Sãrbãtoare

Nicanor Albu

Veniti crestini, luati lumina
Cu sufletul senin, purificat,
Veniti flãmânzi, gustati din Cinã,
E nunta Fiului de Împãrat
(Valeriu Gafencu)

Ne-am nãscut în acest sfârsit de mileniu cu o inexplicabilã precocitate, mai putin mirati decât copiii de altã datã, mai putin vrãjiti de tainele lumii, izgonite, risipite. A mai rãmas însã ceva sã ne mire si sã ne bulverseze rutina: Pastile si Crãciunul.
Despre Sfintele Pasti pãstrez în sufletul meu imaginea unei bunici care mã oprea amenintãtoare de la înfruptarea din ispitele dulci abia scoase din cuptor. Pasca, cozonacii rumeni, toate luau drumul cãmãrii neatinse, alãturându-se cosului cu ouã purpurii si celorlalte bunãtãti prohibite. Se fãceau pregãtiri pânã târziu în noapte, totul se dorea curat, înnoit, pus în rânduialã. Desi nu întelegeam ce se petrece, ceva mã bucura si mã fãcea sã stau cuminte.
În crepusculul diminetii tãmâiatã de fumul de frunze umede care se ridica din mai toate curtile, mã trezeam de mâna bunicii la cimitir unde mergeam pentru tãmâierea mormintelor celor din neamul nostru. Peste tot, pe ulitã sau în cimitir, întâlneai bãtrâne cu cadelnite improvizate din oale vechi, în care focul se ascundea în limbi proaspete. Fumul, rãmas în aer compact, plutea in fuioare albe, aproape imobilizat peste case si peste grãdini. Mirosul de frunze umede arse si flori de primavarã se amesteca cu cel de tãmâie si rãsinã. Era linistea zorilor. Dar mai mult decât atât aerul, cerul, oamenii, pãmântul pãreau adunate organic. Totul inspira calm Era ceva de pregãtire, de oficiere, de înnoire.
Descopeream biserica tãcutã, în asteptare, cu peretii înnegriti de care atârnau icoane îmbrãtisate în stergare , cu sfinti cald luminati de pâlpâiturile imobilizate în candele.. Linistea de afarã se afla aici deplinã. Urmau îngenunchieri si sãrutãri de icoane pe care bunica mi le indica atent, soptit, un pãrinte care mã chema pe nume zâmbind, întrebându-mã ceva, timiditate, lingurita de vin si pâine.

Timpul a alergat, lucruri aparent importante s-au arãtat a fi realizate cu necesitate, senzatiile de extensibilitate, de stranie imponderabilitate trãite în copilãrie s-au ascuns sub noianul de dune al lumii. Este greu sã nu mai fii copil, lumea pustie si desartã îsi scrâsneste parcã la fiecare pas nisipul în gura ta . Atunci începi sã cauti iesirea , izbãvirea din ea.
Totusi de fiecare datã, la biserica noastrã sau la Mãnãstirea Sâmbãta, la bunici sau la Putna am regãsit deplinãtea în aceastã liniste proprie Pastelui.
În fiecare an chemarea “Veniti de luati Luminã” umple biserica de fete strãlucitoare, curate, luminate blând. Oamenii nu zâmbesc dar rãspândesc bucurie prin sclipirile ochilor mai linistiti, mai adanci, mai primitori, ficare dupã mãsura lui dar toti îmbrãtisati de Lumina lui Hristos. Este noapte si parcã suntem la începuturi. {i salcia din curtea bisericii, si plopii de lângã drum si toti copacii sunt cuprinsi de acelasi fior tainic. “{i a venit furtuna si în ea nu era Dumnezeu si a venit o boare si cu ea era Dumnezeu” cum dã mãrturie Patericul. Cerul pare cã s-a coborât, înãltimea se apropie si se uneste cu lãrgimea, pãmântul nu mai apare necuprins, fragmentat de perceptia noastrã cãzutã, ci adunat cuminte într-o rânduialã fireascã, primordialã. Când te depãrtezi în zori de bisericã taina persistã pe strãzi, în naturã, acasã.
Este momentul sãrbãtorii depline. Existenta este unificatã si transfiguratã, comuniunea cu natura înconjurãtoare, vãzutã si nevãzutã, este deplinã, toti se bucurã de toate, se împãrtasesc din Hristos care “ajunge sã umple toatã realitatea conceputã ca o nesfârsitã ordine providentialã” cum spune Vasile Bancilã în “Duhul Sãrbãtorii”.
Timpul si-a cãpãtat treptat continutul de sãrbãtoare prin postul premergãtor, prin lucrarea de zi cu zi a noastrã si a bisericii. Înainte prãznuirea Învierii Domnului nu stim dacã nu am început-o încã de la pragurile lãsatului de sec iar odovania o împlinim undeva spre Rusalii. Sau poate nu o întâlnim de loc. Cum am putea sã nu pierdem plinãtatea acestei sãrbãtori? Calea nu poate fi decât recuperarea dimensiunii liturgice a sãptãmânii, cu fiecare zi pe care ne-o dãruieste Dumnezeu pregãtindu-ne al întâmpina pe Hristos, Cel care duminicã de duminicã, cu fiecare liturghie, fãrã întrerupere, vine sã ne întâlneascã, sã cineze, sã se jertfeascã pentru noi.