Ia spune, Cristofor Ionescu, eşti în stare să priveşti oraşul ăsta pâclos timp de o zi fără să clipeşti? Râde dom Cristofor, parcă ce, e prost să recunoască? Acum stă aplecat peste coala de hârtie, albă ca o rochie de mireasă demodată, scrie, au ajuns cuvintele mai importante decât vorbele. Ia să vedem, să ne băgăm nasul, să tragem cu ochiul, la dracu, berea asta s-a încălzit ca o femeie transpirată. Scrie Cristofor cu mâna stângă scrisoarea asta, stau la măsuţa asta chircită din parc, zumzăie albinele în căutare de polen şi eu stau nefecundat ca o pubelă. Ca prostu ăla de Nicolae, care a murit prea tânăr, nici n-a apucat să înveţe să se încrunte la viaţă. Zice: Despre Bucureşti e vorba, oraşul meu, vreau nu vreau, soarele după-amiezii se cuibăreşte printre noi, doi oameni goi, aşezaţi în jurul mesei de tablă, acoperită cu o muşama. Masa asta jegoasă, cu rândurile ei de vopsea scorojită, întinsă cu îndărătnicie de mâini grăbite, în răspăr. Fabrica de tăcut merge cu motoarele în plin, duduie sala cazanelor, trosnesc ramurile rupte de liliac şi trădare sub tălpile tale chiar deasupra capului meu. Semn că se apropie un alt Mai însângerat pentru noi. Stai cu mâinile în poală şi priveşti, aparent interesantă de vânzoleală, traseele viermilor pe caldarâm. Un lucru care necesită efort nu trebuie făcut, îmi spun şi tu dai din cap, n-ai auzit nimic, dar încurajezi zâmbetul unui mort care şi-a lipit ochii pe ţâţele tale pline de foliculine, cu sfârcurile reci sub bluza caldă de bumbac. Ştie şi el ce ţi-ar face pentru ţâţele astea, ce te-ar mai zdruncina doar ca să le vadă zvârcolindu-se ca doi saci cu nisip, balastul pe care nici un explorator în mongolfier nu l-ar arunca din nacelă. Ştii şi tu că n-ai sta cu mâinile în poală ca acum, oho, câtă frenezie, zici plictisită, ţi-ar anima palmele, cum ţi-ar fremăta buzele după puţină carne înfierbântată, cum te-ai răsuci în aşternut  gata să-l primeşti pe nefericit în tunelul tău, în întunecimea căruia strălucesc lame de ras, nerăbdătoare şi pofticioase. Dar îl abandonezi pe amărâtul care spera la ceva mai mult decât la un zâmbet calp, te citise într-o clipită, şi-ţi cauţi altă victimă. Dacă te-aş întreba ceva, cu siguranţă că ţi-ai aminti de mine, într-un târziu. Ah, tu eşti? Ai zice somnoroasă. Uite-l pe ăsta, zâmbetul larg şi negricios, o sclipire de amintiri plăcute, te-a recunoscut pramatia, dar şi tu, îi faci un semn dulce din buziţe. Păi nu? Petrecerea aia plicticoasă la care eraţi nevoiţi să mâncaţi sandvişuri cu brânză uscată şi un vin băşinos. Nu atunci ţi-a venit în minte pofta? Ca de icre negre? Atunci. Atunci l-ai tras de mână pe negricios şi l-ai târât până în vizuina ta, aproape cu forţa, nu conta că ar fi putut intra cineva în baie, vreau să zic, nu mai conta, ţi-era al dracului de multă poftă şi tu nu te poţi abţine când ţi-e poftă, pofticioaso. E drept că şi el dorea să se joace cu jucăriile tale, să rupă arcurile patului cu tine, la dracu, tapiţerul e mort, dar kestia din baie l-a luat prin surprindere. În primele momente. După aia a mai vrut să te vadă, dar tu erai prinsă în năvodul subţire al Grasului. Acum mişti din buziţe ca să-şi aducă aminte de seara aceea, iar el îşi aduce perfect aminte, păcat de ea, că a fost prea scurtă, zice. Cu Grasu a fost altceva. Mici atingeri pe braţ, râsete din tot sufletul, încântare. Voiam să-l ţin de bară, mi-ai spus acum câtva timp, ai înţeles? El a simţit că eşti abordabilă din prima, nevastă-sa, Grasa, nici nu bănuia ce năbădăioasă eşti. În fond, ce? Voiai să-l zdrobeşti în concasor? Să-l arzi cu lampa de benzină? Nu, doar să-l ţii de sulă, că e mai cinstit decât să furi, nu? Până la urmă, ce e mai creştineşte decât asta? Ba, i-ai mai dat şi mas, i-ai vorbit de fata lui, ce frumoasă este, ce inteligentă, ce viitor are, el râdea încântat şi se uita la ţâţele tale, uitaseşi, ah, memoria şubredă, să-ţi strângi ţâţele în chingile sutienului, uitaseşi şi el a înţeles, pezevenchiul, dintr-o privire şi după aia, până să prindă de veste, ai şi căzut în genunchi în faţa lui, scuturându-ţi inelele blonde ale permanentului peste prohabul pantalonilor lui de stofă nemţească. Până la urmă s-a jucat cu creanga uscată printre fesele tale şi gemeai privind evantaiul de pe perete. Ai crezut că iese ceva din asta, un cadou, nişte mărci, o plimbare prin Europa. Dar porcul te-a abandonat şi tu i-ai zâmbit altuia, cum numai tu ştii să faci. Kestia asta care m-a păcălit şi pe mine. Şi privirea ta fixată în ochii victimei, ştii, ţi-a spus cineva că asta îi impresionează pe bărbaţi şi le alungă din suflet spaima de a fi castraţi? Merge, îţi spun eu, chiar dacă nu dispare spaima. Ah, da. Privirea ta încordată, gata să absoarbă ce e mai de preţ la nefericitul care se crede buricul pământului când îl priveşti tu. Un dobitoc. A plecat în Germania şi nu ţi-a lăsat nici măcar o invitaţie cu banii în plic. Şi viermele ăsta, uite-l cum se târăşte prin faţa ta, te salută discret, vede că eşti cu mine pe terasa asta păduchioasă şi ce crede? Că avem ceva de împărţit, că ne aşteaptă o noapte grea, febra primăverii. Ce viaţă bogată!

