Strategia

Mai întâi trebuie să subliniem că, potrivit evanghelistului Vechiului Testament, Isaia, Hristos s-a întrupat pe acest pământ ca să facă două lucruri: să facă mântuirea posibilă - lucru pe care doar El însusi îl putea face, si a realizat-o jertfindu-se în locul nostru, ca mielul lui Dumnezeu fără cusur si fără pată, jertfă ispăsitoare care ne-a împăcat cu Tatăl, si, în al doilea rând, să ducă mântuirea până la marginile pământului. Acest al doilea scop al venirii lui Hristos a fost realizat în mod concret prin ceea ce noi numim ucenicie crestină.

Hristos si-a început activitatea predicând vestea bună a venirii Împărătiei mesianice: "Împărătia lui Dumnezeu este aproape, pocăiti-vă si credeti în Evanghelie!" El a început să facă lucrul acesta imediat după botezul si ispitirea Sa în pustie. Imediat acest lucru a creat interes între oameni si unii dintre ucenicii lui Ioan Botezătorul, cel care L-a botezat pe Isus în Iordan, au venit la Hristos si I-au spus: "Învătătorule, unde locuiesti? Cine esti? Vrem să pricepem ce se întâmplă cu Tine!" Hristos a încercat să-I descurajeze într-o primă instantă, sugerând o idee care revine de nenumărate ori pe paginile Scripturii, si anume aceea a pretului uceniciei. El le spune: „Fiul Omului nu are unde să-si plece capul", adică, cu alte cuvinte, „eu nu am o casă, nu am bani; dacă vă interesează persoana mea s-ar putea să nu descoperiti lucruri tentante din perspectiva omenească" – repet, vedem lucrul acesta de nenumărate ori pe paginile Scripturii, si aceasta se află în contrast cu metodele moderne de publicitate, în care maestrii moderni, fie crestini sau nu, îsi prezintă cu elocventă marfa, subliniind cu entuziasm părtile pozitive, si ascunzând cu dibăcie fie pretul, fie laturile ei negative. Această abordare, oricât de expertă ar fi din perspectiva metodelor moderne, este nevrednică de Evanghelia lui Hristos. Vom vedea pe parcursul acestei dezvoltări că Mântuitorul a încercat în mod deliberat să-si descurajeze potentialii ucenici, tocmai pentru a testa convingerea lor veritabilă si capacitatea lor de a plăti un pret care este intrinsec ideii de ucenicie.

Deci, în primul an de activitate Hristos îsi face misiunea, care este aceea de a predica Evanghelia - în Iudeea, în Galileea, si apoi din nou în Iudeea. În această perioadă, un număr de oameni, fosti ucenici ai lui Ioan sau nu, se interesează de Lucrarea Lui. Isus nu pare să acorde o atentie specială acestor oameni, accentul căzând pe lucrarea pe care El Însusi o face. Aici as vrea să subliniez o idee pe care am mai mentionat-o în alte contexte, si anume că lucrarea de ucenicie nu este o lucrare în sine. Ea este o metodă de a face slujire crestină. Deci, dacă cineva ar spune: "Lucrarea meu este ucenicia", aceasta vădeste o mare confuzie, deoarece ucenicia nu este o lucrare în sine, ci un anumit mod de a face ceva. Altfel, în momentul în care nu mai avem ucenici, intrăm în somaj. Or Hristos nu a încercat să alerge după adepti în momentul în care si-a început activitatea, si nici nu s-a dus în concediu sau în somaj, în momentul în care I-a trimis pe ucenici doi câte doi. Motivul este unul foarte foarte simplu: El a avut o lucrare a sa, în care I-a chemat pe acesti ucenici.

Există oameni care nu stiu să facă nimic altceva decât să ia parte sau să conducă întâlniri în grupuri de ucenicie sau de studii biblice. Acestia sunt suspecti în opinia mea, pentru că nu au nici un fel de expertiză, n-au nimic de transmis, ei nu fac decât să perpetueze o metodă tehnică, sunt un soi de ingineri ai uceniciei. Desigur, există o latură inginerească, tehnică, mecanică dacă vreti, a uceniciei, care este importantă si necesară. Mai importantă însă decât tehnica, este continutul uceniciei, cât si contextul ei.

Pentru ca ucenicia să fie posibilă, este nevoie de un anume context – contextul lucrării cuiva. Dacă eu nu am nimic de transmis, dacă viata mea nu are greutate, cei uceniciti vor fi la fel de superficiali ca si mine. Dacă eu nu am o anumită expertiză, dacă nu am de oferit ceva copncret, dacă nu am un dar proeminent, ce anume vor învăta oamenii de la mine, decât să fie la fel de lipsiti de culoare si de competentă ca si mine. Hristos a avut o expertiză, o specialitate: aceasta a fost predicarea Evangheliei, si a făcut-o cu foarte mare succes, vorbind multimilor sau persoanelor individuale, grupurilor mari sau mici, vindecând, mustrând, încurajând, iertând, si asa mai departe.

