Dimineaţă. Universitatea stă să se ridice în aer. Ferestrele sînt deschise, uşa balcoanelor la fel. Un curent de aer cald e pe punctul de a o ridica în văzduh. Studenţii ce o mai ţin cu picioarele pe pămînt. Inscripţii, texte scrise cu vopsea, ştersături, adăugiri. Deşteaptă-te, române. Degeaba, toţi dorm. Ceasul electronic din colţ, locul unde s-au consumat milioane de întîlniri de amor în acest Oraş, nu funcţionează. Arată o fantomatică oră cinci şi douăzeci. Întreb un trecător adormit cît e ceasul? Nu-mi răspunde. Prin faţa statuilor de la Universitate trec şiruri goale de troleibuze dărăpănate, retrăgîndu-se spre depouri. Lumea crede în continuare că o să-i fie bine, dar cu această credinţă în suflet au dispărut mii de generaţii pe Pămînt şi calvarul nu s-a sfîrşit încă. Librăria Eminescu, la intersecţia străzii Academiei cu Bulevardul Kogălniceanu. Lumea se învîrte printre standuri şi cărţi. Pentru ei Cărţile n-au ajuns Citate, nu s-au cuibărit în memorie. Cîte unul mai cumpără cîte o carte, altul un ziar, cei mai mulţi carne. Din magazinul alăturat. Casiera e plictisită şi între două bonuri marcate îşi citeşte horoscopul ei şi al familiei pe săptămîna în curs. Deşi peste Oraş a căzut o frumoasă zi de primăvară, ea află "azi nu este o zi propice pentru afaceri", ce afaceri să facă o casieră care ştampilează bonuri scrise lăbărţat, primeşte bani şi dă restul? "sînteţi o fire sociabilă şi astăzi puteţi închega un dialog rodnic. Nu vă supraestimaţi însă posibilităţile". În faţa unor astfel de texte, pînă şi o maimuţă, rod al inteligenţei umane, ar rămîne perplexă. Întreb un bătrînel cît este ceasul şi el îmi spune că al lui e destul de mic. Rîd pentru că am auzit bancul ăsta de peste un milion de ori, de-a lungul a sute de generaţii. Îi spun şi eu, în loc de o conversaţie în staţia de troleibuz "şi cînd o să se facă mare ce vrea să fie?", o altă întrebare stupidă pe care orice om se simte obligat să o pună în faţa unui copil care nici nu ştie bine cum îl cheamă, asta doar aşa, ca să-i facă mamei o mică plăcere. Mă priveşte înţepenit, ca nişte roţi dinţate în care ai aruncat o rangă. Nici să se bîlbîie nu mai poate. N-are ceas.  9,25, îmi spune o femeie cu aer intelectual, parcă veşnic îndrăgostită de cărţi. Nu ştiu cum să fac să treacă mai repede cele 35 de minute care mă despart de Altisidora (Automatul de cafea are dreptate, ne apropiem de moarte mereu în grabă. Fără să avem răgazul nici măcar să o privim de pe margine, să ne obişnuim cu ea, să o înţelegem). O femeie răsfoieşte un album de artă, Dali, priveşte persistenţa memoriei şi nu-i vine să creadă. Chiar aşa? s-au înmuiat ceasurile şi nu mai arată nici o oră, timpul s-a scurs în podele. Încoronarea artistului, albumul lui Nicolae Maniu, o mînă pune pe capul asrtistului un coif din folie de aluminiu, artistul nu mai e decît un clovn al erei industriale. Arta priveşte timidă de sub lespezi. Ies de la Eminescu şi mă plimb prin faţa magazinului Romarta copiilor. Nu văd nici un copil prin preajmă, doar părinţi grăbiţi care aleargă după un scutec, după o plapumă matlasată, după un camion şi-o mitralieră de plastic. Mingi de plastic colorate, lipăţele şi găletuşe, fulare, plovere, babeţici, batiste şi ciorapi. Se cumpără tot, cît nu e prea tîrziu.

9,50. E vremea să mă-ndrept spre staţia de troleibuz. Inima îmi bate ca a unui muritor. Mă încearcă un sentiment omenesc şi Luna mi se pare departe. Privesc în direcţia staţiei, peste capetele oamenilor grăbiţi, vreau s-o descopăr primul. Înaintea Universităţii, înaintea privirilor pofticioase, a privirilor despreţuitoare, înaintea gospodinelor, înaintea peştilor. O văd cum coboară din troleibuz. Mersul ei îmbolnăveşte de nervi până şi zidurile Universităţii, aerul din jurul ei blochează respiraţia oricărui trecător mai mult decît gazul sarin, pentru o clipă difuzorii de ziare se opresc din strigările lor, rămînînd înţepeniţi şi muţi, nemişcaţi cu ziarul în mînă şi cu privirea goală, mută rămîne şi agitaţia oraşului, de parcă cineva ar fi întrerupt sunetul lui, cerşetorii orbi o privesc cu nesaţ pentru a adormi cu ea în gînd, automobilele fac pentru ea un ocol prin afara oraşului, statuile din faţa universităţii prind viaţă, copiii îşi părăsesc savarinele în farfurii şi îşi lipesc nasul de vitrinele cofetăriei Universităţii, de peste drum, cîinii se zbat în lesă şi masculii uită căţelele în călduri, cursurile se amînă cu două zile, profesorii pierd rîndul la cursuri.

