Cea mai mare pricina de poticnire
|
Unii vor uniformitate
Este important să cunoastem rădăcinile istorice ale fragmentării, pentru că o vindecare a situatiei actuale nu se poate realiza decât mergând la rădăcina lucrurilor. Există două extreme între care se poate purta discutia. Una este aceea a uniformitătii. După unii, unitatea bisericii trebuie să constea în uniformitatea ei. Toti ar trebui să aibă acelasi tip de serviciu bisericesc, să cânte aceleasi cântări, să creadă acelasi lucru în absolut toate domeniile. După părerea mea, acest lucru este aberant. Asa ceva n-a existat niciodată în istoria Bisericii, nici măcar în veacul apostolic. Dacă ne uităm cu atentie la Sfânta Scriptură, desi există în ea o evidentă unitate dogmatică, ce vădeste existenta unui autor unic, Duhul Sfânt, în acelasi timp găsim în ea accente proprii diversilor autori umani. Dacă ne uităm de exemplu la Iacov, care lucrează într-un spatiu iudaic, credinciosii au tendinta de a se prevala de privilegiul credintei, permitându-si să trăiască foarte lax din perspectivă morală. De aceea accentuează el faptul că „fără fapte credinta este moartă". Aici centrul învătăturii este nuantat diferit de cel al lui Pavel, care accentuează mântuirea „numai prin har, fără fapte". De fapt, intre cei doi autori biblici nu există o contradictie, ci cele două accente se armonizează la un nivel superior, chiar dacă rămîn adesea într-o tensiune paradoxală. Dacă ne uităm apoi la Petru, la Ioan, fiecare are accentele lui specifice, pentru că sunt personalităti distincte si pentru că se adresează unor spatii confruntate cu o problematică diferită. Asa încât, dacă ne uităm cu atentie, observăm că există diferente între diversele comunităti cărora li se adresează autorii Noului Testament. Ce facem noi însă atunci când vrem să studiem ,de exemplu, organizarea Bisericii în Noul Testament? De obicei, luăm toate cărtile Noului Testament, le analizăm pe rînd si încercăm să extragem din ele elementele de organizare a bisericii. După aceasta, amestecăm toate elementele observate, le asezăm într-o structură logică si spunem că aceasta este conceptia Noului Testament despre organizarea Bisericii. Eu spun: fundamental gresit! De ce? Pentru că Noul Testament nu ne relevă UN tipar de organizare a Bisericii , ci un număr de tipare de organizare ale Bisericii, din care, în cel mai bun caz, putem extrage un număr de principii general valabile. A le amesteca însă pentru a produce un model absolut este aberant. Ceea ce ne spune Scriptura este că nu există o formă ideală, ci forma trebuie să răspundă unor nevoi concrete.
În fiecare cultură în care a prins rădăcini Evanghelia există elemente distinctive, specifice. Din păcate, unii fac din aceste diferente pricini de separare. Si lucrul acesta s-a întâmplat de la început între Biserica de răsărit si Biserica de apus. În aceste două spatii Evanghelia a prins rădăcini în forme specifice. Biserica a coexistat în ciuda diferentelor. Separarea politică a celor două spatii, dar si elementele lingvistice specifice - latine în Apus, grecesti în Răsărit, au dus la o distantare tot mai mare între ele, astfel încât în 1054 anatemizarea reciprocă de către Papă si Patriarhul de la Constantinopol nu a făcut decât să consfintească o separare ce exista de facto cu multe secole înainte. Ce s-a întâmplat în 1517, la Reformă, este iarăsi extrem de important pentru noi, care ne considerăm mostenitorii Reformei radicale. Luther a observat stricăciunea Bisericii, atât morală, cât si doctrinală, si a încercat să cheme biserica la auto-reformare. Intentia lui Luther, ca si a lui Calvin mai târziu, nu a fost să producă o schismă. Acest lucru ar fi fost inimaginabil în acele vremuri. Ei au dorit să reformeze Biserica. A rupe unitatea Bisericii era considerat un păcat de moarte, si prin crezul pe care fiecare crestin îl rostea duminica – „cred în una, sfântă, universală si apostolică Biserică" - afirma această unitate. În ciuda faptului că avusese deja loc o schismă, prin care au luat nastere două biserici ce s-au afurisit reciproc de-a lungul istoriei, încercând totusi, în acest timp si în diverse rânduri să refacă unitatea, Biserica continua să afirme unitatea ei de nezdruncinat. Tragedia a constat în lipsa de întelepciune a papilor vremii, în aroganta si stricăciunea care domina institutia catolică, pe de-o parte, iar pe de altă parte în încăpătânarea proverbială a lui Luther. Combinându-se, acestea au dus la o ruptură nefericită. Au mai fost si motive politice care au dus la această scindare. Principii germani care au dorit să se emancipeze de sub autoritatea papală, au făcut din Luther un purtător de stindard, si trecerea multora dintre stătuletele germane la protestantism a fost una pur formală si fundamentată politic. Se poate reprosa Reformei că oamenii nu au trecut la protestantism printr-o decizie personală, ci au avut loc convertiri formale, care nu au antrenat întotdeauna o schimbare a mentalitătilor. Tocmai de aceea au apărut anabaptistii si ceilalti radicali protestanti, care au încercat, mai bine sau mai rău, să ducă la bun sfîrsit ceea ce n-au făcut reformatorii. Astăzi, după mai mult de cinci veacuri, Biserica Romano-Catolică a realizat situatia si si-a făcut mea culpa, recunoscând faptul că excomunicarea lui Luther a fost o greseală. Ea a înteles că dacă Biserica ar fi reusit să contină acea încercare de reformare, ea s-ar afla astăzi într-o stare mult mai bună, decât se află prin scoaterea acesteia în afară.
În concluzie, deosebirile între catolici si reformati nu au fost la început puternic dogmatice, ci ele s-au adâncit cu trecerea vremii. Reformatorii însisi au sperat tot timpul că unitatea bisericii se va reface. Ori aceasta contrastează foarte acut cu mentalitatea noastră actuală, care este aceea a unei fragmentări nonsalante. Astăzi, când doi frati dintr-o biserică se ceartă serios, de multe ori unul dintre ei pleacă, luând cu sine si pe altii, pentru a forma o nouă biserică. Iar dacă disensiunea este gravă si fratele se enervează suficient de tare, va găsi o justificare pretins teologică pozitiei sale si nu peste mult timp vom avea de-a face cu o nouă confesiune. Aceasta este tragedia istoriei noastre, iar eu cred că prin această a doua schismă s-a deschis o veritabilă cutie a Pandorei. Astăzi, noi, urmasii Reformei, ne fragmentăm permanent si considerăm chiar că aceasta este una dintre calitătile noastre si o dovadă de veritabilă dinamică spirituală. După mine însă, aceasta este cea mai mare plagă a spatiului protestant. Avem la ora actuală în lume peste 10.000 de confesiuni crestine, dacă nu cumva s-a ajuns la mult mai mult decât atât. Pe bună dreptate, lipsa noastră de unitate este cea mai mare pricină de poticnire pentru cei din jurul nostru. |