Astăzi m-am trezit cu o durere sub coasta stângă, m-am speriat, inima. Mary mă linişteşte, tâmpitule, inima nu doare, tu să fii sănătos. Am zâmbit, ce ştiu femeile? Aşa-i. Dacă mă gândesc mult la răspunsul ăsta îmi apare un herpes, sunt dizgraţios, deasupra buzei de sus, ca o boabă de orez, cafeniu, dureros, lăcrimez. Mă întind pe sofa, sufrageria stă nemişcată în bătaia soarelui. Dacă o să cobor în stradă o să mă lovească duhoarea, sosurile zilnice aruncate pe trotuar, cojile de cartofi de la supa săracilor, mirosul de câine ud. Sunt încrezător în steaua mea, dar pericolele mă pândesc la fiecare colţ, gata să-mi dea unul cu o pâine în cap, cu o ceafă degerată, cu o paloare , cu un parfum greu. Şi mă întreb dacă o să rezist. N-o să rezist. Pentru că am inima zdrenţuită, nu pot să mănânc în faţa unui bătrân care cerşeşte, a unei prostituate bătute. Mă aşez pe bordura trotuarului, trag o gură de aer în piept, s-ar putea să mă calce tramvaiul, troleibuzul sau metroul. Dobitocule, strânge-ţi ţurloaiele şi mişcă de aici. Aha, vitrina cu cârpe, spoturile cu halogen, strălucirea asta calpă din mijlocul oraşului. Eu o umbresc, îi fac rău, stric fizionomia dezmăţului. Mary, scumpa de ea, cum le ştie pe toate, cică nu e inima. Acum o să-mi ridic ciolanele, o să-mi mişc fundul de pe sofa, o să părăsesc sufrageria, liftul o să mă ducă în măruntaiele blocului, jos la acelaşi nivel cu solul, cu mizeria, cu furtunile de praf şi zumzăiala. Îhî, acolo unde mă simt eu bine, între viermuşi. Într-o zi, îi spun femeii, cineva o să mă înhaţe de pe stradă, o să mă ia de cap, o să-mi vâre vârful acului prin nară, o să mi-l treacă prin creier apoi o să mă atârne la capătul undiţei şi o să mă arunce în balta asta puturoasă pe unde, din când în când mai trec şi crapii îmblăniţi. Atunci o să deschidă unul mai prost gura şi o să mă înghită, hulpavul, şi eu, Marian Popescu, o să ajung în burta lui fără să mă zbat, fără să vomit. Ah, bucuria pescarilor! Scara asta udă, alunecoasă, a îngheţat apa, o pojghiţă subţire, alunec, îmi intră picioarele sub mine, intru cu umărul în uşa de la lift, metalică, a dracului, ruginită pe la încheieturi. Buf, asta e ţeasta mea lingând uşa liftului. Se sperie până şi pisica, curva de ea. Stă tolănită pe fotoliul ros din dormitor şi tresare, aude, în sfârşit, bufnitura. Capul meu, în luptă cu metalul. Se întinde putoarea, vrea afară, ehei, azi n-o scot afară, s-o mai scoată şi Mary că ea a adus-o. Să se uite la fiţele ei, la figurile ei, să-i admire erotismul reflectat în oglindă, pe pereţi, sub lustră. Gata, o să cobor cu liftul, e frig, e ger fără zăpadă, asta e iarna promisă?

