Ieromonahul martir Andrei din Abhazia

Monah Alexie

Am consemnat aceste fapte si întâmplãri minunate noi, monahul Alexie si fratele Alexie, auzindu-le povestite cu mare evlavie de la monahul Simon Abramisvili, în ziua 29, luna iulie, anul 1999, la mânãstirea Zedazeni din Georgia. Monahul Alexie Târdea si fratele Alexie Ksutasvili - Lenski, mânãstirea Antim Ivireanul, Bucuresti, 4 noiembrie 1999.

Nu de putine ori privim ca din depãrtare, datoritã putinei noastre credinte si a sãrãciei noastre întru virtute, la marii bãrbati, cuviosi sau martiri, care au strãlucit odinioarã pe firmamentul plin de luminãtori sfinti, ai Bisericii lui Hristos cea dreptmãritoare. De aceea, emotia ne încearcã de fiecare datã atunci când întâlnim în viata de zi cu zi, sau când auzim vorbindu-se despre vieti de sfinti contemporani nouã. Astfel, Dumnezeu, prin alesii Lui, pe care numai El îi stie, rusineazã gurile hulitoare ale celor care strigã cã acum nu mai pot fi sfinti asa cum au fost odinioarã, sau cum cã pildele si povetele Sfintilor Pãrinti apartin unor veacuri de mult trecute. Ba chiar întâlnim minti asa-zis luminate, cu numire de teologi si profesori de teologie, care socotesc de-a dreptul Vietile Sfintilor cuprinse în Mineie, Paterice, Limonariu, drept „legende", neacordându-le nici mãcar „statutul" de realitãti apartinând istoriei Bisericii Ortodoxe.
Relatãm cu fireascã emotie duhovniceascã istoria ieromonahului martir Andrei Kurasvili, martirul din Abhazia, asa cum am auzit-o si noi si am cules-o cu putinele noastre puteri, de la un ucenic al acestui vrednic de pomenire Pãrinte Andrei, ucenic pe nume monahul Simon Abnamisvili.

Cuviosul Andrei a devenit crestin abia la vârsta de 26 de ani, în anul 1991, când a auzit pentru prima oarã cuvântul Evangheliei si s-a botezat. Însusi pãrintele Andrei povestea cã, atunci când a procurat prima oarã pentru folosinta sa duhovniceascã Sfânta Scripturã, o sãptãmânã întreagã s-a adâncit în citirea cuvântului lui Dumnezeu, neiesind din casã. De îndatã ce cuvântul Domnului a pãtruns în sufletul lui, a început cu râvnã fierbinte viata de ascezã si de renuntare la plãcerile ieftine ale acestei lumi, oferite din plin tinerilor de aceeasi vârstã cu el. Pentru acest tânãr, viata crestinã purta obligatoriu întelesul adânc si tainic al vietii monahale, al vietii oferite integral lui Dumnezeu. Dumnezeu i-a hãrãzit acestui iubit al Sãu darul înfierii depline, darul sfintirii si al jertfei pe Cruce, crucea asumatã personal de fiecare monah în parte, atunci când se rãstigneste în fata altarului, atunci când sunt de fatã mii de arhangheli si îngeri si, mai presus de toate, Însusi Domnul nostru Iisus Hristos si Preasfânta Maicã a Sa.

