Fragment din textul semnat de Ion Bogdan Lefter în introducerea la adiţia a 2-a a antologiei Desant.

Antologia Desant '83 a constituit la începutul deceniului trecut semnul indubitabil al revirimentului prozei scurte româneşti. Alcătuită din nuvele, povestiri şi texte care transgresează specificul speciilor narative, antologia s-a bucurat de o primire de "zile mari" din partea  criticii, împărţite între contestaţia violentă şi aprecieri dintre cele mai pozitive. Autorii reuniţi în cuprinsul antologiei erau în marea lor majoritate debutanţi şi membri ai Cenaclului "Junimea" de pe lîngă Universitatea bucureşteană. Dacă Mircea Nedelciu, Sorin Preda, Constantin Stan şi Gheorghe Crăciun reuşiseră deja să publice volume personale de proză, iar Mircea Cărtărescu şi Ion Bogdan

Lefter plachete personale de poezie, Nicolae lliescu, Cristian Teodorescu, George Cuşnarencu, Gheorghe Ene, Marius Bădiţescu, Hanibal Stănciulescu, Emil Paraschivoiu, Gheorghe lova erau, în 1983, practic nişte necunoscuţi. Universul epic al textelor din Desant 83 s-a dovedit în multe privinţe insolit şi plin de prospeţime.Autorii enumeraţi mai sus au arătat şi mai tîrziu, prin volumele lor personale, că sînt interesaţi de o proză care să îmbine realitatea cu livrescul, gravitatea cu ironia, spiritul parodic cu viziunea realistă, textul cu viaţa. De la această antologie încoace s-a vorbit la noi în deceniul trecut, despre o nouă generaţie de prozatori şi nu există nici astazi discuţie despre proza românească postbelică în care această antologie să nu fie amintită.

Ovid S. Crohmălniceanu

 Mircea Nedelciu

Sorin Preda

Nicolae lliescu

CristianTeodorescu

George Cuşnarencu

loan Lăcustă

Constantin Stan

Marius Bădiţescu

Emil Paraschivoiu

Hanibal Stănciulescu

lon Bogdan Lefter

Gheorghe lova

Gheorghe Crăciun

Gheorghe Ene

Valentin Petculescu

Mircea Cărtărescu

Prima ediţie a antologiei a avut pe coperta 4-a, în premieră pentru producţia editorială de atunci, semnăturile olografe ale tuturor celor antologaţi.

În această pagină sunt reproduse unul dintre cele două texte semnate de George Cuşnarencu în antologia DESANT 83 şi introducerea profesorului Ovid S. Crohmălniceanu, documentul-manifest prin care el dădea prozatorilor Generaţiei 80 semnalul asaltului "pe uscat, pe apă, şi din văzduh".

CORABIA GLADIATORILOR

Perdeaua de ceaţă se ridică de pe oraş cam la vremea prânzului, dând la iveală un oraş trăindu-şi liniştit viaţa. Piaţa este ticsită de negustori care-şi vând mărunţişurile. Sculuri de lână, nasturi şi panglici, lanterne, bastoane de bambus şi cauciuc, legumele se odihnesc la vedere pe tarabe de lemn. Măcelarii îmbie cumpărătorii cu carne de animale pe care ei le sfârtecaseră cu iscusinţă în timpul dimineţii. Se mai vinde bine mierea, fructele şi brânzeturile. Peşte, languste şi crabi. Lumea trece prin dreptul tarabelor şi alege ce este mai bun. Cei mai pretenţioşi strâmbă din nas. Undeva se arde smoală, copiii aleargă printre fustele înfoiate ale bonelor. Unii cad şi îşi julesc genunchii pe caldarâm. Agenţii controlează căruţele care intră şi ies din piaţă. Anotimpurile se rotesc deasupra oraşului, neâmpiedicate de ziduri. Oraşul este încins cu ziduri medievale, dar nimeni nu ştie unde se termină ele, sau măcar de unde încep. Guvernatorul, se zice, mai ştie câte ceva, dar vagile lui cunoştinţe nu sunt de folos nimănui. Şi asta fiindcă el îşi trăieşte viaţa aia a lui lipsită de griji şi binecuvântată în palatul cu 150 de odăi din vâful colinei, în timp ce supuşii lui, oamenii de rând, se chinuiesc în van să scoată ce e mai bun din solul câmpiei arse de soare.

            Marcel Daniela Magelan Cervantes Aristot Parmigianini Bach Ortega Franco de Galambos, guvernatorul oraşului, are un singur vis, aproape o obsesie, care, noaptea, îi alungă somnul undeva pe ţărmul mării, iar ziua i-o cufundă într-un fel cazan cu smoală. Sigur, obsesia asta care îi sfredeleşte minte îşi pune pecetea asupra modului său de a conduce, aducând în ţară întâmplarea în locul lucidităţii, compromisul în locul limpezimii şi improvizaţia în locul certitudinii. El doreşte un singur lucru, asta spune bătând cu pumnul în masă în consiliile de conducere pe care le prezidează până la ultimele zvâcnituri ale nopţii, un lucru care, zice el, i se cuvine de mai multă vreme. “Visul meu ăsta este: vreau să ajung în Indii.” Şi o dată ajuns acolo, zice, “vreau să întemeiez cea mai frumoasă civiliaţie, şi cea mai dreaptă din lume.” Speră în felul acesta să rămână în inima oamenilor, chiar şi după moartea sa, cel mai luminat tiran al lumii.

            Şi de aceea, în ciuda zgârceniei de care este acuzat pe la colţuri, deşi clovnii aveau curajul deşuchiat să i-o spună şi în faţă, hotărâse că poate finanţa această călătorie de unul singur. Teoretic, totul aparţinea poporului. Din banii lui se construise corabia. Corabia are trei catarge şi este impunătoare ca o catedrală. Clerul nu priveşte cu ochi buni această investiţie care rivalizează, oarecum, cu minunile pe care numai biserica le poate produce.

            E frumoasă aşa cum stă pe ţărm, sprijinită de bârnele întreţesute. Puntea străluceşte şi împreună cu ea, lucioasele catarge. Guvernatorul se fălea pe la întruniri, considerând corabia creaţia lui proprie. La rândul lor, constructorii căzuseră de acord că nimeni nu mai construiseră până atunci o corabie atât de frumoasă. Erau mândri. Sunt mândri şi astăzi. Cât despre oameni, ei se căţăraseră pe corabie de cum aceasta fusese terminată. Fusese, într-o vreme, o vânzoleală nemaipomenită. Intrau în burta corăbiei, strecurându-se pe coridoarele nesfârşite, prin nenumăratele cuşete, plimbându-se pe punţi, aruncându-şi ochii în hambarele care urmau să fie umplute cu tot ce avea mai bun oraşul.

