|
Rolul autoritătii în ucenicie
Ucenicia a fost multă vreme o disciplină uitată în traditia protestantă. În mod
surprinzător, ea a fost redescoperită mai întâi de lumea seculară si abia apoi
a revenit în actualitatea crestină evanghelică.
Pentru a intra în mod corect în această discutie, trebuie
să începem cu Marea Însărcinare, adică cu mandatul uceniciei pe care l-a lăsat
Mântuitorul apostolilor săi, asa cum îl găsim formulat în Matei 28:18-20.
As vrea să subliniez câteva lucruri din acest text, care să se constituie
într-o bază exegetică pentru întelegerea uceniciei crestine.
Principiul autoritătii
Textul începe cu sublinierea autoritătii lui Hristos: „Toată puterea mi-a fost
dată în cer si pe pământ". Cuvântul grecesc folosit acolo este exousia (putere,
în sensul de autoritate). În greceste mai există un sinonim al acestui cuvânt,
dunamis, care se poate traduce tot prin putere, dar de această dată în sensul
de fortă. În textul la care ne-am referit mai sus, Hristos spune de fapt: "Mi-a
fost dată toată autoritatea, în cer si pe pământ, si de aceea vă trimit cu
acest mandat". Nu este la voia întâmplării faptul că
mandatul uceniciei începe cu conceptul de autoritate în general, mai precis cu
afirmarea autoritătii lui Hristos. Acest lucru este important pentru că de fapt
fără asezarea sub autoritate nu există ucenicie.
Eu sunt convins că nimeni nu poate creste spiritual dacă nu se supune
autoritătii. Mai exact, nimeni nu se poate maturiza sub raport spiritual dacă
nu se află sub o autoritate spirituală. Thomas a Kempis spunea, cu multe secole
în urmă, că „nimeni nu poate porunci cu autoritate dacă nu a învătat a asculta
cu supunere."
Mentor si ucenic
Viata crestină este o viată de ascultare fată de Dumnezeu, o viată de imitatio
Christi. Hristos, care a trăit El însusi o viată de ascultare, ne spune: „Eu nu
am nimic care să vină de la Mine; ceea ce vă spun vine de la Tatăl." Fiul nu
face lucrurile singur. El trăieste în dependentă de Tatăl. La fel au trăit si
ucenicii Domnului. Ceea ce înseamnă că dacă Hristos si apostolii săi au trăit
în dependentă de Tatăl, trebuie si noi să învătăm a trăi în dependentă de
Dumnezeu. Numai că în acest punct este foarte usor să alunecăm, pretinzând că
trăim sub autoritatea lui Dumnezeu, si de fapt să ne înselăm singuri.
De aceea este necesar ca această autoritate să se manifeste în forme concrete:
în supunerea fată de o persoană care are autoritate spirituală. Această
persoană poate fi numită în mod generic mentor sau făcător de ucenici. Mentorul
este omul care are o experientă de viată, o lucrare proprie si o viziune pentru
a oferi asistentă în zidirea vietii spirituale a altora, pornind de la situatia
concretă a persoanei respective.
Responsabilitătile mentorului
Fiecare dintre cele două elemente ale procesului de ucenicie, mentorul si
ucenicul, au responsabilităti specifice. Mentorul are în primul rând
responsabilitatea de avea o lucrare proprie. Prin această afirmatie vreau să
subliniez faptul că ucenicia nu este un anume mod de a face slujire crestină.
Hristos nu a venit să facă ucenici, ci să predice Evanghelia si să o ducă până
la marginile pământului. Acesta este contextul în care i-a ucenicit El pe
apostoli. Altfel, în momentul în care nu ar fi fost cu ucenicii, El ar fi fost
somer. Ori Hristos a avut o lucrare proprie, pe care a făcut-o si la care i-a
chemat pe ucenicii săi. De asemenea, mentorul trebuie să fie disponibil, să-si
facă timp pentru formarea spirituală a ucenicului. Aceasta presupune un anume
grad de vulnera-bilitate, fără de care ucenicia ar rămâne un exercitiu steril
si abstract.
În al treilea rând, mentorul are nevoie de darul atentiei, adică să aibă ochi
pentru cei care doresc să crească. Aceasta înseamnă că initiativa în realizarea
unei relatii de ucenicie nu trebuie să vină întotdeauna de la ucenic. Mentorul
are datoria nu numai de a răspunde la căutările celor doritori să crească în
întelepciune, ci si de a initia el însusi o asemenea relatie, atunci când un
potential ucenic este mai sfios. În plus, el trebuie să vădească discernământ
în a distinge între cei care doresc cu adevărat să fie uceniciti si cei care
doar mimează o asemenea dorintă.
Responsabilitătile ucenicului
Ucenicul trebuie si el, la rândul lui, să vădească un interes sincer pentru
formarea sa spirituală. Există multe semne care pot da de înteles unui mentor
că cineva doreste adevărat să se aseze
sub autoritatea lui.
Timpul însă este singurul care poate valida autenticitatea unei asemenea
optiuni.