Sunt Marian Popescu şi acum cobor cu liftul, dracu să mă ia. Cobor. În colţul străzii este putoarea aia de cârciumă, vara terasă, stă lumea picior peste picior în scaune de plastic şi suge din paie subţiri, orgile verii, acum stau pe ciuci în jurul radiatorului electric, visează la o iarnă mai blândă, la o femeie mai blândă, care să le satisfacă toate poftele, vise de labagii, plini de viagra light. Femeia trebuie bătută de mică, fără motiv, lasă că ştie ea de ce, să nu-i spui niciodată că şi-o ia în cap, după aia vrea să afle mai multe şi nu e bine. De control o baţi, mă-nţelegi? Porcul ăsta cu şubă, uite-l cum dă coniacu pe gât, să-i fiarbă maţele, să aibă curaj să traverseze oraşul până  acasă, la putoarea de nevastă-sa, balabusta aia, scorpia. Bea, bă, bea că tot o să mori. Asta e acum, frica de moarte păzeşte omenirea de beţivăneală, de curvăsăreală. Cică a încercat unul s-o sature de sulă pe una până au crăpat amândoi. I-au găşit torlocăiţi pe podea, cu  boturile deschise. Nişte vite, meştere. În viaţă poţi să faci totul, dar cu măsură. Vezi? Asta se învaţă la şcoală, zicale din astea simple, gata să le spui la cârciumă, gata să le rosteşti cu buzele ţuguiate. Mai bagă-mi un rom, meştere. Păi, normal, ţi-e frică de moarte, de viaţa asta trepidantă. Te-a speriat doctorul ăla de cartier, bă, excesele te omoară, stresul, ăsta îţi crapă inima, nu fierul. Vrei să te retragi la ţară, la coada vacii, să scapi de stres, să creşti oi. Ascultă-mă pe mine, vită, de stres scapi doar după ce mori, atunci scapi de griji şi nici atunci de toate. Uită-te în ochii mei. Ţi-ai făcut testamentul? Vrei să-ţi laşi  agoniseala pe mâini vânjoase, de viitor? Bâzâie ţânţarul în jurul radiatorului electric, hm, ţânţar în toiul iernii! Şi-au întărit până şi ăştia organismul, numai al meu se fragilizează. Uite, acum tuşeşte unul înspre mine şi fac pneumonie. Şi ăştia, porcii ăştia mici de ţânţari, au ajuns să nu mai moară nici cu fliturile cele mai toxice. Ba încep să bâzâie încă din timpul iernii, iar vara ies la atac, tari ca taurii, căliţi. Facem corride cu ţânţari. Eu mi-am învăţat pisica să prindă ţânţari, înţelegi? Să facă şi ea ceva, că şoarecii au dispărut, nu mai sunt decât şobolani şi de ăia îi este frică, se ascunde prin cotloane, sus pe draperie, îmi sare în braţe, se agaţă de tubul de neon din baie unde nu ajung şobolanii, da, bă, am faianţă până sus.

Asta ţi-o spun eu, Marian Popescu. Viaţa mea nu e uşoară şi uneori vreau să mă duc.

Popescu? Îhî! Unde am mai auzit eu numele ăsta, Popescu, Popescu, Popescu… Ah, da.

Mai este apoi mama, cu ea mă înţeleg bine, e din plastic. Când se aşează pe spate, închide ochii, când îi povestesc câte ceva îi apare un zâmbet în colţul gurii. Are 70 de ani şi ar vrea în orice clipă a vieţii ei să o terfelească un bărbat. Tânjeşte după un viol, s-o necinstească unul până la epuizare. Dimineaţa se scoală, îşi face o bocceluţă cu câteva lucruri, o bluză, un chilot, o flanelă, ia bocceluţa sub braţ se duce pe balcon, încalecă bara, se freacă o vreme de ea, înţelegi_ caută plăceri ascunse, baba, pe urmă vrea să traverseze oraşul prin aer până la primul bărbat, ultimul nenorocit, sulă să aibă, înţelegi? E groaznic, în general femeile de asta se feresc, de viol. Pe dracu, fiecare femeie visează unul, dacă nu la câteva bune în viaţă, înţelegi?. De aici şi frustrarea conjugală. Hopa! A spus conjugală şi asta sună ca dracu în porcăria asta de cârciumă îngheţată pe dinafară şi călâie pe dinăuntru. Noroc că am pus o plasă de sârmă pe balcon şi o găsesc de fiecare dată căzută în plasă, peste balcon, ca un guvid tâmpit. Conjugal! Îţi dai seama, eu, Marian Popescu, să aud un asemenea cuvânt. Eu care aş sparge căminul conjugal cu toporul, ca pe lemne, şi l-aş pune pe foc. Uite-l şi pe ăla, o strânge în braţe, tipa tremură de emoţie, aha, o vezi prin geamurile năclăite, o sărută, acum o împinge şi-i arde o palmă. Trosc-pleosc. Fără nici un motiv, mai înţelegi ceva din lumea asta?