După ce a fost respins din Nazaret, îl vedem asezându-se în Capernaum. Acolo, după circa un an de zile de observatie de la distantă asupra celor care veneau după El, de data aceasta Isus este cel care ia initiativa, si încearcă să recruteze câtiva oameni pentru propria Lui lucrare. El găseste un punct de contact, un lucru pe care si El, si ei îl stiu bine. Lucrul acela era pescuitul. Hristos era pescar de suflete, iar ei erau pescari de pesti. În perioada care următoare, de circa un an si jumătate, Hristos face patru tururi evanghelistice în Galileea, în care predică, vindecă, spune pilde, se întâlneste cu oameni, în contexte private sau publice. În toată această perioadă El îi are cu Sine pe ucenici, care se uită, ascultă, dar nu înteleg mare lucru. După circa jumătate de an, Isus a petrecut o noapte întreagă în rugăciune, după care a chemat la El pe unii dintre ucenici, si dintre acestia a ales doisprezece, „ca să-I aibă cu sine si să-I trimită să propovăduiască"– precizează evanghelistul Marcu. În acest verset avem esenta uceniciei crestine, care înseamnă în mod fundamental: a fi cu cineva, pentru ca apoi să poti face ceea ce a făcut acela, cu o autoritate asemănătoare acelei persoane. Ca urmare, Hristos alege doisprezece oameni, apostolii, prin care avea să împlinească porunca uceniciei, a doua chemare a lui, si anume ducerea Evangheliei până la marginile pământului.

Pentru ca ei să poată face aceasta, ucenicii trebuiau să intre însă într-un proces de formare intensă, iar acest proces începe cu ceea ce am putea numi Magna Charta a uceniciei crestine, Predica de pe munte. Ca urmare, imediat după alegerea celor doisprezece, Hristos îi ia aproape de sine, si în contextul multimilor care ascultă si ele ce are El de spus, Hristos îi învată pe cei doisprezece fundamentele Evangheliei lui. În esentă, Hristos spune celor doisprezece: „Ceea ce esti este mai important decât ceea ce faci. Ceea ce esti determină ceea ce faci. Caracterul determină lucrarea". Predica de pe munte începe cu „ferice de cei al căror caracter seamănă cu caracterul lui Hristos", sau este de natura Împărătiei, si sfârseste cu pilda casei construite fie pe nisipul miscător al unor convingeri emotionaliste, fie pe stânca ascultării de autoritatea Maestrului.

După aceasta, Hristos continuă călătoriile sale evanghelistice, cu alte cuvinte, continuă să facă ceea ce făcuse si până atunci, cu o deosebire majoră însă: de data aceasta accentul nu mai cade asupra multimilor, ca până atunci, ci asupra ucenicilor. De fiecare dată când face o minune sau dă o învătătură, Hristos se îndreaptă spre ucenici si îi întreabă: „Pricepeti?" Iar ei, de obicei, răspund, „nu". Atunci, El îi ia deoparte si le explică: „Iată de ce am spus ceea ce am spus. Iată ce înseamnă pilda aceasta. Iată de ce vorbesc în pilde. Iată de ce am făcut această minune." Iar ucenicii adună aceste lucruri în mintea lor. Hristos îi ia pe ucenici în dosul lucrării Lui, si începe să le descopere ratiunile acestei lucrări, motivatiile, intentiile, strategia lucrării Sale.

După aproximativ jumătate de an de formare, El îi chemă pe cei doisprezece, si le spune că a venit vremea practicii. Le dă ultimele instructiuni si îi trimite doi câte doi înaintea Lui, să facă ceea ce l-au văzut pe El făcând. Asa cum spuneam mai sus, în timp ce ei îsi făceau practica, Hristos nu a mers în concediu, ci a continuat ceea ce făcuse si până atunci, adică să predice Evanghelia. După o vreme, ucenicii s-au întors plini de fericire, înconjurati de o multime mare de oameni entuziasti, care au primit mesajul lor. Ucenicii erau fericiti că au văzut biruinta asupra Diavolului si asupra îngerilor lui, au văzut oameni deschisi la primirea Evangheliei. Hristos nu pare însă la fel de entuziast ca ucenicii, si aici intervine din nou tehnica lui anti publicitară, pentru că, după ce îi avertizează pe ucenici să nu fie atât de satisfăcuti, pentru că nu întotdeauna aparentele au rădăcină în realitate, Hristos face un lucru coplesitor. În loc să caute modalităti de a păstra această multime în jurul Lui, asa cum ar fi făcut orice maestru modern, crestin sa nu, El încearcă să îi descurajeze din nou pe acesti oameni, asa cum a făcut prima dată când ucenicii au venit la El. Hristos rosteste teribila predică din Ioan 6 – una dintre cele mai dure pe care le-a rostit vreodată, carne greu de digerat pentru ce imaturi. „Cine nu mănâncă trupul meu, si cine nu bea sângele meu nu are parte cu mine în Împărătia cerurilor." Reactia oamenilor este imediată. „Cine poate suporta asa ceva? Cine a auzit asa ceva? Ce, noi suntem canibali?" Astfel, în câteva clipe cea mai mare parte a celor adunati cu trudă timp de câteva luni de zile de către ucenici se risipeste. Si Hristos, în loc să intre în disperare sau în depresie, le zice celor doisprezece: „Voi nu plecati?" Observati cât de socante, de profetice sunt aceste actiuni, nu doar pentru cei de atunci, ci si pentru noi astăzi?