Testul timpului ne conduce la ideea că relatia de ucenicie presupune plătirea
unui pret. Despre aceasta vorbeste însusi
Mântuitorul, atunci când spune
că ucenicul trebuie să fie gata a renunta la însăsi viata sa. Dietrich
Bonhoeffer a dedicat o faimoasă carte acestui deziderat. El se referă în esentă
la tentatia protestantilor de a abuza de har, de a oferi oamenilor o Evanghelie
prietenoasă ("user friendly", cum se spune în limbaj informatic).
Ucenici ai nostri sau ai lui Christos?
Scolile antice de filosofie promovau un model de formare în care ucenicia juca
un rol extrem de important. Pitagora, Socrate sau Aristotel, au avut cu totii
scoli de ucenici.
Asa cum bine stim, Christos a avut el însusi un grup de ucenici pe care i-a
format după tiparul general al lumii antice, într-o formă adaptată mediului
iudaic si practicată curent de rabinii din Israel. După Christos, ucenicii lui
au făcut si ei la rândul lor ucenici.
Deosebirea majoră a fost însă aceea că ei n-au pretins niciodată a crea propria
lor scoală filosofică ori religioasă. Telul lor explicit era acela de a forma,
nici mai mult, nici mai putin, decât „ucenici ai lui Christos". Tocmai de aceea
îi îndemna apostolul Pavel pe cei pe care îi forma, "fiti imitatori ai mei (gr.
mimetes), asa cum si eu sunt imitator al lui Christos".
Mentorul crestin nu este deci chemat să se multiplice pe sine, decât în măsura
în care viata sa reflectă imaginea si caracterul Maestrului suprem, Isus
Christos. Fără aceasta, există riscul căderii în orgoliu sau al creării nu de
fiinte libere, ci de cloni, de imitatii decerebrate, sau, Doamne fereste, de
"mancurti ".
Porunca uceniciei este porunca de a ucenici natiunile. Există trei mijloace
prin care porunca se poate materializa:
Ducându-vă să faceti ucenici
Aceasta vorbeste, dacă vreti, despre o schimbare de directie. În Vechiul
Testament centrul închinării era la Templu, si chemarea era: veniti. Veniti să
vă închinati la muntele lui Dumnezeu, în locul în care este shekina, lumina
slavei lui Dumnezeu.
Veniti la locul în care se aduce jertfa, locul în care se arde tămâia, la locul
în care vitele jertfite ridică un miros plăcut înaintea lui Dumnezeu, si
pâinile sunt o amintire eternă înaintea Domnului celor 12 semintii ale lui
Israel, în care neamurile sunt chemate să intre ca mostenitori. Într-o formă
iudaică însă. În Noul Legământ porunca se schimbă: duceti-vă. Dacă vă amintiti,
la începutul cărtii Faptele Apostolilor ucenicii erau preocupati, asa cum
suntem si noi, de scenarii: când, unde, cum, samd., obsesii eshatologice care
ne vor bântui probabil din belsug în acest sfîrsit de mileniu. Domnul le spune
să se preocupe de mandatul său, nu porunceste acolo, ci rosteste, dacă vreti, o
predictie, spunând: "Voi veti primi o putere când se va pogorî Duhul Sfânt, si
veti fi martori din locul în care vă aflati, în Ierusalim, Iudeea, Samaria si
până la marginile pământului."
Al doilea mijloc este:
Botezându-i întru Numele Tatălui, Fiului si Sfântului Duh
Avem în această poruncă 2 aspecte. Ambele la fel de importante. Fără discutie
gândul ne duce într-o primă instantă la actul botezului si la formula
sacramentală a botezului. În text însă este ceva mai mult decât atât. Asa cum
sublinia Beniamin Fărăgău, elementul în care se realizează botezarea
credinciosului este de fapt Sfânta Treime. Noul convertit, care a intrat prin
botez în comunitatea crestină, este chemat să fie scăldat în comuniune cu
Dumnezeirea, este chemat să reflecte în viata lui, în relatiile lui, acea
dinamică a relatiilor aflate în sânul Sfintei Treimi, în care realitatea
perihorezei este o frumusete, o imagine sublimă pe care crestinii si Biserica
sunt chemati să o manifeste.
Al treilea mijloc de realizare a uceniciei este:
Învătându-i să facă tot ce le-a fost poruncit
Din nou trebuie să subliniem aici faptul că accentul în învătătură, în
dimensiunea didactică, a devenit un element central în spatiul evanghelic, si
pe bună dreptate. Uneori poate avem sentimentul că e prea multă vorbă si că nu
avem timp, ne speriem de liniste, de momentele în care începem să ne auzim
gândurile, si am vrea să se spună ceva, să se cânte o cântare, pentru că uneori
ne sperie ce sună în mintile noastre. Dar oricât ar fi de extremă prezenta
exagerată a Cuvântului, în altele poate nu este suficient.
Porunca uceniciei sfârseste cu cuvintele:
Iată eu sunt cu voi în toate zileleÎn această formulare avem de fapt introdusă cel putin ideea puterii pentru ucenicie. Ucenicia nu este un exercitiu crud. Nu este o tehnică pentru că avem prea multe programe de ucenicie, si prea putină ucenicie. Ducem lipsă de oameni cu viziunea uceniciei, ducem lipsă de mentori. Ducem lipsă de oameni care să plătească pretul uceniciei. |