Despre rânduialã în bisericã

Felix Preda

S-a pãstrat pânã astãzi în mânãstirile si satele românesti obiceiul ca, în timpul slujbelor, femeile si bãrbatii sã se aseze separat în bisericã. Orasul, cu spiritul sãu dizolvant, a renuntat la aceastã normã ca la una de o importantã secundarã si, oricum, desuetã. În afarã de Paraclisul nostru, eu nu mai cunosc vreun loc în Bucuresti unde regula sã functioneze. Poate cã ea descumpãneste o clipã pe cel care intrã prima datã în Biserica Rusã, dar cu sigurantã conferã, alãturi de alte elemente, o anume culoare locului.

Nefiind teolog, nu stiu mare lucru despre istoricul acestei reguli ce tine de organizarea spatiului liturgic. Pot sã presupun însã cã are o vechime ce depãseste cele 2000 de ani de crestinism si, ca atare, nu ar fi lipsit de sens pentru cineva sã se întrebe dacã mai este ea actualã, dacã nu cumva ar trebui sã renuntãm sã îi mai acordãm importantã si sã o lãsãm sã disparã. Rãspunsul ar fi simplu dacã am sti ce ratiuni au izvodit în trecut o asemenea lege respectatã, în mediul monahal, cu aceeasi strictete ca oricare alta.

La prima vedere, explicatia e simplã: într-un loc destinat rugãciunii si meditatiei profunde, amestecãtura de trupuri poate lesne deveni pricinã de ispitã si tulburare, fie si numai sub forma unor gânduri mai putin cuvioase. Dincolo de temeiurile imediate, derivate din simtul comun dar nu mai putin valabile, putem bãnui însã unul ceva mai adânc. Este vorba aici de o ilustrare în mic a Ordinii Creatiei, a Cosmosului intuit de antici.
La Dumnezeu totul este în rânduialã iar creatia sa este bunã foarte si pentru cã este ordonatã. Fiecare lucru, cât de mãrunt în aparentã, îsi aflã locul sãu bine stabilit de la Întemeiere pânã la Judecata Finalã. Cu sigurantã Rânduiala divinã dimpreunã cu ierarhia, fãrã de care nu se poate concepe, îi sunt tare neplãcute Vrãjmasului si ucenicilor lui pãmânteni.
Nu se poate întelege altfel ura cu care sunt constant atacate aceste valori de cãtre felurite miscãri sociale revolutionare, curente ideologice atee, grupuri mai mult sau mai putin oculte, mai gãlãgioase sau mai discrete, felurite ca formã dar identice în ceea ce au mai profund, unite de aceeasi urã împotriva asezãrii originare.

Din acest unghi de vedere, râvna cu care unele surori de-ale noastre refuzã sã respecte în bisericã ordinea, valabilã pentru toti ceilalti, capãtã nuante ceva mai întunecate. Sã fie mostenirea Evei atât de puternicã încât sã determine pânã astãzi, prin cine stie ce resorturi inconstiente, mici opintiri revolutionare la descendentele ei?
Este adevãrat, în Bisericã în ziua de azi sunt mai multe femei decât bãrbati, însã eu personal nu am vãzut nici un bãrbat participând la slujbã cu cãciula îndesatã pe cap, femei cu capul descoperit - adesea.
Mi s-ar putea argumenta cã, totusi, acestea nu sunt în sine pãcate si cã nu trebuie exageratã importanta lor.
Cã e nevoie de o distinctie între porunci si legi capitale, pe de-o parte, si reguli minore ce pot fi nesocotite la o adicã, pe de altã parte.
Cã nu într-un asemenea formalism habotnic stã mântuirea. Poate. Însã, mã întreb, dacã regulile astea simple care nu implicã un efort deosebit nu le putem respecta, cum putem sã le urmãm pe cele mai grele? Dacã începem prin contestarea celor considerate de noi neînsemnate, unde ar fi limita la care ar trebui sã ne oprim cu inovatia si modernizarea în Bisericã? Experienta ne învatã cã neorânduiala mare se începe cu pasi mici.

Continui sã cred, totusi, cã femeia este, asa cum o considerã nu putini gânditori si teologi, pãstrãtoare a traditiei si, din fire, mai conservatoare decât bãrbatul, iar aspectele abordate anterior (si îngrosate intentionat) nu sunt decât exceptii care, cu delicatete, se pot îndrepta. În fapt, pacea interioarã necesarã unei comunitãti nu se poate atinge în lipsa ordinii exterioare, iar suratele noastre sunt chemate sã participe alãturi de noi la modelarea unei comunitãti crestine autentice.

Sã vã fie sãrbãtorile care vin pline de luminã, pace si bunã Rânduialã!