            Guvernatorul stă în timpul zilei în dreptul ferestrelor înalte ale palatului, privind agitaţia curioşilor în jurul „minunii lumii noi”, cum numeşte el corabia. În timpul unei şedinţe de consiliu Marcel Daniela Magelan Cervantes Aristot Parmigianini Bach Ortega Franco de Galambos făcu această remarcă: „Nici o altă construcţie nu există pentru a întrece această minune a lumii noi. Şi nu va exista niciodată alta care s-o pună în umbră. Pentru că în ea am investit nu numai diamante şi aur, ci şi ardoare, credinţă şi smerenie. Numai un om cu puterea mea de a suferi ar fi în stare să producă un lucru asemănător. Dar acel om nu va mai exista vreodată. Sunt unic”. Înfierbântat de aceste cuvinte, poate puţin emoţionat, părăsi sala în care erau strânşi toţi demnitarii. Fiecare din ei avea motive să se îndoiască de cele spuse de guvernator, mai ales că îl ştiau plin de indiferenţă, mândru, orgolios, un tip care nu avea nici un sfânt. Tăcerea lor în sala de consiliu dovedea că le este teamă să spună ceea ce gândesc. Guvernatorul era renumit pentru cruzimea sa.

            Apoi sosi ziua inaugurării. Corabia fu botezată „Lumea Nouă”, aşa cum hotărâse Guvernatorul, care, la presiunile bisericii, renunţase la cuvântul “minune”. Şi imediat după festivitate apărură primele probleme. Cine va fi numit Căpitan? Consiliul de conducere optase pentru Nicolas Memoria, un căpitan care se distinsese în timpul luptelor navale ce înfrânsese opoziţia oraşului Gojolo. Acest căpitan avea o serie de calităţi pe care le recunoşteau chiar şi duşmanii lui. Era bine făcut, destoinic, curajos, aproape nebun de curajos, cumpănea bine orice situaţie şi se avânta în vâltoare numai când era sigur de reuşită. Fire pătrunzătoare, citea în sufletul oamenilor ca într-un papirus, sesizând intenţiile, de orice natură. Frângea inimile femeilor cu aceeaşi uşurinţă cu care dobora copacii în timpul concursurilor de vară. Guvernatorul respinse categoric propunerea demnitarilor şi îl numi, la rândul lui, pe Octavian Iulia Veniamin, amiral şters, fără merite chiar şi în perioada lui activă, ca să nu mai vorbim că de câţiva ani era în rezervă, pensionar şi colecţionar de fluturi. În timpul războiului împotriva oraşului Gojolo, amiralul Octavian Iulia Veniamin stătuse în spatele tronului Guvernatorului, dându-i sfaturi pe care acesta le găsea de o însemnătate capitală, transmiţându-le prin curieri căpitanului Nicolaus Memoria pentru ca acesta să le urmeze întocmai. Norocul tuturor fusese că Nicolaus Memoria condusese lupta navală ignornd complet sfaturile şi indicaţiile care veneau din oraş. Astfel fusese posibilă Victoria. În cele din urmă, căpitanul victorios primise din partea Guvernatorului medalia „Oraşul Lumii”, de aur, încrustată în diamante, în timp ce amiralul dobândi titluri înalte şi un loc definitiv în palat. Un trai îndestulat. Bătrânul Octavian Iulia Veniamin nu primise ştirea numirii lui cu prea mare bucurie. Vă închipuiţi de ce? Guvernatorul îi spusese printre altele ce are de făcut: 1) Să alcătuiască un echipaj competent; 2) Să mânuiască echipajul şi corabia cu cea mai mare atenţie către Indii; 3) O dată ajuns în Indii, să convingă locuitorii de-acolo că viaţa lor se va schimba în bine şi că vor deveni cetăţenii celei mai frumoase şi mai drepte civilizaţii din lume; 4) Să creeze cadrul noii guvernări; 5) Să se întoarcă pentru a-l aduce pe el, Marcel Daniela Magelan Cervantes Aristot Parmigianini Bach Ortega Franco de Galambos, Guvernatorul lumii; 6) Diverse.

            Amiralul dădea din cap, înţelegând greaua misiune ce se punea pe umerii lui, uşor anchilozaţi. Dar acum nu mai putea da înapoi, fiind deja cunoscut ca o personalitate puternică şi temută, omul din spatele Guvernatorului. Octavian Iulia Veniamin ar fi preferat să nu-l fi cunoscut pe Guvernator niciodată, deşi pe faţă brava cu îndemânare, umplând sufletul Guvernatorului de încredere în viitor, în steaua lui. Amiralul se sfătui două zile cu un cunoscut al său, în legătură cu oamenii care urmau să formeze echipajul corăbiei. Tomase Tudor, client al cârciumilor jegoase din port, recomandă amiralului numai bărbaţi unul şi unul. Primi în schimbul sfaturilor sale competente câteva pungi cu monede de aur şi de argint. Când trimişii palatului se duseră pe la casele oamenilor pentru a-i aduce cu forţa la palat, ca vajnicii marinari ai corabiei, aceştia găsiseră doar câini dezlegaţi, în stare să sfâşie până la os. Cât despre marinari, nici urmă. Tot fără urmă dispăruse şi don Tomase Tudor, ceea ce, până la urmă fusese un noroc. Amiralul povesti Guvernatorului şi Guvernatorul ceru sfatul lui Octavian Iulia Veniamin. Acesta spuse în plin consiliu doar un singur cuvânt: „Gladiatorii”. Guvernatorul se lovi cu palma peste frunte şi acceptă necondiţionat. Gladiatorii erau încartiruiţi undeva în partea de sud a oraşului. Nu erau nici sclavi, dar nici oameni liberi. Nu depindeau de Guvernator, dar în timpul serbărilor luptau în arenă pentru a-l distra. Unii mureau, alţii îşi lingeau rănile, multe săptămâni la rând în corturile conice. Viaţa lor se desfăşura între serbări şi antrenamente. Într-o dimineaţă, în campusul gladiatorilor sosi amiralul Octavian Iulia Veniamin. Gladiatorii fură înşiraţi pe patru rânduri. Strigară la ordin: „Trăiască Amiralul Nostru”. Amiralul alese, după o masă bună, încărcată cu fazani şi mistreţi, 120 de gladiatori. Aveau corpurile lucioase, perfect proporţionate. Ştiau să se mulţumească totdeauna cu foarte puţin, fără să crâcnească. La ordine ovaţionau sau se aruncau în lupte. Aşteptau recunoaşterea Guvernatorului înainte de a muri. Oameni dintr-o bucată. Cei 120 de gladiatori strigară de bucurie când aflară ce urmau să facă. Acum erau invidiaţi de toată lumea. Îi aştepta o viaţă nouă, lipsită de privaţiuni, ordine şi pedepse. Nu aveau să mai fie jertfiţi după bunul plac al Guvernatorului. Aveau să devină oameni liberi, ca negustorii.