Da, sunt Marian Popescu şi mă dau în vânt după puicuţe. Astea de 19-20 de ani, prostuţele astea care se uită la tine tâmp şi care te fac să te simţi al dracului de deştept. Uite-le cum îţi sorb vorbele ca mierea din vârful cornului, asta fac, ce le ceri. Vrei sus? Dă din cap, prostuţa, vrea. Mie, cine-mi cere mie să înţeleg lumea? Doar un găinar care face desene pe pereţi în veceurile publice. A, eşti bolnav pe ăştia care vând indulgenţe pe la colţuri pentru o pungă cu bani, pe ăştia care pleacă la burse? Să-i ia dracu, de aia nu înaintăm nici cât negru sub unghie. Ba pardon, înaintăm dar înapoi, hehe, îţi place felul meu  de spune lucrurilor pe nume, nu? Îl văd pe ăsta cum mai comandă un coniac, arde-l la lingurică, usucă-i mucoasa stomacului, nu vezi că are ceva cu bozgorii? Naţionalistul, i se umezesc ochii de atâta prigoană, ar strânge două buci între palme, ar fleşcăi pe la bot putoarea de pisică , zoofilul, muistul, dar iubirea de ţară nu, că nu se vinde pe bani. Îţi umplu botul ăla dornic cu pestele burţii mele, dacă mai zici asta, nătărău vândut ce eşti. Marian Popescu, adică eu, stau şi înghit borhotul ăsta în crâşmă şi aş vrea să fiu altcumva, altundeva. Ovrei împuţit, te-ai obişnuit să cumperi şi să vinzi totul, şi pă mă-ta şi pă tact-tu, crezi că e bine, jigodie. Dar tu, nu, tu îţi faci testul de compatibilitate cu iubita, şmecherule, te iei după prima vocală a primei silabe din prenumele tău. Şi dacă ai două? Te uiţi în buletin, ia să vedem, hăhă, George, cum ar veni “e”, ea este prima vocală şi te uiţi în tabel, stai, şi iubita? E, iubita, pe ea o cheamă Ana, adică “a”, e bine? Păi, să ne uităm în tabel, ce zice tabelul? Zice patru stele, adică? Adică unire ideală, să fiu al dracului dacă nu e aşa, bă, faţă! Râzi ca boul şi n-ai cultură, să bem o bere pe chestia asta că nici eu nu citesc decât ziarele.

Aşa mă ridic de pe scaun, aşa ies din cârciumă, eu, ăsta, Marian Popescu, cu ţeasta plină de talaş. N-am decât să iau troleibuzul ca să ajung la maică-mea, dar, nu, o cotesc spre Universitate, vreau să citesc ce scrie pe zidurile ei, verde pe gri, verde e vopseaua cuvintelor, gri e piatra năclăită. Da, am invidiat piatra asta că eu am făcut politehnica, doar iubita mea făcea filologia, doar ea citise Zgomotul şi Furia, doar ea înţelegea ce scrie acolo, eu stăteam ca o vită şi o priveam şi i-aş fi desfăcut picioarele ca să văd ce scrie acolo, i-aş fi rupt sutienul ca să-i plesnesc ţâţele cu bulanul şi să i-o înfig sub coadă, că aşa voia, nebuna, când morfoleam cearceaful cu ea, şi când uita de literatură cu gura plină. Da, să dau o raită pe la Universitate, să-mi aduc aminte de holul de marmură, de bustul lui Eminescu, de târfa aia de pisicuţă care citea în original Catcher in the Rye şi mie îmi traducea pe sărite, doar ce voia ea. Bună fată, mă aştepta nesăţioasă în holul de marmură şi mă pipăia, mă răsfoia ca pe o carte. Şi eu, boul, o ascultam.