Vine Altisidora. Mi se pare normal.

Mă vede şi ea, îmi face semn cu mîna, aerul se clăteşte. Flutur şi eu mîna (în cîte filme proaste n-am văzut această scenă de prost gust. În calea unei întîlniri se pot pune atîtea obstacole! În Falling in love, o întîlnire decisivă este ratată din cauza unei maşini care nu porneşte, în altele se opune o barieră sau un banal accident. Între doi îndrăgostiţi care doresc să se întîlnească se interpune cîteodată un gard. Şi exemplele pot continua cu nemiluita).

-Bună, mi-era teamă că n-o să ne întîlnim, spune Altisidora, încolăcindu-mi gîtul cu braţul stîng.

-Mie îmi era teamă că n-o să ajungi, îi spun.

O sărut fără să ştiu dacă în următoarele clipe voi mai fi în stare să-i mai spun ceva.

Mergem la şosea, e soare, e ziua ei liberă. Şi-a mea, zic. Parcul Herăstrău, bărci pe lac, cîteva iole de la clubul nautic, îmbrăţişări nevinovate, scurte săruturi fără motive lubrice. Doar pentru vraja pe care ţi-o transmite iubirea. Îmi spune că mă învidiază, pe bune, "pari atît de liber". Sînt, îi spun, dar ea poate înţelege altceva din scurta mea propoziţie.

29.

În automobilul Audi, doi bărbaţi în costume de stofă bleumarin, fumează kent şi ascultă muzică. Instalaţia de condiţionare preface aerul îmbîcsit în aer proaspăt şi răcoros. Maşina alunecă fără grabă, pe banda întîi, ca de promenadă.

-Ia, vezi, Fănele, poate îţi cade în plasă vreo puică tînără, ţara are nevoie şi de prospătură nu numai de oţel.

Fănel îl aude, dar mintea lui cutreieră peste oraş, în amintirea nopţii trecute, cînd s-a distrat cu două filoloage din Universitate, la un bairam prelungit. Nu este convins că fetele ar putea intra de bunăvoie în branşă, poate sînt fete de cultură şi au făcut toate nebuniile alea de azi noapte din snobism. Una avea ochelari, nu te aşteptai la atîta meserie. Scrutează cu ochi de profesionist trotuarul, dar nu e mulţumit cu ce vede. Tristeţe, trotuare gri, părăsite. Adevărata viaţă în oraş începe după ora cinci a după-amiezei.

-Bucăţile alea bune dorm la ora asta, mă, Cristule. Cristu are plete prinse într-o coadă, pe spate, barbă neagră, ochelari negri şi conduce maşina. Numai el ştie cît a suferit pînă a ajuns în poziţia asta, cîţi l-au crucificat, cîţi l-au înfundat şi apoi l-au ridicat în meserie. Acum doar grădiniţa e pe stradă şi astea nici nu ştiu unde le este păsărica. Bă, Universitatea este loc de studiu, nu de plăcere. Zi, trecem pe la Lido să vedem încasările?

Cristu este de acord, roteşte de volan ca s-o ia pe Bulevard, spre punctele de colectare numai de ei ştiute. Fetele dau, ei n-au nici un motiv să nu primească. E ca în dragoste.

-Hopa, zice Fănel, cu surprindere, uite-o pe Lilişor a noastră. Bă, a ieşit Lili să-şi facă piaţa singură. Ia las-o mai încet, Cristule, să vedem cine e putreziciunea.

-Bag seamă că asta a trecut la dragoste şi se lasă de afaceri.

-Şi i-am spus să fie atentă cum trece strada. Ia să vedem! Opa, a lăsat pensionarii şi a trecut la tineretul muncitor. Cînd îmi cade în mînă, o sparg. O sparg, Cristule, de nu mai rămîne nimic din ea. Ptiu, fir-ar mămiţica ei a dracului. Se întoarce şi o priveşte prin lunetă. Unde dracu l-o fi pescuit?

-Dă-o-n gîţii mă-sii de jartea, spune Cristu, găsim sute în locul ei. Numai să aruncăm năvodul în apă.

-Ehe, ţi-e uşor să vorbeşti, dar cine e cu marketingul? Cine îşi mănîncă ficaţii cu promovarea tinerelor talente? Fănel. O pierd acum şi pe asta, trebuie să-mi mişc curul să găbjesc două în locul ei, că în producţie mai sînt şi pierderi. Cum am pierdut-o şi pe Sila, aia de spărgea şi betonul numai cu păsărica. Phaoleo! Bă, Cristule, tu înţelegi ceva din viaţa asta, mă? Ce le-o trage pe toate în jos, cratiţa? Bă, dacă am noroc numai de din astea, mă bagă în spital, dracu să le ia de vite. N-am şi eu noroc să meargă toate strună. Se pune pe picioare una, cade alta şi tot aşa. Vine una, pleacă alta. Ce sînt eu, mă, centru olimpic?