            În prima zi a lui martie, echipajul complet sosi în faţa corabiei. „Lumea nouă” fusese lăsată la apă, ancorată la aproape 100 m de ţărm. Guvernatorul o privea ca pe o iubită care pleca din viaţa lui. Dar nu pentru totdeauna. Doar pentru o lună, sau două. Pe ţărm, Octavian Iulia Veniamin făcu un semn cu mâna stângă. Barca lui se puse în mişcare, Guvernatorul făcu şi el cu mâna în semn de adio. După barca amiralului, porniră spre corabie ale 12 bărci încărcate cu gladiatori. Aceştia erau acum îmbrăcaţi elegant, cu constume albastre şi chipie negre, cu panglici,, costume de paradă. Genunchii, umerii, coatele, braţele, pulpele şi pieptul nu le mai erau acoperite de apărătorile de oţel, ghintuite, care ades lăsau răni adânci în timpul luptelor din arenă. Arătau acum ca nişte adevăraţi cavaleri, plecând într-o cruciadă împotriva mizeriei şi a nedreptăţii. Când puseră piciorul pe puntea „Lumii Noi”, inima le zvâcni. Îşi veniseră în fire când îl auziră pe Amiral. Acesta spuse: „Gladiatori! Începeţi o viaţă nouă. V-am ales pe voi, cei mai curajoşi, cei mai pricepuţi oameni din oraş. Cu voi începe o nouă eră. Curajul şi puterea voastră de sacrificiu va dovedi lumii că Guvernatorul este unicul om ce poate instaura o civilizaţie nouă în Indii. Priceperea voastră va fi hotărâtoare în timpul drumului spre Indii, dar şi o dată ajunşi acolo, când veţi întemeia familii puternice, harnice. Copiii voştri vor deveni locuitorii celei mai frumoase patrii, cei mai ordonaţi, cei mai supuşi ai Guvernatorului, iar el, Marcel Daniela Magelan Cervantes Aristot Parmigianini Bach Ortega Franco de Galambos, luminatul monarh al celei mai drepte civilizaţii. Ştiu, sufletul nu este întotdeauna la fel de puternic ca braţul care ţine sabia. Mulţi se clătină încă sub povara îndoielilor. Voi, gladiatori, premergători ai acestei noi civilizaţii, nu aveţi voie să daţi înapoi. Nu aveţi voie să vă clătinaţi. Cine crede că nu e în stare să poarte pe umeri o asemenea misiune să facă un pas înainte. (Gladiatorii rămăseseră neclintiţi pe puntea măturată de briza caldă, primăvăratică). Peste sute de ani, despre voi se va vorbi ca despre nişte apostoli ai lumii noi. Gladiatorii dreptăţii. Aşadar, gladiatori ai dreptăţii, purtaţi-vă la înălţimea renumelui pe care l-aţi şi dobândit din această clipă. Recunosc, nu va fi un voiaj de plăcere, veţi cunoaşte privaţiuni, dar în final veţi descoperi adevărata viaţă, splendoarea. Zile lipsite de griji, bunăstarea materială şi spirituală, Aureola”.

            Gladiatorii strigară într-un glas: „Trăiască amiralul nostru”. Corabia se depărtă de ţărm, luând în provă valurile mării. Spre prânz, oraşul dispăru, zidurile nu mai existau, decât undeva foarte departe.

            Trecură câteva luni în înţelegere şi frăţie. Mâncau la ore regulate, strângeau şi desfăceau pânzele înainte de furtună şi după ce ea trecea. Aruncau ancora în porturi pentru a se aproviziona cu apă dulce. Din când în când, amiralul îi strângea pe punte şi le declama cuvinte grele. În legătură cu menirea lor pe lume. Despre plăcerile lumeşti şi despre cele de pe lumea cealaltă. Acestea din urmă aveau să fie mult mai consistente, zicea. Secundul vasului, părintele Josef Visarion de Ohaba, dădea din cap sprijinindu-se de balustrada punţii. Este adevărat că nu lipseau nici cuvintele despre lumea nouă pe care aveau să o întemeieze, despre civilizaţia care urma să se nască dovedindu-şi superioritatea asupra celor mai vestite civilizaţii. Oamenii de pe punte suportau tiradele amiralului cu gândul în altă parte. Foştii gladiatori de altă dată gândeau acum cu totul altfel. Dar nici ei nu îşi dădeau seama că amiralul pomenea din ce în ce mai rar, în discursurile lui, numele şi fiinţa Guvernatorului care organizase expediţia şi care, din banii lui, construise corabia. Căpătase în schimb don Octavian Julia Veniamin plăcerea rostirii propriului nume, legat strâns de idealul care nu era al lui şi la care se învoise după crâcneli lăuntrice. Zicea în fiecare zi, înainte de vremea prânzului: „Gladiatori! M-am gândit chiar de la plecarea din portul oraşului la misiunea pe care o am în această lume răscolită de minciună, de făţărnicie şi egoism. Eu, amiralul Octavian Iulia Veniamin, sunt arhanghelul dreptăţii şi singurul apărător al ei. Indiile sunt departe, la fel de departe este şi oraşul nostru pe care l-am părăsit cu încredere nestrămutată în viitorul lui de aur într-o lume mai dreaptă, mai curată şi mai dulce decât vinul din cupele de cristal. Ne conduce spre această lume steaua noastră cea bună. Ofer 10 pungi cu diamante celui care va vedea primul pământul Indiilor, patria fără seamăn în care urmaşii noştri vor fi călăuziţi de zeul dreptăţii care sălăşluieşte în mine”. Aceste cuvinte n-ar fi ajuns până la noi dacă secundul nu le-ar fi notat în caiete groase aflate pe corabie. Fiindcă memoria a fost mereu scurtă. Nimeni nu asculta cuvintele Amiralului. Priveau spuma valurilor care rămânea în urma corabiei lor. Seara, amiralul îl cheamă în cabina lui pe don Josef Visarion şi îl întreabă care e starea de spirit a marinarilor. Dacă sunt mulţumiţi de mâncare, dacă sunt mulumiţi de drumul pe care l-au ales. Dacă îl stimează pe comandantul corabiei, pe el, don Octavian Iulia Veniamin. Dacă privesc cu încredere viitorul şi dacă întreabă cineva de Guvernatorul oraşului. La toate secundul răspundea afirmativ, cu excepţia ultimei întrebări, la care răspundea dând din cap. Nu întreabă nimeni.

            - Ce fel de oameni sunt gladiatorii? întreba amiralul.

            - Sunt oameni simplii, excelenţă, răspundea secundul.

            - Vom putea construi cu ei societatea aceea dreaptă pe care o visăm? întreba amiralul, privindu-şi secundul în ochi.

            - Excelenţa voastră este în stare de orice, spunea secundul. În fond sunt numai muşchi, fără pic de creier. Cuvintele voastre alese sunt un fel de nou paradis pentru ei, în care intră ca găinile. Se mulţumesc cu puţin, dorm fără vise, trag în jug fără să crâcnească.

            - Înseamnă că e foarte bine, spunea amiralul, societatea cea mai dreaptă începe să existe încă de pe acum. O dată ajunşi în Indii, edificarea ei nu va fi decât un simplu act. Voi face un gest cu mâna stângă şi din acea clipă societatea ne va zâmbi. Sper să fiu un monarh drept, luminat şi iubit.