Acum uite ce agitată e lumea, cât de stresată, uite-i cum se agită pe stradă, cum aleargă după ziare, după troleibuz. E suficient să le arunci un praf în ochi şi pe dată l-au şi inhalat, pe dată vezi cum se droghează lumea cu praf, nici măcar alb, un praf cafeniu, înecăcios. Dar n-are nimic, înghite lumea ca şi târfa aia de Nicoleta, filoloaga. Mă sprijin de zidul Universităţii. Marian Popescu mă cheamă şi sprijin zidul Universităţii, să nu cadă peste oameni, peste mine. Să nu mor. Iete! Oamenii au ajuns precum câinii. Nu mai observă în jurul lor decât ceea ce se mişcă. Ce li se aruncă direct în ochi şi nimic altceva. De aia nu mă bagă nimeni în seamă, pentru că stau nemişcat şi sprijin zidul Universităţii. A, îmi spune asta că dacă vreau să trăiesc până la o sută de ani trebuie să nu mă enervez, să mănânc raţional, fără sare multă şi cât mai puţină carne? Ei bine, eu nu vreau să trăiesc până la o sută de ani. Să nu mai fumez? Să te ia dracu, ăsta e răspunsul meu. Agale trece troleibuzul prin faţa mea, dar nu mă urc. Eu, Marian Popescu, nu mă urc, e bine? Aha, râzi, dar nu ştii de ce râzi. Stau lângă toneta ruginită de ziare, o îneacă yoaiele de ploaie, şi zboară titlurile pe lângă urechea mea ca nişte albatroşi morţi. Istoricul unui mariaj zbuciumat, Cum vede opoziţia criza guvernamentală, Liderii filialelor judeţene sunt unanimi, De ce nu ar rezista un guvern minoritar. Înţelegi? De aici vine toată frământarea, de aici tot stresul. O clipă dacă ai reţine vreun titlu şi eşti mort. Mort, bătrâne, înţelegi? Mort şi îngropat. Dar, nu, tu mergi mai departe, în urma ta rămâne Mary care te aşteaptă cu mâncarea, să-i tai cartofii feliuţe ca să aibă ce pune ea la prăjit, să-i tai fideluţe ceapa, plângi pui de căţea, ce altceva ţi-a mai rămas de făcut? Las-o să aştepte, de aia e femeie. Uite, băieţii te aşteaptă, haideţi, bă, tragem o raită prin oraş, să agăţăm gagici, să le frigem, nu să le săturăm de sculă, mama ei de viaţă! Dar parcă pot, mi-a fugit vlaga din oase, din muşchi, din privire. Am rămas un schelet care încearcă să mai înţeleagă câte ceva. Oraşul ăsta, locuitorii lui. Îţi vine să crezi? Stai o clipă, opreşte-te. Trage o gură de aer şi ascultă ce-ţi spun eu, Marian Popescu, omul care n-a descoperit nici o Americă. Sunt doi fraţi care stau într-o cameră, o casă compusă dintr-o singură cameră, casă din lemn acoperită cu pământ, ştii, din ăla amestecat cu baligă şi apă. Casă. Unul din ăştia doi are o nevastă şi tare drag i-au fost copiii. Are cinci, făcuţi pe când frati-su lucra în schimb, că aveau grijă să lucreze în schimburi decalate. Când era unul în primul schimb, o săptămână, celălalt lucra în schimbul doi şi invers. Zici că femeia s-a fript când cu unul când cu altul, după cum cădea schimbul? Se poate. Celălalt frate, holtei. Opt suflete într-o casă, o cameră de trei pe patru, doişpe metri pătraţi. Să nu uit să-ţi spun acele câteva lucruri pe care le am de făcut după ce voi muri, degeaba te uiţi la mine, bă, mie nu mi-e frică de moarte de aia nu mă ţin cu mâinile de ziduri şi de aia pot privi cu încredere în viitor. Viitor, înţelegi? Ascultă-mă pe mine, ideea e asta: Cele trei săgeţi ale timpului arată aceeaşi direcţie, mereu doar înspre viitor, atâta vreme cât Universul se dilată. Şi când se va contracta, o să ne amintim viitorul şi o să ne vedem viaţa scurgându-se invers, de la bătrâneţe spre copilărie? Asta e nenorocirea, bă, că n-o să se întâmple aşa. Pentru că nu trăim decât într-un singur sens, dinspre trecut spre viitor. Aşa e şi cu moartea. Chiar şi după moarte, noi tot spre viitor privim, timpul merge în acelaşi sens, pricepi, bă, cap de bou? Ţi-ai găsit, dobitocul, să înţeleagă! Se uită la mine şi dă din cap. Ăsta-i diliu şi îmi aruncă o monedă ruginită, poate fi un capac de bere. Acum, s-ar zice că vorbesc singur, ehei, răsună valea din mine. Şi? Acum vine nebunia. Fratele mai mare, ăla holtei, vrea să facă o afacere. Vinde unui ţăran din sat o jumătate din camera în care locuiau, angajându-se că face el din chirpici zidul despărţitor. Avea ala nevoie de un loc unde să-şi pună fânul în timpul ierni, să nu putrezeascăîn ogradă, nu ştiu, aşa ceva. Bat palma, ţăranul dă oamenilor 100.000 de lei pentru jumătate de cameră. Şi o pisică, în ideea că cele opt suflete vor avea nevoie de ea, fân, şoareci, înţelegi. Ăştia iau banii, se îmbată o săptămână, omoară pisica şi nevasta fratelui sau nevasta lor, nu mai contează, rămâne borţoasă încă o dată. Un atom rătăcit care fecundează ovulul lunii pline.

