Ieşind de la film, m-am poticnit de un afiş, maro. Castel, aproape, mâine? L-am luat cu mine, la analizat.
        A doua zi eram pe drumul către locul faptei. Eu şi aparatul foto. Trecem podul ocolind moara dezafectată, ne strecurăm cu maşina printre vacile păscând netulburate.
Perspectiva ce mi s-a deschis privirilor era, să zic aşa, spectaculoasă. Lumină blândă de apus şi-un început de castel, pare-se, în ruină.

        Mulţimea începea să se adune. Printre ei şi nişte rockeri, cu cercei în buze şi codiţe împletite, atraşi de ruine. Rockeri, turişti, săteni.
În curtea împestriţată de oameni, meşteşugari îşi ofereau iconiţele din bucăţi de lemn îmbinate, ceasornice şi "văcuţe", perniţe de ace şi picturi pe pănuşi.
Castelul se odihnea alungit sub lumina coaptă în aur a soarelui în asfinţit. Bălării gigantice împresurau bucăţi surpate de zid, lupta vegetalului cu mineralul, a sevelor vieţii cu amorful.

        Din câte mi se-nfăţişau, nu oamenii trebuiau să deplângă starea jalnică în care decăzuse castelul, ci castelul efemeritatea vieţilor ce se perindă o clipă sub arcadele care sfidează anii..

        Era sugestiv contrastul reuşit de alăturarea zidurilor scorojite şi-a ciupercuţelor roşii de plastic ce-adăposteau însetaţii de frumos şi bere.
Mă plimb de-a lungul zidurilor exterioare, printre mărăcini, pentru a-i cuprinde întreaga splendoare-a decadenţei. Din curtea interioară se-aude o muzică tristă barocă, note delicate îngânându-se peste cornişe şi acoperişuri, rezonând în încăperi pustii, cu ferestrele sparte, cu gândurile fugare ale vizitatorilor.

        Deasupra, la înălţime, departe de simţul de posesiune acaparator al localnicilor, care de ani de zile îşi împodobeau ograda cu superbe basoreliefuri şi inscripţii decupate din frizele castelului, turnuleţele contemplă vesele forfota umană în căutare de mici şi bere.

        Zilele culturale bonţidiene, pretextul vizitei mele, au fost organizate de către Institutul de conservare a clădirilor istorice din Marea Britanie. Amabili, rafinaţi, distinşi, englejii sunt, probabil, o rasă superioară care-au terminat de restaurat tot ce au întâlnit pe la ei pe acasă şi care acum se interesează de castelele dărăpănate ale Transilvaniei.

        În timpul celui de-al II-lea război mondial, castelul Banffy a servit drept centru agricol, şcoală de şoferi şi spital pentru copii, de asemenea şi ca platou de filmare pentru filmul "Emisia continuă", pe parcursul cărora ceea ce-a mai rămas din castel a fost distrus de exploziile şi efectele speciale impuse de scenariu.

        Ocolind castelul, ne pătrundem de spiritul locurilor, de acel ceva indefinit pe care îl emană pietrele, cuminţenia zidurilor, foşnetul buruienilor toropite de vânt. Am venit să dăm ceva sau să primim?

        La plecare ne luăm rămas bun de la castel, ne-oprim la brutăria din apropiere, unde copii ghiduşi, cu burţile pârlite de soare tot intră şi ies, sfioşi, rupem cu mâinile pâinea caldă, aburindă, bucurându-ne de pacea unei după-amieze de sâmbătă coaptă în amurg.

        Mă întorc în oraş, vraja s-a terminat, oraşul mă aşteaptă moţăind ca un căine la umbră.
Am rămas cu un afiş maro sub braţ şi-un crâmpei de soare-nfipt în suflet. Pe curînd!

* * *

Fotografiile şi materialele incluse în această pagină sunt protejate de Legea Dreptului de Autor. © Elena Netea 2002