      -O cafea?

Întreb şi eu ca prostul, aşteptând să cadă seara peste terasa asta, dar numai peste ea, oraşul să rămână luminat feroce, pentru că numai eu vreau să rămân cufundat în întuneric, ca sub o umbrelă. Proza? Un efort făcut fără efort, asta e. Şi muzica lui Paul Simon, textele în care amestecă engleza cu spaniola, sângele latin, înfierbântată şi serenă, uite cum îmi creşte ritmul cardiac. Până la urmă, ce caut eu cu tine la masa asta, în afară de faptul că aştept să cadă seara? Să mă aşez pe scaunul electric pe care mi l-ai pregătit şi să-mi aştept moartea. Frivolitatea din ochii tăi se joacă cu mărgele de chihlimbar. Aş vrea să-ţi vorbesc despre ramurile de liliac pe care acum câtva timp, cu ani în urmă, le rupeam în vreme ce ne plimbam pe străzile lăturalnice ale oraşului. Da, din curţile alea liniştite,  scăpa câte o tufă de liliac din chingile gardului, mă înălţam pe vârfuri şi făceam gestul pe care milioane de oameni l-au făcut înaintea mea: rupeam o ramură de liliac pe care ţi-o dăruiam ca pe un cap însângerat de cerb. Şi tu ce făceai? Râdeai, cu guriţa ta pofticioasă, aranjându-ţi în minte foile agendei de buzunar în care numerele de telefon ale viermilor care-ţi brăzdaseră pântecul cu dârele trecerii lor, săltau ca iambii. Eu credeam că te încântă gestul meu şi tu puneai totul în ordine, pentru orice eventualitate. Tu rupeai ramurile trădării cu paşii tăi uşori, chiar deasupra capului meu, ca o sabie. Dacă acum ţi-aş spune asta, ai sări ca arsă, ţi s-ar încorda guriţa şi ţi-ar apărea rictusul acela oribil pentru o femeie cu buze pofticioase.

-Da, parcă aş bea una.

Spui asta plictisită, va trebui să mă mai suporţi o vreme, te gândeşti şi tresari în somn. Nu e nimic, doar vântul, te liniştesc. Ce-ar trebui să zic? Doar tu m-ai invitat pe terasa asta găunoasă cu scaune de fier şi mese de tablă pe care nici măcar un petic de cârpă n-ar sta. Noroc cu mine, stau spânzurat pe spătarul scaunului. Bei cafea, o sorbi, fir-ar să fie, atât de bine, cu boticul tău colorat în vineţiu perlat.

- Eşti fericit?

Asta mă întrebi tu acum, înainte să ţi se termine cafeaua, gata să-ţi vezi viitorul în zaţ. Viitorul, un excrement scăpat din lesă pe care ne chinuim să-l tot plimbăm pe trotuare pline de zoaie. Asta vrei să vezi tu în zaţul tău. Stau şi te privesc prin lupă, ca pe un fluture aflat în prea multe colecţii particulare.