            - Nici nu se poate altfel. Voi avea eu grijă de aceasta, spuse secundul, don Josef Visarion, ieşind din cabinet cu spatele. Amiralul adoarme fericit, încrezător în steaua lui. Dimineaţa însă se trezeşte prost dispus, de parcă în timpul nopţii ar fi descurcat afacerile încurcate ale unui stat pe care îl conducea din ce în ce mai greu. Simte nevoia plăcerilor, a distracţiei neântrerupte.

            Aşa începu secundul să organizeze jocurile cavalereşti. Turnirurile bărbăţiei. Mai întâi luptătorii fuseseră obligaţi să-şi lipească adversarul cu umerii de punte. Învingătorul nu mai făcea în ziua aceea de cart. Amiralul stă în scaunul său înalt, pe puntea superioară şi priveşte încrâncenarea luptei. Secundul pândeşte reacţiile amiralului. Gladiatorii, pe cele ale lui don Josef Visarion. Când secundul observa că amiralul se plictiseşte şi cască, fruntea lui don Josef Visarion se încruntă, sprâncenele i se împreunează. Gladiatorii ştiu ce înseamnă asta. Lupta lor devine mai crâncenă. Seara îşi leagă rănile, după ce le ling. Durerea face ca, uneori, adversarii să doarmă în acelaşi pat. Nimeni nu ştie cum va fi a doua zi. E adevărat că solda le creşte, hrana este îndestulătoare. Numai umilinţa nu o suportă de fiecare dată cu zâmbetul pe buze. Preferă să înoate înaintea corabiei ca nişte iscoade pe uscat înaintea trăsurii, decât să vadă nepăsarea de pe faţa amiralului atunci când îl priveşe. Lipsa oricărui licăr. O săptămână la rând, Marius Carnaval, gladiator, suferise de friguri. Ceruse amiralului păsuire la cart. Acesta îl expediase urgent pe motiv că scrie jurnalul de bord şi nu are timp pentru gladiatori. Sau poate fusese altul motivul. În acea zi, înaintea prânzului amiralul Octavian Iulia Veniamin ţinu iarăşi un discurs în faţa gladiatorilor: „O societate dreaptă se poate forma numai din oameni drepţi. Curăţenia unei civilizaţii porneşte din curăţenia sufletului cetăţenilor ei. Plecându-ne urechea la suferinţele semenilor ne plecăm urechea asupra patriei, care este aici în preajma noastră. Fiecare om are dreptul la înţelegere. Cel care nu e în stare de înţelegere va sfârşi în chinurile iadului. Simt că port în inimă toată capacitatea de înţelegere şi de bunătate a întregii lumi cuvântătoare, de aceea sunt unicul Guvernator al ei. Porţile îmi sunt deschise spre noua lume”. Gladiatorii strânşi pe punte îl scuipă în gând. Corabia înaintează spre Indii şi se pare că drumul nu se va mai sfârşi.

            Trecuseră câţiva ani din ziua în care părăsiseră ţărmul, oraşul înconjurat de ziduri, palatul guvernatorului Marcel Daniela Magelan Cervantes Aristot Parmiganini Bach Ortega Franca de Galambos. Sperând că scapă de zidurile oraşului, gladiatorii nimeriseră în burta unei corăbii cu nume frumos, dar pe nimeni nu încălzea asta şi în plus era putredă şi nu mai ajungea la ţărm, în ţara promisă, aşa ziceau. Amiralul era acum Guvernatorul lor. Iar ei? Doar gladiatorii care năclăiau puntea cu sânge şi cu sudoare doar pentru a-l distra pe don Octavian Iulia Veniamin. Turnirurile deveniră din ce în ce mai sângeroase, violenţa lua locul traiului liniştit de pe corabie. Amiralul pierduse busola. Ieşea înaintea prânzului pe puntea superioară şi se proclama zeu al universului, bunătatea şi înţelepciunea pogorâtă pe pământ. De fapt, pe mare. Seara îl chema în cabinet pe don Josef Visarion.

            - Crezi că sunt destul de înalt pentru un monarh al lumii? întreba amiralul privindu-l pe secund în ochi.

            - Este statura tocmai bună pentru un monarh al celei mai drepte lumi, răspundea secundul privind prin hublou marea.

            - Crezi că îmi cad bine hainele pe umeri? Nu fac cute? zicea amiralul.

            - Nici vorbă, spunea secundul.

            - Când voi apărea în faţa locuitorilor din Indii, crezi că mă vor ovaţiona? întreba don Octavian Iulia Veniamin.

            - Vom pregăti noi intrarea, în aşa fel încât nu numai că vă vor ovaţiona, dar vă vor recunoaştea imediat drept Guvernatorul lor.

            - Al lor şi al lumii noi, tocmai edificate, spunea amiralul.

-         Întocmai, răspundea secundul, părăsind cabinetul cu spatele.

Noaptea amiralul adoarme fără să audă ce se vorbeşte în cuşetele gladiatorilor. George Coral, bucătarul, cel scutit de participare la lupte, spune cu glas înăbuşit, gladiatorilor care se pregătesc să se culce: „Cine va muri mâine? Haide, gladiatori, spuneţi-mi. Ei bine, eu nu. Poate tu Flavius. Poate tu Ovidiu, sau tu, bărbosule. Ziditori ai lumii noi, urmaşii voştri vor vorbi despre voi ca despre nişte sfinţi din cârpă. Nişte şobolani de hambar. Cum aţi luptat voi pentru un rahat mai mare decât capul vostru. Cum aţi dus cu voi în Indii idealul unei civilizaţii drepte şi bune. Cum vor sărbători copiii voştri pe 24 aprilie sfântul Ovidiu, sau pe 22 decembrie pe sfântul Condurat. Parcă văd. Smintiţi fără căpătâi. Şi cum vor face temenele cetăţenii în faţa icoanelor pline de moacele voastre cu aluniţe pe obraz şi cu coroniţe de măslini pe frunte. Vă foloseşte Amiralul ca pe fetiţele lui de pe uscat, doar să vă frece şi nimic. Vă dor şalele, dar suportaţi fiindcă nu stă pe voi cine ştie ce milog, ce sărăntoc, ci însuşi cel mai luminat monarh”. Câţiva gladiatori aruncaseră cu sandalele în bucătar. Acesta dispăru la fel de repede ca o piatră scăpată în apă.

            Se împlinesc opt ani de când „Lumea nouă” străbate mările şi oceanele lumii în căutarea Indiilor. Chiar şi amiralul şi-a pierdut răbdarea şi porunci gladiatorilor să le fie capul mai puţin la grijile lor şi mai mult la aflarea celui mai scurt drum către ţara în care avea să domnească până la sfârşitul vieţii, poate şi dincolo de ea. Dublase premiul pentru cel care va zări, întâiul, pământul. Dar nimeni nu fusese atât de norocos. Octavian Iulia Veniamin îşi păstrase însă acelaşi obicei de a ieşi pe puntea superioară şi de a ţine discursuri dezlânate în faţa gladiatorilor strânşi cu forţa, de secund. Renunţase la cuvântările zilnice, oprindu-se doar la ziua de joi. Joia era ziua lui fastă, deci binefăcătoare. Joia vorbea despre încarnarea calităţilor în trupurile plăpânde, oneste şi drepte. Despre lumea care va cuprinde numai aceste fiinţe, despre locul lui aparte în fruntea acestei lumi. Seara îl chema pe don Josef Visarion în cabinetul lui.