Dupã numai 7 luni de la intrarea în mãnastirea a fost tuns în monahism, primind numele de Andrei. Nevointa Pãrintelui Andrei era asprã: mânca si dormea foarte putin - de fapt nimeni nu putea sti când anume „fura" un moment de odihnã. Sufletul sãu tânjea dupã singurãtate, dupã viata petrecutã în locurile necãlcate de picior de om, în convorbire tainicã si netulburatã de zgomote cu Cel care l-a chemat la o slujire atât de înaltã si de dumnezeiascã - cea a schimei monahale. Împreunã cu ei se nevoia si monahul Simon, fratele sãu de cãlugãrie, cel care ne-a istorisit si nouã, nevrednicilor, aceastã minunatã si sfântã viatã. Si pãrintele Simon dorea sã plece împreunã cu Andrei la viata de pustie. Dar Arhiepiscopul Daniil, chiriarhul eparhiei Adjaniei (sud-vestul Georgiei), de care se aflau ascultãtori cei doi pãrinti, le-a interzis pentru început aceasta. Dupã ce Arhiepiscopul Daniil l-a hirotonit preot pe Andrei, acesta din urmã a început mai mult a arde pentru viata în pustie; Andrei evita cât mai mult si îi displãceau convorbirile îndelungate cu mirenii si, mai ales, cu femeile. El se arãta foarte aspru cu el însusi, întâi de toate, si, de asemenea, sever cu cei din jurul sãu. Dupã ce Înalt Preasfintitul Daniil a primit eparhia Abhaziei, cei doi pãrinti i-au urmat întru ascultare.

Aici pãrintele Andrei a fost numit staret la Mãnastirea Comane ( acolo unde s-a mutat la cele vesnice cel întru sfinti pãrintele nostru, Sfântul Ierarh Ioan Gurã de Aur). De acest loc binecuvântat se leagã si alte minunate întâmplãri din istoria Bisericii noastre pravoslavnice: mucenicia Sfântului Vasilisc si cea de-a treia aflare a capului Sfântului Ioan Botezãtorul (la Mãnastireaa din Comane se aflã si azi racla ce a adãpostit capul Sfântului Ioan Botezãtorul). Vrãjmasii demoni, vãzând nevointele pãrintelui Andrei, au început sã-l atace în mod vãzut. Pãrintele Simon a vãzut într-o noapte cum dracii încercau sã-l strângã de gât pe Andrei; a doua zi de dimineatã gâtul pãrintelui Andrei era plin de o multime de vânãtãi si zgârieturi. Atunci pãrintele Andrei i-a spus fratelui sãu Simon: „Bagã de seamã, tu singur ai sã suferi acest rãzboi al dracilor asupra ta!". „Aceasta nu se poate, Pãrinte... Nu sunt eu vrednic sã îngãduie Dumnezeu sã se slobozeascã acest rãzboi asupra mea..." În aceeasi noapte însã monahul Simon a avut de înfruntat atacurile dezlãntuite ale demonilor si a biruit cu ajutorul lui Dumnezeu si cu rugãciunile pãrintelui Andrei.

În general, pãrintelui Andrei nu-i plãceau convorbirile lungi. Vorbea foarte scurt si la obiect; predicile lui erau rare si în putine cuvinte el reusea sã miste îndatã inima ascultãtorilor cãtre pocãintã si sã trezeascã dorul nestãvilit cãtre cele ceresti. Odatã monahul Simion a spus cã priveste ca la ceva lipsit de însemnãtate la cãrtile Vechiului Testament. Pãrintele Andrei s-a supãrat si l-a pedepsit cu tãcerea timp de o sãptãmânã. Pãrintelui Andrei i s-a dat de la Domnul darul lacrimilor. Rugãciunea neîncetatã izvora din inima sa si gândul neîntrerupt la moarte îl purta pururea în cugetul sãu. Tristetea cea binecuvântatã, dupã Dumnezeu si dupã fericirea vesnicã a împãrãtiei ceresti, zdrobirea inimii si acea tinere permanentã a mintii în iadul deznãdejdii, despre care vorbeste Sfântul Siluan, erau însotite de nãdejdea nestirbitã în mila fãrã de sfârsit a lui Dumnezeu. Asemenea Cuviosului Macarie cel Mare care nu era sigur de mântuirea sa nici când se suia printre cetele de îngeri la ceruri, asemenea Sfântului Pimen cel Mare care spunea ucenicilor sãi, întru nãdejdea dobândirii bunãtãtilor celor vesnice: „credeti-mã, fiilor, toti se vor mântui, numai eu mã voi învrednici de focul cel vesnic", asa si pãrintele Andrei rãspundea foarte des tot cu o întrebare celor care-l întrebau cum se afla: «Tie nu ti-e fricã de moarte?»".

