Andrei Tarkovski - prototipul cineastului crestin
Nicanor Albu Prin pragmatizarea excesivã pe care stiinta a suferit-o in ultimele secole, ea a devenit practic creatoare de civilizatie, influentând capital toate domeniile vietii. In plinã alergare dupã noi cuceriri si perfectionãri, ea a fost instrumentatã de o ideologie umanistã de progres care sã motiveze actiunile sale, conceptie din care a fost exclusã raportarea la un transcendent personal. Prin excelentã antropocentricã, civilizatia creatã de ea s-a intors paradoxal impotriva omului ca existentã comunitarã. Treptat civilizatia a asfixiat culturile comunitare traditionale, bulversându-le in numele progresului ierarhiile valorice, amestecându-le sensurile, racolând esteti si intelectuali care sã ii manevreze, ca tehnicieni, resorturile sale de perpetuare si dezvoltare. Oamenii au avut de ales intre marginalizare sau intrarea în sistem, cu riscul compromisului. Noile inventii, expresii ale geniului menite sã revolutioneze organic umanitatea au fost “inghitite” de civilizatie, producând efecte doar la nivel epidermic sau, mai rãu, fiind folosite pentru distrugerea omului. Pozitia lui Andrei Tarkovski in peisajul cinematografiei sovietice este paradoxalã si minunatã. In conditiile existentei unei cenzuri comuniste devenitã institutie principalã in cadrul aparatului de propagandã, operele sale, mereu acuzate de misticism si elitism, au primit totusi bugete mari si au trecut integral de cenzurã. Este greu de explicat acest lucru. Acest lucru nu ar putea fi explicat decât in cadrul iconomiei divine.
Asa s-a intâmplat si cu cinematografia. In 1894 Edison construia primul cinetoscop care, peste doar un an , dupã perfectionãrile aduse de fratii Lumiére, fãcea posibile primele proiectii in Franta, Germania si S.U.A. Astfel se nãstea o nouã artã care ar fi putut aduce mai multã profunzime pentru cunoasterea si sensibilitatea umanã. Din pãcate cinematografia a devenit in scurt timp o industrie ca toate celelalte, cu exceptia cã avem de-a cu o marfã vitualã, imaginea, purtãtoare de iluzii si senzatii.
Existã insã exceptii care au invins rigiditatea si pârghiile sistemului, restabilind cu ajutorul imaginii conditia spiritualã a omului, normalitatea. Unul dintre cei mai reprezentativi cineasti, care a reusit sã creeze o viziune crestinã in cinematografie, este cineastul rus Tarkovski despre care vom vorbi in continuare.
Andrei Tarkovski s-a nãscut in plinã epocã comunistã, intr-o Rusie inrositã de miile de executii, in care arestãrile pe motiv de “dusman al poporului” se fãceau in masã (de exemplu, intre anii 1936-1938 se ridicaserã la gigantica cifrã de 5 000 000). Va mosteni de la tatãl sãu, poetul Arseni Tarkovski, firea sa inclinatã spre meditatie si lirism. Dupã ce studiazã in paralel muzica si filosofia, se apleacã asupra picturii doi ani, apoi urmeazã la un institut de lingvisticã cursuri de limba arabã, studiind in final geologia si fãcând cãlãtorii si prospectii in Siberia. Cãutarea sa se opreste in cele din urmã asupra regiei de film, astfel cã la 29 de ani debuteazã ca cineast prin lucrarea de diplomã “Compresorul si vioara”.
De la inceput, Tarkovski si-a asumat rolul de continuator al vechii culturi ruse de dinainte de revolutie, profund spiritualã si cu un pronuntat accent mesianic. Vorbind despre coordonatele morale si estetice ale unui film, el afirma: “filmul trebuie sã fie pentru autor si spectator un act moral purificator… Cine face un film de convenientã si compromis cu gândul cã apoi va dobândi dreptul de a face si unul liber se insealã amarnic: in veci nu va mai fi in stare de asa ceva.”
Credinta sa este mãrturisitã permanent in filmele sale fie direct, prin prezenta semnificativã a icoanei, a Crucii, a lui Hristos ( in “Andrei Rubliov “), fie indirect, prin atmosfera si parabola filmului in care sunt prezente si restaurate in sens crestin notiunile de credintã, vocatie, jertfã, iubire, om. Intreaga operã a lui Tarkovski poate fi privitã ca o epifanie, o artã a deconspirãrii sacrului din profan, “o cale spre cunoasterea lui Dumnezeu cel neapropiat” (Steinhardt despre Tarkovski). Cineastul rus trãieste intens constiinta cã este persoanã fãcutã dupã chipul si asemãnarea lui Dumnezeu, intr-o lume creatã deasemenea de Dumnezeu, si ni se mãrturiseste, cheamând camera de filmat sã surprindã aceastã realitate.