            - Cine mi-a mai cerut îndurare săptămâna care a trecut? întreabă don Octavian Iulia Veniamin.

            - Nimeni, excelenţă, răspunde secundul.

            - Cine se îndoieşte de lumea spre care ne îndreptăm? întreabă amiralul.

            - Doar doi-trei, pe care i-am depistat. Şi bucătarul, spune secundul.

            - Pedepseşte-i pe toţi, doar pe bucătar iartă-l, altfel ar putea să ne otrăvească, spune amiralul.

-         Se va face întocmai, excelenţă, zice don Josef, secundul.

Apoi, ca după o lungă amânare, Amiralul schimbă subiectul.

            - Spune-mi, câţi au fugit săptămâna asta? întreabă.

            - Doi, excelenţă.

            - Şi-mi poţi spune de ce? întreabă amiralul plictisit.

            - O să încerc să aflu, excelenţă, răspunde secundul.

            - Aşa ai spus şi săptămâna trecută, spune amiralul.

            De altfel, însuşi amiralul încerca să afle motivul pentru care începuseră gladiatorii să fugă de pe corabie. Observase asta încă din vremea când începuse să rărească numărul discursurilor. Acestea ajunseseră lunare, în timp ce numărul ascultătorilor scădea. Oricine putea vedea asta. Apoi, în timpul unei nopţi, chinuit de insomnie, amiralul fusese martorul involuntar al unei scene cu totul noi pentru el. Doi gladiatori, la care întâmplător amiralul ţinea, oferindu-le făţiş un regim privilegiat, se suiră într-una din bărcile de salvare ale corabiei şi, ajutaţi de alţi gladiatori, dispărură, înfruntând marea deloc liniştită în acea noapte. Ce le putea oferi în plus marea? se întrebase Amiralul. Era mai bine fugar decât pe corabie? Întrebările astea frământară mintea amiralului până când, în zori, adormi. De atunci, în fiecare seară, se furişa pe corabie, încercând să surprindă plecarea altor gladiatori. Îl chinuia de fapt doar o singură întrebare, şi asta voia să le-o pună, iar ei să îi răspundă: „De ce fugeau?” Atât. „De ce fugeau?” Secundul îi promisese că va găsi răspunsul, dar nu fusese în stare decât să sporească marginile confuziei. În nopţile lui de pândă nu reuşi să surprindă decât acest fragment de conversaţie: „O să ne ajungă. Şi încotro pornim? Spre nord. O să ne înecăm. Vom vâsli cu grijă. O să murim de foame, e mai bine aici. Am prieteni, ne aşteaptă. Dar, nu e nici un ţărm pe aici. Ştiu eu o insulă. O să ne înecăm. Taci dracu’ din gură, parcă am auzit pe cineva”. Noaptea devenea la fel de tăcută ca fundul mării. Doar valurile spărgându-se de coca vasului ce mai sfâşiau razele de Lună. Amiralul intră în cabinetul lui. În decurs de o lună, alţi şase gladiatori fugiră de pe corabia „Lumea Nouă”. Într-una din zile amiralul îşi călcă pe suflet şi-l chemă în cabinetul său pe cel mai apropiat gladiator, pe Arcadie Randolfo. El era şeful echipajului, maestru de lupte şi secretarul corabiei. Arcadie Randolfo avea o cabină largă cu şase hublouri, un birou din lemn de nuc şi un divan lat, cu aşternuturi dantelate. Arcadie Randolfo călca întotdeauna în cabinetul amiralului hotărât, cu un caiet de însemnări în manşetă.

            - Eşti un om inteligent, spune amiralul, şi doar neşansa unor părinţi sclavi te-a împiedicat să fii om liber. Oricum ai ajuns gladiator ceea ce este mai bine decât sclav. Pe corabie, datorită ţie, a încrederii pe care am avut-o în tine, eşti cel mai important om după secund. Cunoşti oricum mai bine decât el viaţa pe această corabie pe care o conduc spre Indii. Când vom ajunge acolo, vei fi secretarul meu personal. Acum însă vreau să ştiu dacă tu crezi că vom ajunge în Indii.

            - O să ajungem, spuse Arcadie Randolfo.

            - Ce-ai visat noaptea trecută? întreabă amiralul.

            - N-am visat nimic. Am dormit fără vise, spuse secretarul corabiei.

            - Nici eu n-am visat. Dar fiindcă n-am dormit n-am visat, spre deosebire de tine, spune amiralul.

            - Nu toţi au grijile tale, spune secretarul.

            - Chiar aşa, spune Octavian Iulia Veniamin, nu pot să dorm de griji, mă frământ toată noaptea să găsesc soluţia celei mai bune guvernări în Indii. Crezi că voi avea o adeziune maximă din partea populaţiei?

            - Vom ajunge şi vom vedea, răspunde Arcadie Randolfo.

            - Secundul meu spune că se va ocupa el de primirea pe care o voi avea, spune amiralul privindu-şi în ochi subalternul.

            - Are un suflet de câine, spune secretarul.

            - Dar îmi este devotat, spune amiralul, nu ca tine care îmi ocoleşti privirea ori de câte ori mă întâlneşti. Mă minţi, mă minţi. Astă noapte pun rămăşag că ai visat, dar te ascunzi de mine, nu ai încredere în mine şi nu vrei să-mi tălmăceşti visul. Ştiu că ai visat un papagal închis într-o colivie şi când te-ai sculat erai transpirat, aşa-i?. Te-ai zbătut prea mult în somn.

            - Alţii se zbat în somn, nu eu, spune Arcadie Randolfo.

            - Poate îmi spui şi de ce? întreabă amiralul în şoaptă.

            - Dacă aş şti, ţi-aş spune imediat, spune zâmbind secretarul.

            - Au mâncare destulă gladiatorii? întreabă amiralul. Secretarul scoase caietul şi răspunde fără ezitare:

            - Zilnic se consumă 60 kilos de şuncă, 30 kilos carne de vacă, la fel brânză de oaie, ruladă de viţel, unt, cafea, zahăr, icre negre, vin roşu, rachiu, nimeni nu se plânge, spune secretarul.

            - Se distrează băieţii? întreabă amiralul.

            - Nimeni nu se plânge, răspunde secretarul.

            - Vreau să te întreb ceva şi mai vreau să fii sincer: de ce fug din ce în ce mai mulţi gladiatori, Arcadie Randolfo, de ce? Trebuie să aibă un motiv, nu?

            - Cine poate să intre în sufletul lor? E, dacă omul ar fi o groapă aş zice că săpând am ajunge să vedem ce ascunde el. Dar...

            -Arcadie, lasă prostiile astea de doi bani. Nu ai auzit măcar o dată pe cineva spunând altcuiva de ce fuge de pe corabie? întreabă amiralul...

