Dimineata la ceasul rugăciunii,
când pe ramuri stă încă proaspătă
roua,
am auzit lângă mine
cântecul păsării unice.
Iată! Se înaltă asa de minunat,
asa de limpede
si răsună în atâta ecou
încât pare că lumea,
marea si larga Lume,
toată îl ascultă,
firea toată îl aude
si îi răspunde,
îl aude
si-l însoteste
până sus de tot
la Dumnezeu.
Privesc, pe mlădita unei ramuri,
într-o picătură
limpede de rouă
si ascult cântecul de lumină
al păsării.
In linistea lungă a clipei
acesteia
atât de înalte,
fără voie îmi închipui
bucuria cerească;
fără de voie
o descopăr acum,
în pacea
stării de rugăciune
la care
mă aflu si care
mă stăpâneste
deplin.
O descopăr nu ca o oprire
si înecare
în simtire,
nu ca o pierdere
a uitării de sine
în extaz,
ci ca o ascutime de înteles
trăit,
limpede si curat,
ca o necurmată
si nemărginită suire
tot mai apropiată,
tot mai crescută
la inima
cea tainică
si sfântă a Domnului.
