, sa nu intre cineva nespovedit. A murit exact in aceeeasi pozitie, moastele se gasesc exact in pozitia sezand la M-tirea Sf. Ecaterina. Am ajuns in varful muntelui cand se lumina de ziua, imaginea era minunata. Sus, pe locul unde Moise a primit Tablele Legii este acum un schit, care insa era inchis. Avem ocazia sa vedem si rasaritul soarelui – privelistea este unica. Coboram repede, sa nu ne prinda caldura. Pe la 09:00 am ajuns la Sf. M-tire. La coborare am observat un loc in mijlocul unei stanci, unde era o adancitura, se vedeau 2- 3 pomi si un fel de chilie. La m-tire am aflat ca un pustnic se nevoieste acolo. Am rezistat tentatiei de a poza – stiam ca nu va iesi nimic, cum mi s-a intamplat la Meteore. Sf. Ecaterina s-a milostivit de noi si ne-a primit separat de ceilalti turisti, astfel ca am putut fi tratati ca ceilalti ortodocsi, adica:
Pe treptele manastirii, rupti de nesomn si de caldura, spunem Acatistul Sf. Ecaterina. Acolo am inteles insa si am gasit raspuns concret la o intrebare mai veche a mea: cum rezistau pustnicii in acele conditii atat de aspre? Prezenta harului este atat de simtita! Dar si ispitele – le-am simtit un pic si pe astea. Miercuri, 18 apr. am vizitat marele oras Haifa, cu punctul de atractie al anului 2001 "Gradinile suspendate Bahai". O minunatie a ochilor, intr-adevar – dar ce folos sufletesc? Dimpotriva, cand te gandesti ca s-au cheltuit atatia bani – am inteles ca milioane de dolari, iti dai seama ca este loc si de un semn de intrebare. Si cand te gandesti ca la Sf. Mormant Icoana Facatoare de Minuni a Maicii Domnului nu este nici macar luminata! Urcam pe Tabor si ajungem la biserica Schimbarea la Fata, unde sunt 6 maicute, din care 3 sunt romance. Aici am simtit iarasi o mangaiere deosebita. Nu vrei sa te dezlipesti de acolo, parca vorbeste fiecare frunza. Apoi ajungem la Iordan, in Tiberia. Ghidul ne spune ca aici, in chibuturile evreiesti, totul creste "de-a valma": cirese si portocale, banane si mere, pentru ca este un loc unde Iisus a facut multe minuni si, deci, un loc binecuvantat. La Iordan se citeste din slujba Botezului Domnului, intram cu picioarele in apa si preotul ne stropeste pe fiecare cu apa din Iordan. Tare bine ne simtim; vegetatia este foarte bogata, temperatura este de 22 – 23 0 C, este soare si totul este atat de minunat. Chipurile iarasi radiaza. Unii si-au cumparat camasi de botez, lungi, albe si au intrat cu ele in Iordan – am impresia ca timpul s-a suspendat si … Vine si ziua de 19 aprilie, ultima zi, in care vizitam Nazareth-ul, Cana Galileii. La Nazareth, vizitam Biserica Bunei Vestiri de unde luam apa de la izvorul Maicii Domnului care, dupa cum se spune, a inceput sa curga imediat dupa vestea minunata. Imi amintesc ca atunci cand am ajuns la aeroport nu-mi venea sa cred ca parasim acele locuri atat de minunate. Cand am plecat din Bucuresti, de asemenea, nu-mi venea sa cred ca ma duc ACOLO. Uneori am impresia ca a fost doar un vis. Insa a fost un DAR, a fost o pregustare. Gustul il mai simt inca – intrucat a fost foarte puternic. Astfel ca – cel putin acum, la mai bine de o luna de la inceputul pelerinajului, este suficient sa inchid ochii si sa ma revad in acele locuri; sa retraiesc momente deosebite, sa revad chipuri expresive. Iar daca povestesc, simt ca emotiile retrairii acelor momente se transmit si celorlati. Imi amintesc o insemnare a lui Mircea Eliade care spunea, intr-un moment de stramtorare, ca atat timp cat stie ca exista o pestera in Himalaya (pestera in care el a simtit ceva deosebit) – el este un om ocrotit, adapostit… Asa simt si eu acum, raportandu-ma la Sf. Locuri. Cu mult drag, |
|