            - Până acum nimeni n-a venit la mine să se confeseze. Se distrează, fac planuri, joacă toate jocurile de cărţi, câştigă şi totuşi a doua zi nu mai sunt. Dispar pe mare. Prieteniile cele mai strânse se dezleagă o dată cu venirea zorilor. Unul din ei nu mai este, spune secretarul.

-         Da, da, spune amiralul. Poţi să pleci.

Secretarul îi întoarce spatele, lăsându-l pe don Octavian Iulia Veniamin să privească marea prin binoclu. La câteva minute după sfârşitul acestei convorbiri, comandantul corabiei, don Octavian Iulia Veniamin avu certitudinea că raza stelei lui bune, călăuzitoare, nu mai are puterea dinainte. Pentru o clipă uită încotro se îndreaptă corabia lui „Lumea nouă”. Amintirile despre oraşul din care plecase se destrămaseră de-a lungul anilor de navigaţie. Oprise în atâtea porturi şi nu coborâse niciodată. Fortăreaţa asta din lemn era pământul lui, regatul lui, mai sigur decât orice castel construit din piatră de râu. Era o prostie, sunt de acord, dar gusturile, precum ştiţi, sunt individuale. Deveni morocănos. Obiceiul de a pândi fuga gladiatorilor se transformase în manie. Lega bărcile cu lanţuri de care prindea clopoţei. Până la urmă gladiatorii reuşeau să fugă fără ca el să audă nimic. Încet-âncet, neorânduiala puse stăpânire pe puntea corabiei care urma să aducă dreptatea în Indii. Lemnul se acoperi cu un strat gros de jeg, totul puţea, valurile care se spărgeau pe punte nu mai ajutau la nimic. Amiralul începu să se lipsească de auditorul gladiatorilor, oricum se împuţinaseră, şi oricum nu mai ieşeau pe punte în ciuda ameninţărilor hidoase ale secundului. Atunci Octavian Iulia Veniamin începu să vorbească valurilor: „Când totul se va cufunda în cenuşă, împreună cu răul, cu disperarea şi cu nedreptatea, pământul va semăna cu apa, iar oamenii cu îngerii. Voi instaura regatul îngerilor peste apele necuprinse”. Valurile rămâneau mute. Stătea pe punte până la lăsarea serii, fără să mai scoată un cuvânt. Speră să-i surprindă şi pe eventualii transfugi. Nu i-a văzut niciodată. Gladiatorii fugeau noaptea sau în zorile înecate de ceaţă. Într-o dimineaţă îl chemă la el pe secretarul corabiei. Arcadie Randolfo se lăsa aşteptat cam până la vremea prânzului. Sosi, obosit, nebărbierit. Amiralul propuse o partidă de tabinet. Jucau pe diamante. Până la miezul nopţii, amiralul pierdu 34 de pungi pline. Până spre ziuă recuperă patru din ele. Hotărâră să se întâlnească seara din nou, amiralul nu gusta prea bine înfrângerea. Speră să recupereze totul şi dacă se poate ceva în plus. Secretarul îi spuse că vine cu plăcere, alte pungi în plus nu-i stricau deloc. Ieşise din cabinet zâmbind, parcă încântat de perspectiva unui alt câştig. Amiralul aşteptă toată noaptea sosirea lui Arcadie Randolfo, dar el nu se mai arătase. „Sufletul de gladiator, rămâne suflet de gladiator”, spuse în gând zâmbind trist. Dimineaţa, Amiralul încă mai spera. Când don Josef Visarion bătu în uşă, amiralul tocmai aţipise. Secundul îi comunică dispariţia secretarului:

            - Gladiatorul a fugit, spune.

            - Ştiu. Poate îmi spui şi mie de ce? întreabă amiralul.

            - Nu-i lipsea nimic. Era norocos. Nu pot să-mi explic, spune secundul.

            - Dacă aş avea cel mai subţire fir de aţă, spune amiralul.

            - Un bilet, o explicaţie, ceva, spune secundul. Uneori şi sinucigaşii lasă o scrisoare în care-şi cer iertare părinţilor.

            Amiralul se învârteşte în cabinet, inutil, ca o monedă pe fundul unui lac.

Aşa mai trec doi ani. Se împlinesc acum 10 ani de la plecarea din portul oraşului. Indiile sunt din ce în ce mai îndepărtate. Pe corabia „Lumea Nouă” slăbiseră şi sobolanii. Slavă domnului ei nu aveau idealuri. Gladiatorii părăsiseră pe rând corabia, lăsând-o pradă descompunerii, hidoşeniei. Amiralul stă tot pe puntea superioară împreună cu secundul. A scăpat de o grijă. Nu mai spionează pe nimeni, acum. Nici bărci nu mai sunt pe corabie. Octavian Iulia Veniamin se întâlneşte în fiecare după-amiază cu Josef Visarion pe puntea superioară. Joacă tabinet, fără miză. Discută.

            - Măi Josef, putem spune că ne cunoaştem de o viaţă, am îmbătrânit unul lângă altul. Ştim fiecare ce ne doare, spune amiralul.

            - Că bine zici, astă-noapte m-a durut ficatul, uite aici, ce semn să mai fie oare? întreabă secundul.

            - Mâncarea prea grasă, prietene, ţi-am spus de atâtea ori să nu te mai repezi la platourile cu pate, cu afumătură, toate au o limită, spune amiralul. Dar parcă eu sunt mai breaz? Nu mai departe de aseară, câte sticle de vin am băut?

            - Trei, spune secundul, amintindu-şi seara trecută.

            - De ameţelile pe care le am şi acum eu ce să zic? spune amiralul. Ne obişnuim încet cu totul. Apropo, încotro merge corabia?

            - Spre Indii, dacă îmi amintesc bine, spune secundul, Spre Indii, Octaviane. Îţi mai aminteşti? Civilizaţia cea mai dreaptă...

            - Şi mai frumoasă din lume, Josef. Ce prostie! spune, pufnind, amiralul. Reală nu e decât bătrâneţea şi prietenia noastră.

            - Aşa e, spune secundul. Auzi, mă gândeam ce frumos ar fi dacă am avea o grădină de măslini, aici pe corabie.

            - O să avem, spune amiralul. Negreşit, negreşit.

            Zilele se fugăreau una pe alta, ca şi anotimpurile. O  viaţă “tihnită”. Asta trăiau, o viaţă tihnită, de pensionari. În timpul unei partide de tabinet, Josef Visarion îi cere permisiunea amiralului de a se duce să fixeze timona vasului, care începuse să se învârtească în cerc. Amiralul n-are nimic împotrivă. Începe să amestece cărţile, apoi le împarte, aşteptându-şi prietenul şi adversarul. Trage cu ochiul în cărţile acestuia. Are doi aşi şi doi pătrari. El, Octavian Iulia Veniamin, nu are decât un popă, doi treiari şi un nouar. Ia un as din cărţile lui Josef Visarion, şi se pune pe aşteptare. Aşteptarea cea mai lungă din viaţa lui. Secundul, prietenul şi aversarul lui nu se mai întoarce. De ce fugise? Cu ce, dumnezeule? Amiralul ar fi preferat să joace toată viaţa de unul singur decât să găsească răspunsul la această simplă întrebare. Întâmplarea asta tristă îl zăvorâ în adâncurile fiinţei sale, mici, adăpostind totuşi atâta orgoliu, atâta nebunie. Rămas singur, amiralul redescoperi jurnalul de bord. Începu să scrie în el, să întregistreze monotonia zilelor care veneau o dată cu un nou răsărit. Constată, într-o seară, că steaua norocului său nu-şi mai are locul pe cer. Zadarnic o caută. Nu mai era. Prin ochean încearcă să o descopere pe cea a Guvernatorului. Până la urmă renunţă, obosit. Alături de cea a oraşului din care plecase. Cum se numea oare?