Viziunea sa asupra lumii este realizatã prin meditatie, prin gustarea harului, prin descoperirea sensului jertfei. Atitudinea lui nu este de detasare obiectivã ci, dimpotrivã, de angajare organicã in cãutarea sensurilor intr-o lume personalã, in care in afarã de regizor si spectator, existã permanent taina, dincolo de care intuim febril o a treia Persoanã.
Planurile se continuã si se prelungesc nedefinit, aparent irational, de la film la film. De fapt creatiile sale se adaugã asemenea cânturilor unei epopeii construind un spatiu personal, familiar, care se decripteazã dupã fiecare vizionare pentru spectatorul ce descoperã astfel semnificatii din ce in ce mai adânci, mai bogate. Tarkovski este o permanentã ca atitudine in acest spatiu, prin motive ca focul, apa, oglinda, calul, ele insele poezii si simboluri.
Intr-unul din putinele sale cuvinte Tarkovski mãrturisea inaderenta sa la idei, izvorâtoare de ideologii, de totalitarisme brutale sau camuflate. Refuzând ideea, el afirmã ca esential pentru trãirea cu intensitate a Tainei, cunoasterea ca act apofatic si comunicarea ei prin limbajul liric, depãrtat de sterilitatea ideologiei. “Pentru pãstrarea adevãrurilor simple sunt necesare marile taine… Taina iubirii, taina mortii, taina asteptãrii.” (Kris Kelvin, personaj in “Solaris”). Lumea, Omul, opera sa prin ideologizare se depersonalizeazã si isi pierd din mister si din vitalitate, mor. Sau cum spune personajul principal din “Cãlãuza”, când copacul creste, se rigidizeazã si este mai usor de frânt iar când este puiet, este fragil si in aceastã fragilitate el isi gãseste mlãdierea.
La numai 54 de ani, Andrei Tarkovski moare, in exil, lãsând in urma sa, dupã o activitate de cineast de 20 de ani, opt filme:”Compresorul si vioara” (1961), “Copilãria lui Ivan” (1962), “Andrei Rubliov” (1966), “Solaris” (1972), “Oglinda” (1974), “Cãlãuza” (1979), “Nostalgia” (1983), “Sacrificiul” (1986), testamentul sãu de cineast.
Una din secventele demne de retinut: in “Solaris”, actul creator al lui Tarkovski devine el insusi prezentã proprie, personificatã. Acesta intervine in filmul propriu-zis, jalonat de acordurile unei “fugi” de Bach, dând prilej lui Tarkovski sã se defineascã ca autor, prin intermediul unui personaj:
“Tatãl a fãcut asta. Si eu pe ici, pe colo…”
În loc de epilog
În luna februarie a.c. in toate colturile lumii a fost celebrat centenarul Luis Bunuel (1900-1983), “marele maestru al suprarealismului cinematografic”.Pe parcursul intregii sale creatii, Bunuel a rãmas consecvent in atacurile sale virulente la adresa bisericii si nationalismului de dreapta, sustinând prin jurnalele lui de actualitãti stânga republicanã in rãzboiul civil din Spania precum si revolutiile comuniste din America Latinã.
Un pãrinte athonit de la schitul Lacu spunea: “ochiul bun vede binele, ochiul rãu vede rãul”.
Paradoxal, Bunuel este apropiat ca subiect si metodã de Tarkovski: amândoi sondeazã sufletul omenesc in pãrtile sale cele mai ascunse, amândoi incearcã sã inteleagã notiunile de iubire, credintã, om, adevãr. Rezultatele sunt insã diferite si provoacã efecte diferite si aducem douã mãrturii concludente in acest sens..
Dupã proiectia primului film al lui Bunuel, “Vârsta de aur”, spectatorii au devastat sala si s-au manifestat extrem de violent astfel incât autoritãtile au luat mãsuri, interzicând rularea filmului.
Pe de altã parte, vizionând impreunã cu un bun prieten filmul “Cãlãuza”, la iesirea din salã involuntar acesta si-a fãcut semnul crucii, ca atunci când iesea din bisericã.