—    Ce ai? Ai rămas borţoasă? Păi, atunci, de ce plângi?

—    Putea să mă omoare nenorocitul.

—    Lasă prostiile.

Acum vin şi te întreb, o ştii pe fetişcana aia de la filologie? Mi-a pus în scenă o piesă într-un singur cuvânt. Cochetă, cum stătea picior peste picior şi se juca. Era substanţa mea, cu ea se juca. Ei îi spuneam, Sunt  sănătos, îi spuneam, sunt indestructibil ca stronţiul, mă înjumătăţesc o dată la 120 de ani, oho, mai avem suficient timp de ducă, eşti ateu, aici strâmbă din năsucul ei cârn. Ei îi vorbesc despre prima noapte liniştită pe care o aştept, când o să-mi rezolv unele lucruri rămase nerezolvate în viaţă. Înţelegi? Stres,  trepidaţii, nevoi, când dracu să le faci pe toate?

Oricum, ai cu cine să te înţelegi? Ai cu cine să vorbeşti, să te asculte? Aleargă toţi ca orbeţii, câinii buimaci, după ei, aşa aleargă. Uitr-o pe asta, sparge seminţe în dinţi, îi curg cojile pe piept, ţiganca, dă şi ţâţă puradelului, autobuzul se clatină ca o barcă pe grohotişuri, pe vârfuri de munţi, pe creste. Ăsta, cu pantofii lustruiţi a ieşit şi el la plimbare şi noroiul nu-l vede, nu există pentru el, el are întâlnire, şi-a făcut pantofii şi crede că o să-i cadă în braţe de prima dată. Fata. Da de unde, fetei îi place, aşa că dă-i palme peste fese, atârnă-i lanţuri de gât, încinge-i curele negre de cai în jurul intrării, arde-o peste buci, tai-o cu lama, ah, se zvârcoleşte iubirea, se dă de anul morţii, dar ei îi place, perversa, oho, dar şi ţie, o înfierezi cu vătraiul înroşit, o străpungi ca pe o coală de carne fierbinte, aşa merită, te-a vrut? Atunci să sufere. Dar ea nu suferă, se adoră în postura asta, înţelegi, şi tu o arzi cu fierul cât e cald, îl bate muierea cu buzele., cu pulpele, cu obrajii. Îţi spun eu, Marian Popescu, din doişpe metri pătraţi, au rămas amărâţii cu şase metri, trăiesc acolo, opt suflete în şase metri pătraţi şi e mai bine. Simte fiecare căldura aproapelui, se încălzesc mai bine pe timpul ierni, singura grijă sunt schimburile, mereu decalate. Aha, sigur, vine primăvara, se împute treaba, pulpele frecate se înroşesc de căldură, dă colţul ierbii, ziua se măreşte, se micşorează noaptea. Orele put. Şi atunci tot ăla mare zice, Bă, să cumpărăm o cameră, mai devale, coloşa. Am pus eu ochii pe o dărăpănătură, e a lu Tanţa, putoarea aia de felceră. Bine, bă, zice ăla mai mic, cu puradeii strânşi roată. Bat palma cu felcera, le cere putoarea cinci milioane, dai banii, dar ştii că eşti proprietar. Camera, acum să nu crezi cine ştie ce, patru metri pătraţi. Cum vrei să ieşim din nevoi dacă suntem atât de boi, bă. Hai că a venit treoleibuzul, Suntem boi, bă, asta ne trage în jos, mereu, bă.