Dragostea si evlavia pãrintelui Andrei fatã de Sfintii Pãrinti care au apãrat isihasmul sau ei însisi au fost practicanti ai rugãciunii lui Iisus era foarte mare. Asemenea lor, pãrintele Andrei a cunoscut experienta dramaticã a angajãrii depline pe drumul plin de obstacole al rugãciunii isihaste: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã pe mine, pãcãtosul". Câte ispite nu a îndurat el de la vrãjmasul urâtor al tuturor celor care doresc sã-L vadã pe Domnul si sã fie prietenul Lui! Foarte mult iubea pãrintele Andrei scrierile Sfântului Siluan Atonitul, Patericul Egiptean, scrierea Sfântului Ioan Gurã de Aur - Lucrãrile monahilor. Cel mai mult se supãra pãrintele Andrei atunci când cineva spunea cã în zilele noastre e imposibil sã egalezi înãltimile duhovnicesti ale Pãrintilor din veacurile trecute - erai întrebat atunci imediat: „De ce, de ce nu se poate, oare Dumnezeu nu este acelasi si ieri, si azi, si în veci?".
Dumnezeu i-a dat pãrintelui Andrei darul de a pãtrunde în inimile oamenilor si de a întelege starea duhovniceascã a fiecãruia. El întelegea imediat de ce anume bolea sufleteste fiecare om care venea la dânsul si-i dãruia îndatã si leacul cel mai potrivit.

Curând dupã venirea lor în Abhazia, a izbucnit rãzboiul civil \n acea provincie, în anul 1993. Linia frontului era foarte aproape de mãnãstirea Comane, la numai 50 de metri. Vrãjmasii musulmani trãgeau de multe ori chiar asupra mãnãstirii si atunci pãrintele Simon întreba: „Pãrinte Andrei, te temi?". „Dacã nu ti-e fricã de munca cea vesnicã, ce poate sã-ti facã mai mult un abhaz? Tu, Simone, nu te temi de moarte?", venea rãspunsul pãrintelui Andrei, referindu-se, desigur, la moartea sufletului, la posibilitatea de a nu mosteni Împãrãtia cea vesnicã. Pãrintele Simon rãspundea: „Cum va vrea Dumnezeu...". Si atunci pãrintele Andrei continua: „Esti sigur cã te-ai încredintat deplin lui Dumnezeu?". Vedem în aceste replici ale pãrintelui Andrei aceeasi atitudine în fata mortii, precum o vedem la Sfintii Pãrinti: nãdejdea nezdruncinatã în mila lui Dumnezeu, dublatã permanent de gândul propriei nimicnicii. Desigur, pe alte meridiane decât Cuviosul Siluan Atonitul si decât chiar contemporanul lui, Andrei, Cuviosul Arhimandrit Sofronie Saharov, pãrintele Andrei experimenta, fãrã îndoialã, acea „deznãdejde" binecuvântatã de care vorbeste atât de adânc Cuviosul Sofronie în tâlcuirea sa la viata Sfântului Siluan. E vorba de constiinta permanentã a stãrii de nevrednicie personalã, de amintirea continuã a pãcatelor, de gândul cã tu însuti vei arde în flãcãrile iadului, de tinerea mintii tale în iad. Aceastã stare nu duce însã pe nevoitor la deznãdejde, ci îl fereste de înãltarea subtilã si periculoasã a mintii; nevoitorul pãstreazã nealteratã constiinta nemãsuratei milostiviri a lui Dumnezeu, care covârseste orice închipuire, Cã, dupã înãltimea cerului de la pãmânt, a întãrit Dumnezeu mila Lui spre cei ce se tem de Dânsul (Psalmi, l02). Noi, cei trupesti nu putem întelege aceastã stare a mintii nevoitorului. Dar din aceasta stare, rugãciunea tâsneste curatã, strãbate cerurile si ajunge la Dumnezeu, izvorând din frângerea inimii noastre.

