Inapoi la pagina principala

Fundamentalismul Am discutat până acum despre măsura în care crestinii evanghelici din România pot oferi o sansă, un mesaj pentru lumea intelectuală din România. În cadrul acestei discutii am atins una dintre rădăcinile teologiei evanghelice, despre care spuneam că trebuie să fie recunoscută si rezolvată pentru ca evanghelicii să poată avea o ofertă viabilă pentru lumea intelectuală si socială românească. Ne-am referit la rădăcinile pietiste ale spatiului evanghelic. În încheiere as vrea să abordăm cea de-a doua rădăcină istorică a spatiului evanghelic, si anume fundamentalismul. Există în lume biserici care se intitulează cu mândrie, cu emfază uneori, biserici fundamentaliste. Acest cuvânt, care în ultima vreme a devenit un fel de etichetă de batjocură, si pe bună dreptate, pentru că trăim într-o lume plină de fanatism, si probabil că cel mai periculos dintre fanatisme este cel religios. Una dintre formele cele mai acute ale fanatismului religios este fundamentalismul. Nu e un concept usor de definit, dar este interesant de observat că rădăcinile istorice ale acestui concept sau fenomen se află în crestinism. La sfârsitul secolului al XIX-lea, când biserica era în mare parte dominată de teologia liberală, un număr de teologi protestanti s-au ridicat împotriva acestui val de negare a autenticitătii Scripturii, a dumnezeirii lui Hristos, a minunilor în general; si a tuturor elementelor transcendentale din crestinism. Ei au început să pledeze pentru ceea ce ei au numit întoarcerea la fundamente. La începutul secolului a apărut în SUA o serie de articole, numite The Fundamentals , care au încercat să pună din nou pe terenul scripturii acele lucruri care erau contestate sau deformate de liberalism. De aici numele de fundamentalism, care în perioada aceea nu avea o conotatie negativă. În definitiv fundamentalistii erau evanghelicii începutului de secol. Important este să subliniem aici un lucru. Terenul de luptă cu liberalismul a fost terenul ideilor. Fundamentalistii erau si ei în foarte mare măsură copiii veacului lor, si desi strigătul lor de alarmă a fost unul absolut legitim, modul în care s-a purtat bătălia a fost unul care a amprentat în mod negativ viitorul miscării evanghelice, pentru că bătălia s-a dat pe terenul adversarului. Fundamentalistii n-au avut acel spirit profetic care să-I facă să se retragă de pe terenul adversarului si dezbaterea s-a desfăsurat în spatiul iluminist. Iluminismul este o filosofie care s-a format în secolul luminilor, prin exaltarea ratiunii. Rationalismul nu este acelasi lucru cu rationalitatea. Rationalitatea este calitatea unui lucru de a fi în acord cu ratiunea. Rationalismul este o conceptie care porneste de la ratiune si se întoarce la ratiune pentru a da sens tuturor lucrurilor si care exclude prin definitie tot ceea ce nu este compatibil cu ratiunea omenească. Ori existenta lui Dumnezeu, persoana lui Dumnezeu este prin definitie transcendentă, trece dincolo de limitele ratiunii omenesti, si ale omenescului în general, si nu poate fi definit în termenii rationalismului. Spuneam că fundamentalismul si-a desfăsurat lupta pe terenul rationalismului si încetul cu încetul a devenit nimic altceva decât o altă fată rationalistă a teologiei. Liberalsimul si fundamentalismul sunt surori, împărtăsind aceeasi paradigmă, acelasi instrumentar, dar cu rezultate diferite, pentru că punctele de pornire sunt diferite. Rationalistii fundamentalisti au încercat să răspundă în limitele ratiunii la provocările liberalilor, si au încercat să găsească solutii la toate aceste provocări, în spatiul ratiunii. Evident liberalii au exaltat ratiunea si au încercat să readucă , spuneau ei, religia crestină în spatiul ratiunii. De aici încercări ca cea a lui Rudolf Bultmann de a demitologiza crestinismul. Spatiul nu ne permitem să intrăm în detalii, există o anumită legitimitate a demitologizării – uitati-vă de exemplu la ce se întâmplă în istoriografia românească. Lucian Boia, unul dintre cei mai prolifici autori, s-a specializat în asa numita ucidere a vacilor sfinte, în dărâmarea miturilor din istoriografia românească. Românii sunt cei mai viteji, praf si pulbere I-am făcut pe turci, s.a.m.d., ca să nu intru în chestiuni mai disputate, cum ar fi Transilvania sau alte lucruri de genul acesta. Ori Bultmann a încercat să dărâme o serie de idoli, o anumită mitologie care s-a format în jurul religiei crestine, dar el a împins lucrurile prea departe. Nenorocirea cu miscarea în acest spatiu al rationalismului este că, pornind pe această cale ajungem foarte repede să avem iluzia că L-am epuizat pe Dumnezeu. Dumnezeu a fost redus la un set de atribute, religia crestină a fost redusă la un set de propozitii, si fără discutie că Scriptura revelează anumite atribute ale lui Dumnezeu, si că noi putem face formulări propozitionale cu privire la Dumnezeu, dar a lăsa impresia că L-am epuizat pe Dumnezeu este aberant. Un asemenea Dumnezeu este un idol, si el trebuie cu adevărat dărâmat. Observând aceste lucruri, teologii mai subtili din miscarea fundamentalistă au început să se îndepărteze încet-încet de rationalism, si să aducă pe scenă o altă ofertă, una cu adevărat profetică, care încerca să se desprindă de paradigma de gândire iluministă, oferind o alternativă acesteia. De aceea, astăzi avem pe de-o parte fundamentalisti care au rămas pe tiparele de gândire ale secolului al XIX-lea, în mod fundamental, dar acceptând dogmele centrale ale crestinismului, si au produs de foarte multe ori un crestinism scolastic, rece, speculativ. Si o parte din miscarea evanghelică a mers mai departe si a încercat să înteleagă lumea în complexitatea ei si să înteleagă dumnezeirea ca fiind ceva ce transcende limitele omenescului. Este important să rezumăm: să pricepem că aceste două rădăcini – pietistii si fundamentalistii – sunt ca niste stafii care bântuie lumea evanghelică, si de foarte multe ori, în reflexele sau actiunile noastre, cuvintele si predicile noastre se vădesc fie actiuni pietiste, care exaltă relatia personală cu Dumnezeu, promovează un soi de izolare , de retragerea din lume, si accente rationaliste, care încearcă "să-L epuizeze" pe Dumnezeu, nelăsând impresia că Dumnezeu este cel ce este, si care nu poate fi definit. Dacă crestinismul nostru nu transcende aceste limite, dacă spatiul evanghelic nu poate să-l depăsească, atunci avem foarte putine sanse să avem o solutie pentru România, si cred aceasta este sarcina tinerei generatii de teologi români, care se formează în această perioadă, de a examina trecutul, în mod critic, si cu simpatie în acelasi timp, locuind în această traditie si asumându-si-o, si oferind solutii pentru transcenderea acestor probleme, prin trecerea miscării evanghelice din România pe o nouă treaptă, în care ea este implicată în societatea românească, cu constienta că noi nu vom salva lumea – ea va arde în cele din urmă, dar că în acest context avem datoria să aducem vindecare, sperantă, si să salvăm pe câtiva oameni, prin harul lui Dumnezeu.