Interesant este faptul că unii dintre cei care au auzit predica si au plecat, s-au întors, pentru că peste o altă aproximativ jumătate de an îl găsim pe Hristos înconjurat de circa saptezeci de ucenici. Până atunci, să observăm însă o nouă schimbare în strategia Lui. Dacă într-acel an si jumătate care cuprinde lucrarea Lui în Galileea, Isus s-a miscat într-un spatiu familiar Lui si celor mai multi dintre ucenici, de data aceasta, pentru ratiuni de natură politică si de natura momentului în strategia de formare a ucenicilor, Hristos părăseste spatiul Galileii si merge în tinuturi nefamiliare, atât Lui cât si ucenicilor. Hristos părăseste spatiul Galileii în principal pentru două motive: pe de-o parte, multimile care văzuseră minunile si lucrarea ucenicilor voiau să-L facă cu forta împărat, lucru care nu era în vederile Lui; pe de altă parte, popularitatea Lui în permanentă ascendentă stârnise antipatia liderilor religiosi, care căutau diverse modalităti prin care să scape de El. Si atunci, pentru că nu venise încă vremea pentru finalizarea lucrării Lui, Isus pleacă în afara spatiului locuit de iudei, si anume în trei regiuni dimprejurul Galileii: Siro-Fenicia, în nord; Decapoli, în sud-est; si în Cezarea Filippi, în nord-est, unde petrece un timp cu apostolii si cu ceilalti ucenici care rămăseseră cu El după predica din Ioan 6. Acolo se petrece un soi de "misiune în străinătate", unde Hristos I-a format pe ucenici pentru ceea ce urma să se întâmple după plecarea Lui, si anume ducerea Evangheliei până la marginile pământului. Ei fac, dacă vreti, antrenament pentru ucenicie într-un alt spatiu cultural diferit, dar nu foarte deosebit de propriul lor spatiu.

După această perioadă de formare, într-un moment cheie al lucrării – schimbarea la fată a lui Hristos, respectiv momentul acelei întrebări cruciale pe care El o pune ucenicilor: „cine zic oamenii că sunt eu?" – se sfârseste procesul de formare al ucenicilor. Ucenicii, cei saptezeci, sunt trimisi doi câte doi, înaintea lui Hristos în Pereea, ca să pregătească „calea Domnului". Rezultatul acestei misiuni extraordinare este intrarea triumfală a lui Hristos în Ierusalim. Interesant este că. Din nou, atunci când ucenicii vin la El entuziasti de roadele lor, Hristos le spune: „Bucurati-vă nu pentru ceea ce faceti, ci pentru ceea ce sunteti. Bucurati-vă nu pentru că ati făcut si ati dres, ci pentru că numele voastre sunt înscrise în ceruri. Bucurati-vă pentru statutul si pentru caracterul vostru, din care vi se naste lucrarea. Nu urmăriti roade superficiale, a căror aparentă poate să însele, ci urmăriti calitatea care se naste dintr-o viată de calitate". Si consecvent actiunii Lui contra publicitare, Hristos acceptă intrarea triumfală în Ierusalim, după care, în loc să împlinească asteptările multimii care voia să îl vadă încoronat ca împărat, restaurând împărătia pământească a lui Israel, Hristos acceptă să fie judecat si crucificat.

Înaintea Înăltării Lui, Hristos le spune celor doisprezece: „nu este treaba voastră să cunoasteti vremurile si soroacele", sau, cu alte cuvinte, „nu fiti preocupati de scenariile sfârsitului", asa cum se întâmplă în mare măsură în crestinismul contemporan. Ei trebuiau să meargă în Ierusalim, unde urmau să primească o putere specială pentru a răspândi Evanghelia în toată lumea. Porunca lui Hristos a fost împlinită de cei doisprezece, si apoi de cei saptezeci, iar în cele din urmă de cei o sută douăzeci, care se aflau „în camera de sus", la Ierusalim, de Rusalii, ,,cu ocazia primirii Duhului – evenimentul care fondează Biserica. Ea a fost împlinită după aceea de cei circa „cinci sute de frati", despre care mentionează apostolul Pavel în 1 Corinteni 15, ca fiind martori ai Învierii lui Isus – roada finală a celor trei ani si jumătate de activitate pământească a lui Hristos.

Prin acesti doisprezece, deveniti saptezeci, si apoi cinci sute, Evanghelia a ajuns la noi, si va continua să meargă mai departe în măsura în care noi vom face, în forme specifice, adaptate personalitătilor noastre si contextului nostru, ceea ce Hristos ne-a trimis să facem: „uceniciti toate neamurile".