Eu unul plâng, dar la azilul de bătrâni e veselie, dau o chermeză infirmierele, curge vinul între ţâţe şi pe muntele lui Venus, se freacă pe ombilic, curvele, se chiorăsc bătrânii la ele, iepele dracului. Aha, bătrânul ăsta se acoperă până peste ochi cu cearşaful, îi intră fecala în orbite, rahatul lui, uite-l, mănâncă aruncând privirea pe sub linoleulm zgândărind linoleumul cu unghiile privirii, până la sânge, până îi dă sângele pe nas de atâta poftă ce are. Bine, n-are putere, da poftă are, oho! Cartofi fierţi în apa de pe jos, în făina de pe pereţi, icrele negre ale peştilor lui, tăiaţi pe burtă, umpluţi cu căcaţi. Pereţi sfârtecaţi pe burtă de li se văd straturile de vopsea succesive. Şi băile împuţite cu duşuri prin care curge rugina vârstei a treia, melancolia borţoasă a după-amiezelor de toamnă. Oameni ăştia goi pe dinăuntru ca o cisternă de lapte dezafectată, baţi în pereţii ei, bang-bang şi nu se aude nimic, nici măcar un ecou invers. Ce vrei să spun? Că e bine? Că mai există vreun viitor? Îţi spun eu, Marian Popescu, balta asta puturoasă trebuie să aibă un sfârşit, candidule. Lasă-le pe fete să se distreze, e ultima lor zi, se liberează curând, putorile. Să mori de râs, cum zicea bătrânul, ascuns sub găinaţ de puicuţă moţată.

Doctor, doctor, what is wrong with me

This supermarket life is getting long

What is the heart life of a colour tv

Is absolute zero cold enough

This species has amused itself to death

Înţelegi unde bate bătrânul? Este suficient de frig la zero absolut? Rezişti fără o haină pe tine? Sau ne ia mama dracului şi murim de râs. Asta suntem, chirciţi în paturi îmbibate cu pişaţi, acoperiţi cu cearşafuri împuţite, părăsiţi ca nişte animale de pradă fără colţi şi fără gheare, fără suflare într-un mic acvariu cu apă îngheţată. Peşti mici răpitori prinşi între sloiuri, înoată dacă poţi, dă din aripioare, din coadă, din bot, din capul tăiat, să te văd. Astea sunt  imaginile, boule, pe lângă care treci, pe lângă care trece troleibuzul ăsta împuţit. Ei bine, eu, Marian Popescu, n-o să mă sui în el. Ce spui?