            Şi aşa, într-o dimineaţă, începe să cureţe „Lumea Nouă”, corabia pe care la început o urâse pentru că însemnase despărţirea de traiul lipsit de griji, de la curte şi de distracţii, pentru ca apoi să o iubescă din ce în ce mai mult, un loc fără de care viaţa lui ar fi fost fără folos, stearpă ca un ou de marmură. Şi totuşi, în ce hal ajunsese! Unde fusese el? Cum de nu văzuse în ce hal ajunsese această corabie care trebuia să aducă dreptatea şi fericirea? Ce treburi atât de importante o luaseră înaintea datoriei sacre de a îngriji „Lumea Nouă”? Se apucă să lustruiască puntea, apoi catargele. Schimbă toate pânzele. Curăţă de rugină ancorele, înlocui parâmele putrezite. Peste câteva luni, „Lumea Nouă” arăta ca o femeie în ajunul nunţii. Strălucea ca un diamant între sânii oceanului. Amiralul conducea „Lumea Nouă”, atent, spre Indii. Îşi oferise un premiu în caz că va zări primul pământul. Seara coborâ în cabinetul său luctruit, mirosind a lemn proaspăt geluit şi se aşeză la biroul de nuc. Scrise în jurnalul de bord al corabiei: „Se apropie furtuna. Nu ştiu în ce loc ne aflăm. Corabia arată ca o mireasă. Bucătăria e invadată de gândaci. Şobolanii aleargă pe punte fără teamă. Nici ei, nici eu nu mai avem vreo speranţă. Octavian Iulia Veniamin”.

            Nu scrise nici un an, fiindcă nu ştia care este.

            Îşi înghesuie hainele într-un sac, puse şi câteva conserve, pesmeţi şi un butoiaş cu apă dulce. Apoi se culcă, legănat de valuri. Dimineaţa corabia se trezeşte singură. Amiralul vâsleşte pe un trunchi de lemn, îndepărtându-se, fără ţintă.

            Corabia se lasă în voia sorţii.

 (povestire scrisă în 1981)

 Copyright George Cuşnarencu 2003

Cenaclurile sînt mai ales pepiniere de poeţi, pentru că în ele se citesc îndeosebi versuri. Pe acestea, lumea e obişnuită să le asculte, la o bucatâ de proză însă îşi pierde răbdarea. Se practică - aşa cum ştim - recitaluri de poezie, nu şi de schiţe sau nuvele, iar urmărirea romanelor într-o lectură orală e cu neputinţă. Stările lirice, apoi, sînt proprii anilor juvenili; cine n-a scris măcar o dată o poezie, vorba cîntecului? Ca demonul condeiului să-l îndrepte pe un tînăr către proză se întîmplă mai rar, Camil Petrescu, spirit speculativ, teoretiza chiar relaţia dintre vîrstă şi genurile literare, declarînd că a comis versuri atunci cînd avea 24 -25 de ani şi o dispoziţie lirică naturală, s-a consacrat după aceea teatrului, în faza contactului cu viaţa prin acţiune, şi a abordat romanul abia după ce acumulase o apreciabilă experienţă socială. Oricum ar sta lucrurile, e o întîmplare norocoasă ca o pleiadă întreagă de prozatori să se ivească brusc într-un cenaclu. Răsăriti acum cîţiva ani la cenaclul universităţii bucureştene, "Junimea", ei au reuşit să pătrundă, aproape toţi, în paginile publicaţiilor literare şi să nu treacă neobservaţi. Cîţiva au apucat să scoată şi volume, Mircea Nedelciu cîştigînd chiar un premiu al Uniunii Scriitorilor. Asaltul în curs, pe uscat, pe apă, şi din văzduh, a sugerat titlul antologiei de faţă: Desant '83. Preocupările proprii şi felul aparte de a scrie converg la aceşti tineri într-un demers care aduce - după mine - ceva manifest nou în proza noastră. Obiectul predilect al atenţiei lor este realitatea cotidiană actuală. În acest sens, obsedantul

deceniu încetează să-i mai obsedeze. În schimb, sînt un termometru foarte sensibil la stările de spirit prezente şi produc o literatură scoasă din experienţa nemijlocită a condiţiilor vietii zilnice. În urmă cu aproximativ două decenii, mai mulţi scriitori, pe atunci foarte tineri şi ei, D.R. Popescu, T. Mazilu, N. Velea, Fănuş Neagu, C. Ţoiu, Radu Cosaşu, Sorin Titel, spărgeau clişeele cu care lucra aşa-zisul realism socialist, silind proza noastră scurtă să primească o infuzie salutară de viaţă concretă, observată la fata locului, fără ochelari împrumutati. Oamenii adevăraţi, reacţiile lor imprevizibile, făceau derizorii clasificările maniheiste ca şi comportările dictate de nişte generalităţi socio-politice abstracte, nu o dată false.

Ceva, chiar dacă nu atît de spectaculos, se petrece şi acum pe o scară mai largâ, în aceste proze, iarăşi scurte. Sîntem martorii unei adevărate resuscitări a genului care vegeta de la o vreme, spaţiul iniţiativelor celor mai curajoase apartinînd romanului.

Tinerii prozatori din anii '60 făcuseră o fructuoasă ucenicie reportericească. Lucrînd la ziare mai toţi, trimişi "pe teren", descopereau viaţa reală, alta decît aceea dintr-o întinsă literatură şablonardă. Fenomenul se repetă, dar de astă dată pe o cale sensibil diferită. Realităţile vieţii contemporane nu sînt doar descoperite, ci şi asumate. Vreau să spun că ele încetează acum să fie un obiect de studiu, devenind însuşi cadrul existenţei zilnice. Ca urmare, aceşti tineri prozatori se disting printr-o dezinvoltură simptomatică în referirea la mecanismele perfecte sau defectuoase care compun dinamica socială. Atenţia lor trece de la fundal spre individ, urmăreşte nu problemele generale, ci blestematele dileme personale, niciodată prea lesne rezolvabile, ocupîndu-se de chestiunile "importante" în această expresie vie, curentă şi adesea contrariantă. Senzaţia pentru cititor e a unui spor considerabil de autenticitate, recunoscută pînă în intimitatea pastei verbale, unde şi-au pus amprenta diverse ticuri semnificative. Factura naraţiunilor comunică de asemenea o impresie puternică de inedit. Aceşti tineri sînt marcaţi de experienţele mai noi ale prozei. Ei au însă -cred - marele merit de a le fi supus unei meditaţii serioase reţinînd din ele nu procedeele în sine, ci posibila lor funcţionalitate în practica artistică. Rezultatul acestei interogaţii intelectuale severe şi critice e - îmi îngădui să spun - o proză care a depăşit faza exerciţiilor de scriitură lucrată şi a trecut la utilizarea ei, acolo unde îşi vădeşte o necesitate lăuntrică absolută. Relativizarea figurilor şi situaţiilor, întoarcerea autorului asupra lui însuşi chiar în timpul redactării textului, denunţarea naturii iluzorii a activităţii imaginative, prezentarea multitudinii soluţiilor posibile cînd e vorba de transformat realitatea în ficţiune nu rămîn niciodată gratuite, au mereu un rost precis, conferă faptului banal o semnificaţie superioară