Pãrintele Andrei nu înceta sã se nevoiascã, asa cum fãcuse si pânã acum. Ba mai mult, zilnic slujea parastase pentru cei cãzuti în lupte, refuzând orice recompensã de la ceilalti ostasi. Când i se cerea sã se odihneascã, spunea: „Nu-i suficient cã am petrecut atâtea zile în desert? Mãcar acum sã le rãscumpãr...". Priveghea îndelung si la miezul noptii, ca sã nu-l biruiascã gândurile cele deserte, iesea din chilie si muta singur din loc în loc zeci de blocuri grele de piatrã. Desi se ferea de ceilalti, era vãzut uneori înconjurând biserica si bãtându-se cu pumnii în piept; zicea pentru sine: „Ce va fi cu tine, ticãloase?". Dacã vreodatã, în timpul Liturghiei, apãrea vreun gând desert, îndatã pãrintele Andrei scutura cu putere din cap, spunând: „Nu, nu!". Zilnic, Pãrintele Andrei citea Psaltirea întreagã - aceasta, dupã spusele monahului Simon, îi lua 3 ore si 20 de minute si, în plus, citea si toate cele patru Evanghelii.
Cu o sãptãmânã înainte de moartea pãrintelui Andrei, monahul Simon, ucenicul lui, a cerut voie sã plece la o altã mãnãstire pentru un timp, nemairezistând grozãviilor rãzboiului. Pãrintele Andrei avea deosebitã evlavie la o icoanã din biserica mãnãstirii Comane, care reproducea icoana Maicii Domnului din Kazan. Înainte ca pãrintele Simon sã pãrãseascã mãnãstirea Comane, cu totii au vãzut si s-au spãimântat de minunea care s-a întâmplat la aceastã icoanã - a început sã izvorascã mir. Acest fenomen uimitor a început sã se repete la toate icoanele din biserica mãnãstirii; oricine putea simti acest miros foarte pãtrunzãtor. Tot atunci s-a întâmplat o minune si la icoana Sfântului Ioan Botezãtorul. Candela de la aceastã icoanã a continuat sã ardã 48 de ore, desi în tot acest rãstimp nu i s-a pus un strop de ulei. Apoi candela a început sã facã miscãri circulare si a cãzut, spãrgându-se în sute de fragmente.

La exact o sãptãmânã de la plecarea pãrintelui Simon, abhazii au strãpuns linia de rezistentã a crestinilor si au fortat poarta mãnãstirii. Dupã ce crestinii se împãrtãsiserã cu totii, au fost scosi afarã de cãtre musulmani si asasinati prin împuscare. A scãpat în chip minunat o femeie cu fiica ei; abhazul ucigas, îndreptând mitraliera cãtre dânsele, de trei ori a încercat sã tragã, însã de trei ori glontul nu a plecat pe teavã. Ucigasul s-a spãimântat si le-a eliberat pe amândouã. Astãzi cele douã femei au îmbrãtisat calea monahalã: mama se numeste monahia Mariam, iar fiica ei este sora Manana. Dupã ce pãrintele Andrei a fost ucis, femeia si fiica ei au rãmas în acele locuri timp de 10 zile. Timp de trei zile cele douã femei nu au reusit sã-l îngroape pe pãrintele Andrei si, în tot acest rãstimp, sângele nu a încetat sã curgã din rana lui. În timpul cât au rãmas în acele locuri, celor douã femei li s-a arãtat pãrintele Andrei care le-a întãrit cu duhul.
Pãrintele Andrei s-a dus la cele vesnice, ca un mucenic, la vârsta de numai 28 de ani. Dupã martiriul lui, din cei 8 frati câti erau la pãrinti, un frate s-a învrednicit de darul preotiei, o sorã s-a fãcut monahie, iar o sorã, rasoforã. Dacã tatãl sãu era înainte un ateu convins, acum el este un bun credincios; mama pãrintelui Andrei se gândeste si ea sã urmeze viata monahalã. Familia pãrintelui Andrei se gãseste si acum în orasul natal al lui Andrei, Bagdati.

Sã nãdãjduim cã pãrintele Andrei va mijloci si pentru noi, cei putini \n credintã si fapte, ca Dumnezeu sã se milostiveascã de noi si sã ne mântuiascã.