            — Vreau să strâng nişte biştari pentru copiii mei, să nu-i las de căruţă, ajung de-l trântesc pe unul la pământ, îl dezbrac, îl golesc de maţe, de vene şi de organe, mocanul, asta merită.

            — Viaţa asta puturoasă trece între două pătrare.

            — De asta spun că trebuie să plecăm la părinţi, să mai luăm ceva, un vin, o bucată de carne, ceva.

            — Da, mamă.

            — Nu vrei să laşi prostiile? Nu crezi că e vremea să faci şi tu ceva ca lumea în viaţă?

—    Da, mamă.

Vezi, asta e. Ai reţinut? “Trebuie să faci şi tu ceva în viaţă”, ăsta e sloganul. E sloganul cornului burţii mele, în viaţă nu reuşeşti să faci nimic, ascultă-mă pe mine. Uite eu o să mă întorc acasă, mai bem o bere şi mă întorc acasă, mă aşteaptă Mary, cu şorţul în faţă, cu sămânţă de ceartă, drăgălăşenii conjugale, visează la amanţii ei grăbiţi, se uită la mine ca la un ciob de sticlă, crezi că poţi face ceva în viaţa asta? Numai indispoziţie şi nervi. Numai că, fii atent aici, eu, Marian Popescu, ştiu exact ce am de făcut după ce voi muri.

Mai întâi mă rad, îmi rad dracului barba asta împuţită pe care în viaţă o ţin doar ca să enervez lumea, o tai, dincolo nu mai am nevoie de ea, înţelegi? O să rămân cu obrazul curat. Fără barbă. Apoi, renunţ la toată nerăbdarea mea, la ce bun să mă mai grăbesc? O să mă întind la lungi şi agale plimbări nocturne, o să visez, o să privesc liniştit cerul. Înţelegi? Liniştit. Apoi o să termin povestirea “Scurtă istorisire”, meditaţia mea despre Timp. Ascultă-mă pe mine, niciodată nu poţi vorbi despre timp, cu adevărat despre timp, decât după ce mori. Aşa, o să-mi dedic mai mult timp lecturii, pentru că nu o să mă mai împingă zilele de la spate, n-or să mă mai mâne ca pe o vită zilele din urmă. Mă las de fumat, pentru că trebuie să rămân sănătos, în fond. Un mort frumos, aşa văd eu lucrurile. O să-mi fac o casă, o fântână şi un viitor. O sobă şi un balansoar. După-amiezele voi privi cu nesaţ soarele, iar dimineaţa o să scot pisica afară ca să se bucure de răsărit. Vezi, n-am multe lucruri de făcut, dar o dată şi o dată, fiecare om trebuie să-şi găsească timp şi pentru asta, ce dracu, nu? Aha, n-o să-mi mai rod nici unghiile, obiceiul ăsta vulgar, care mă urâţeşte acum. Şi, oricum, n-o să mai beau bere, pişoarca asta impuţită pe care sunt condamnat să o beau. Şi mai e un lucru pe care o să-l fac: o să slăbesc, în fine. Acum îmi înţelegi nerăbdarea, bătrâne? De ce mă las încărcat până la refuz cu stres, de ce mă las încordat de nimicuri, de ce mă cufund în mizerie, în Mary şi în putoare?

Hehe, eu, Marian Popescu, eu vă povestesc astea. Maică-mea mă aşteaptă, dar eu mă încăpăţânez să traversez bulevardul prin locul cel mai periculos al lui. Poate aşa mă ia dracu şi nu mai trebuie să scot în fiecare seara pisica afară să-şi facă nevoile, putoarea de Mary ce ştie ea, stă cocoţată în vârful patului şi răsuceşte televizorul pe toate feţele, doar-doar o prinde ceva, o dramă, o telenovelă, ceva. Asta mă umple de nervi, aşa-mi trebuie. Până la urmă, e bine. E bine, doamne...

 Copyright George Cuşnarencu 2003