- Eu vreau să ştiu, dar tu trebuie să afli.

Ăsta e răspunsul meu la enormitatea asta. Auzi! Dacă sunt fericit. Dacă aş avea ouă aş plesni-o peste bot, dar nu sunt decât un ameţit de cartier, adică ceva mult mai puţin hrănitor decât bariumul pe care eşti obligat să-l înghiţi la o radioscopie stomacală. If you got cojones, zice, amestecând cuvintele Paul Simon. Tu trebuie să aflii, eu ar trebui să ştiu. Hm, a dracului treabă. Să-i răspund, amintindu-i despre ramurile trădării ei, care au crescut neîncetat, intrându-mi printre coaste, pe lângă alveole, pe lângă inimă şi vasele ei coronariene, ieşindu-mi prin spate ca nişte aripi de albatros fără pene? Renunţ, pentru că ea m-a adus, trăgându-mă de mână, oho, ca altădată, până pe terasa asta îmbâcsită de atâtea straturi de vopsea scorojită. Da, ar trebui să-i reamintesc toate măgăriile, asta numai ca să arunc în aer maşina asta de tăcut care funcţionează cu motoarele în plin. Cu un singur pumn i-aş zdrobi toate pistoanele, chiuloasa, segmenţii şi simeringurile, axa aia nenorocită cu came, ţăcănitul ăsta asurzitor care-şi face loc între noi cu coatele. A dracului maşinărie, unsă pe la toate încheieturile, funcţionând ca un ceas. Întunericul a atins marginea ceştii de cafea şi o parte din farfurioara pe care stă. În curând seara se va pogorî şi peste mine, melcul fără cochilie care sunt, la masa asta de tablă. Vreau să înţeleg ceva? Nu reuşesc. Vreau să pricep ceva din lumea asta care trece şi mângâie cu privirea ţâţele femeii cu care stau la masă? Mă lovesc de frivolitate. Dar de spus, tot i-aş spune că n-o să trec niciodată peste faptul că şi-a folosit agenduţa ei de buzunar pentru a telefona unui străin, zic eu, poate în speranţa unei berbunci, voia fata să ţină o carne în mână ca orice gospodină bună, în loc să-mi telefoneze mie, gata ca orice prost cu sufletul moale să-i sar în ajutor. Dar nu, ea pofticioasă şi gata! Simte ca i-a fugit libidoul din vârful buzelor şi  ce zice, ia să încerc, cine ştie, doar nu-i prind ouăle-n menghină de oţel. Ah, dar guriţa ei roşie, catifelată şi pofticioasă nu se poate abţine să nu-şi treacă limba peste fermoarul pantalonilor, aşa cum conduce omul maşina, fugind din oraş spre eternitate. Vrei să spui că ştii toate şmecheriile astea? Spune-i-le şi gata. Dar, nu. Tu te gândeşti că te-a invitat, ca pe vremuri, la o terasă să beţi o băutură răcoritoare în aşteptarea unei ramuri de liliac. Şi eşti gata să te ridici pe vârfuri, să o rupi ca un delicvent şi să i-o oferi. Îţi înghiţi cuvintele ca pe nişte portocale fierbinţi, încerci să-i priveşti în ochi trădările şi să vezi dacă clipeşte. Uite-o, acum îi zâmbeşte aproape tandru prostului ăsta care încearcă să-i desfacă picioarele cu privirea, pulpele ieşite de sub rochia scurtată cât trebuie, asta în timp ce o ţine pe nevastă-sa de mână, dar proasta se uită într-o vitrină. Ah, cum l-ar trece ea în colecţia ei numismatică, fără nici o valoare. Cum ar ţipa poftele ei cu capul în farfuria pernei, cum s-ar şterge ea pe ţâţe cu sucul tulbure al ciocului cavernos. Uite-o îşi întoarce privirea spre mine. Va sfărâma ea maşinăria de tăcut?