-Arhitectule!

-Lasă, bă, miştoul. Hai, că dau o votcă la Lido, să uităm de mizeria asta de viaţă, tu-i ş-amarul ei, azi şi mîine.

30.

Altisidora mergea în stînga mea, strîngîndu-mi braţul drept, eu mă topeam ca un cub de gheaţă pe asfaltul încins. Îi simţeam sînul stîng prin scurta de piele, cum se zbătea. Parfum cu gust de tabac, rece. Cred că pluteam pe deasupra Bulevardului, vedeam lumea de sus, ca dintr-un balon cu heliu, ca dintr-un Hindenburg în flăcări. Astfel am intrat în parcul Herăstrău.

În Herăstrău toată lumea iubeşte.

Dintr-o tufă răsare o ţigancă cu doi puradei după ea, o ţin de fustele înflorate.

-Dai şi matale o mie de ochii matale frumoşi de sufletul matale cumsăcade.

-Spui şi tu ceva de banii ăştia? zice Altisidora.

-Îi spun lui domnişoru matale frumos ca un soare, zice ţiganca.

-Îmi vine să rîd, nu-mi aduc aminte să mă fi întîlnit cu asemenea scene pe Lună. Aud cum rîd de se prăpădesc automatele mele imaginare. Sînt, toate, cu ochii pe mine.

-Hai, bate cu banii cărţile şi scoate de sub rochiile înflorate un pachet de cărţi de joc cu care păcălise suficientă lume pînă atunci, dacă nu jumătate din Oraş.

Lovesc cărţile cu bancnota de o mie de lei. Ea începe să zică:

-Vii dă dăparte şi tot acolo o să ajungi, nu rămîi pă aci. Ai iubit o femeie şi o să mai iubeşti una, da sufletu matale, nu te supăra, plînge. Cu banii să nu-ţi faci probleme, cînd îi ai eşti generos, eşti generos şi cînd n-ai bani, ceva îmi zice cărţile astea despre matale, dar nu prea înţeleg, e prima dată. Ce ai pă suflet spui, nu te ascunzi, femeia asta, de a doua e bună, iubitoare, dar o să te lase, iar tu te duci în lumea ta. O să fie un prieten peste o vreme, cu care o să te înţelegi, dar o să-ţi întoarcă spatele. Cunoşti un bărbat cu numele Ionel?

-Nu.

-Trebuie să te fereşti de el, e mare duşman. Ai o boală, te doare spatele, ceva. O să pleci las drum lung, dar nu mori pă pămînt, nu te supăra matale, aşa îmi iese în cărţi.

Ţiganca se îndepărtează, dispărînd pentru încă o bucată de vreme în tufa din care a ieşit. Îi spun Altisidorei:

-E uluitoare, nu ştie ce talent are, păcat de ea. Sînt oameni care citesc în oameni şi nimeni nu-i bagă în seamă.

-Parcă nu ştii cum e. Învaţă toate aceeaşi poezie şi o turuie cînd mai prind cîte o pereche de îndrăgostiţi.

-Noi sîntem una?

-Banul să le iasă. Oricum, nu sînt de capul lor, sînt şi ele într-o branşă. Mai bine îţi ghicesc eu, dar pe buze, vino!

Mă sărută în mijlocul Herăstrăului, sîntem în mijlocul lacului în picioare, pe lîngă noi trec cîteva bărci şi cîteva iole de la clubul nautic. Aproape că ne ating cu velele lor albe. Automatele mele, cu siguranţă, strîmbă din nas. Recunosc, ceea ce este fericire, bucurie, plinătatea sufletească şi alte asemenea sentimente profund omeneşti în realitate, nu sînt decît tot atîtea exemple de prost gust în artă.

-Şi eu care, cîndva, am crezut că literatura este suficientă, spun. Toate privirile sînt îndreptate spre noi.

-Nu e, îţi spun eu.

Mă sărută în continuare, sîntem parcă primii îndrăgostiţi ai lumii, aceia care se minunau de întinderea apelor. Mă sărută aşa cum am văzut în atîtea mii de casete video pe Lună, recunosc gesturile, mişcările, tehnică. Ce lipsau pe Lună, erau senzaţiile nemijlocite. O mîngîi şi eu peste scurta de piele şi simt o părere de rău că în mijlocul lacului Herăstrău nu sînt şi paturi.

-Bei un pahar de vin?

-Dacă vrei şi tu, da.

-Priveşte puţin lacul, îi spun. Vezi luminiţa aia strălucind deasupra undelo, sus, pe cer?

-Da, e luceafărul de seară, spune.

-Sînt eu, îi spun încurcat.

Copyright George Cuşnarencu 2003