social-morală, introduc o distanţă ironică, menită să prevină concluziile simpliste sau să ruineze anumite mitologii literare. Umorul intelectual, nelipsit nici el aproape de nicăieri, este un indice al inteligenţei treze care-şi aminteşte vicleniile istoriei şi ce tribut amar le-au plătit în secolul nostru încrederile prea mari.

Functională e şi preferinţa pentru fragment. Destinele umane sînt lăsate înadins deschise, din grija de a nu primejdui prin extrapolări abuzive autenticitatea observaţiei exacte şi a judecăţii "la obiect".

Un sector restrîns apartine, totuşi, experimentului "pur", "textualizării" propriu-zise, fiindcă spiritul prozei tinere este să lucreze, în genere, cu cărţile pe faţă, iar o ochire în laboratorul scrisului n-are ce să strice, dimpotrivă.

Sper ca personalitatea autorilor cuprinşi în această antologie să ajungă a fi mai amănunţit cunoscută prin volume. Dar şi aşa se lasă ghicită în unele note caracteristice, mai evidente, fireşte, pentru mine care am citit manuscrisele Desantului '83.

Mircea Nedelciu, surprinzător mereu, constructor riguros, atent la orice amănunt, adevărat ceasornicar în prozele sale inteligente cu efectul precis controlat, are o percepţie acută a proceselor de asimilaţie din corpul social şi o ureche capabilă să concureze cel mai perfecţionat magnetofon japonez. Sorin Preda ştie să povestească, schimbînd necontenit vocile cu un instinct sigur al ironiei pince sans rire, folosită, spre a scoate la iveală o condiţie tragică de existenţă, obiectul observaţiei sale predilecte fiind o umanitate infirmă, frustrată

sau pur şi simplu marginalizată. Cum se descurcă ea în lumea noastră îl preocupă şi pe Cristian Teodorescu, explorator realist excelent de medii profesionale mărunte, unde izbuteşte să sondeze, cu intuiţii adînci, sufletele obscure şi să lumineze adesea drame omeneşti autentice îndărătul etichetei categoriale dispreţuitoare care le exclude posibilitatea. Oare de ce n-ar trece, domnilor, şi "manicuristele" prin ele? La Nicolae lliescu izbeşte, în primul rînd, optica pronunţat intelectualistă, dar supusă unui permanent autopersiflaj lucid, dezabuzat, relativizant, izvorît din însăşi cerebralizarea dusă pînă la capăt a percepţiilor. Obsedat de monstruoasa memorie culturală, cu sentimentul că orice lucru a mai

fost spus o dată, scrisul lui capătă frecvente abrevieri enumerative, suficiente pentru trimiteri pline de haz la surse considerate arhicunoscute. în prozele sale scurte, Constantin Stan concentrează mici romane (a şi publicat unul), cu tineri traumatizaţi de întîmplări atroce din copilărie şi lasă, abil, să licărească pe pînze întunecate luminile milei, regretului sau remuşcării, Marius Bădiţescu reia motivele literaturii dezrădăcinării, tratîndu-le într-o manieră vizionară, făcînd să transpară îndărătul lor simboluri cristice, aglutinînd materia narativă prin adiţiuni de mari blocuri compacte, lucrate, sub raport plastic, cu cuţitul, utilizînd tot timpul un monolog febril, halucinant, apocaliptic. Ochiul lui Hanibal Stănciulescu e fascinat de invazia vulgarităţii care populează viaţa în comun şi se apără împotriva acestei agresiuni mereu crescînde printr-o ironie rece, dezabuzată.

Lucid analitic, atent, priveşte în jur Bogdan Lefter, spirit teoretic cu o foarte promiţătoare activitate paralelă de critic literar şi poet. Gheorghe lova, Gheorghe Crăciun, Gheorghe Ene (...) se dedică integral actului ingrat al "textualizării", nu fără ambiţia de a prinde în el pelicule din realitatea imediată. Avînd cam acelaşi punct de plecare, /on Lăcustă, George Cuşnarencu şi Emil Paraschivoiu ajung cu totul altundeva. Primul supune unei acţiuni "productive" notiţe anodine de ziar, imaginînd pe marginea lor, cu mult umor inteligent şi putere caracterizantă pentru o întreagă lume, diverse intervenţii scrise, caragialeşti, cărora scurtul anunţ le-a dat naştere. Alteori, îşi scoate materia epică urmărind o graniţă sinuoasă şi neprecisă între vis şi realitate. George Cuşnarencu introduce o neaşteptată deviaţie fantastică în nişte propoziţii de tipul celei prin care Valery definea inepţia epicii romaneşti: "Marchiza ieşi la ora cinci", dar construieşte apoi minuţios şi consecvent o lume paralelă cu prima, revelator expresiv al ei, sau parabolă stranie pur şi simplu, cîteodată. Grotescul, cu funcţie alegorică, bufonă şi înfricoşătoare, capătă aici o proliferare definitorie. Emil Paraschivoiu îşi dă un incipit şi-l continuă în mici fragmente confesive la care acesta îl obligă oarecum, dar treptat, micul joc devine un jurnal crud, autoflagelant al vieţii ajunse exclusiv... literatură, adică "text". Cu o teribilă sinceritate,

"omul de hîrtie" al lui Barthes îşi dezvăluie înaintea noastră vidul interior care sfîrşeşte prin a dobîndi carnalitate; spovedania aproape impudică se dovedeşte a fi fost o ucigătoare parodie care l-a silit să-şi trădeze adevărata identitate: "omul de la subsol" al lui Dostoievski. într-o lume de fine nuanţe, surprinse şi fixate impresionist, spre a le păstra frăgezimea poetică evoluează muzicianul Valentin Petculescu. (...) Antologia aduce şi o surpriză: pe admirabilul poet Mircea Cărtărescu în ipostaza, nedecepţionantă nici o clipă, de prozator colorat realist.

Poate mulţi dintre aceşti tineri nu vor face carieră literară. Dar aceasta este soarta oricărei formaţiuni de şoc, să aibă pierderi grele. Indiferent de ele, deci, "Desant '83", la atac!