Trag aer în piept, las garda jos, sunt un sentimental. Ştiu că în momentul ăsta sunt vulnerabil, dar mai bine să mor acum cât sunt încă în viaţă decât după ce voi fi oale şi ulcele, mort şi îngropat. Doctorul ăla care s-a uitat la mine ca la un sac de box mi-a spus glacial că trebuie, la boala mea de inimă să mă feresc de stres, de emoţii puternice, de enervări. Poate când oi muri, dom doctor, i-am răspuns, poate atunci să scap de toate astea de care-mi vorbiţi. Dar nici atunci nu sunt sigur, i-am mai spus şi atunci l-am văzut că mă priveşte mai atent, dracu ştie şi după ce mori, cu cine te mai întâlneşti, te mai scuipă unul în faţă, o palmă peste ochi, o trădare, un cuţit înfipt în spate, cine ştie? Aşa că şi când oi muri, de stres, enervări, de emoţii puternice tot n-o să scap, zice. Asistentul lui a zâmbit, doar el, doctorul, şi-a întors privirea de la mine şi şi-a fixat-o pe alt nefericit. O să mă întrebi, doctore, ce caut eu, un vierme, alături de femeia asta, care îşi lipeşte ţâţele pe ochii fiecărui vierme mort care trece pe trotuarul de pe partea cealaltă a bulevardului? Stăm aici ca două curvuliţe de cartier care decupează păpuşi din hârtie colorată. Şi în rest? Recunosc ca Tomaso d’Aquino că tot ce am scris nu e decât o grămadă de vreascuri bune de pus pe foc. La dracu cu proza! O vreme m-am lăsat sfârtecat de lamele de ras din vaginul ei alunecos. Acum vreau să privesc din afară, fără să mai fac nici un efort. Aşa mi-a spus şi doctorul cu privirea de drogat. Viaţă fără nici un efort, a zis. Ritmul meu sinusal se sfărâmase de zidurile camerei, acum inima călca prin străchini, la fiecare bătaie. Ca o proastă. Îmi imaginez femeia din faţa mea, ce o fi în căpuşorul ei acoperit cu fire de păr oxigenate? Ce groaznic trebuie să fie pentru ea să trăiască alături de un animal scârbos şi respingător ca mine. Brgh! Mi se face pielea de găină. E drept că nici eu nu sunt un locuitor permanent al acestei lumi, cum am arătat în Călătoria Luceafărului, dar mă încumet să vin de două ori pe săptămână, fără o invitaţie specială. Aşa, din curiozitate. Ca să încălzesc maşinăria de tăcut cuvinte, să nu se ruginească, înţelegi? Poate că tot ce scriu eu nu sunt decât nişte pliante pentru studenţii căminişti care se masturbează, zici. Oho, ea e sigură de asta, dacă o întreb mi-o spune cu drăgălăşenie, rotunjindu-şi guriţa ei vineţie-perlat, cu rictusul ei de femeie supărată că ciclul nu-i iese prin toţi porii pielii.  Uite-o, mai soarbe o gură de cafea, e pe terminate, eu aştept cu sufletul la gură: îmi va spune o vorbă de alinare? Îmi va arăta în vreun fel că e aproape de mine. Ţine minte, medicul mi-a spus fără supărări, enervări şi altele din astea de om fără imaginaţie. Măcar acum îmi va arăta că e de partea mea, gata să-mi alunge depresia? Tu cum ai face? Vezi un om căzut pe stradă şi tu-l calci  pe degete? Nu-l calci. Aici e aici: ea, da! Ea crede că toată lumea îi seamănă (în rău) şi toţi i se deosebesc (în bine), nu ştiu dacă înţelegi.

- Toată lumea a văzut cum te călăreai cu asistenta aia slăbănoagă la spital, iar mie mi-a venit să vomit, zice, brusc, pe nerăsuflate.

Ăsta era deci momentul aşteptat, momentul marii fărădelegi, ca şi cum trădarea nu era suficientă. Asta o măcina pe ea, asta mesteca ea în guşiţă în tot acest timp, în care seara cobora peste oraş. Ce-ţi spuneam despre adulţi? Numai ei sunt în stare de asemenea fărădelegi. Se feresc să te lovescă atunci când eşti pregătit, de teamă să n-o ia peste bot, şi îţi plesnesc mutra cu bulanul vorbelor exact când ai lăsat garda jos. Este în stare un copil de o asemenea josnicie? Ai dreptate, “un lucru care nu merită un efort, nici nu merită să fie făcut”.  Să-i răspund? Să o fac albie de porci pe curvuliţa asta de cartier care suferă de amnezie sentimentală? Poate mai încolo, înspre vară, când măcar enervarea îmi va face şi mai mult rău. Acum o să mă ridic fără nici un efort şi o să mă plimb pe străzi, prin oraş. O s-o las cu zâmbetele ei şchioape, gata să se lipească pe prohabul oricărui pantalon, cântărindu-i povara cu limba. Fiecare om face în viaţă ceea ce ştie mai bine. Să vorbim şi despre femei? E în stare să-mi şi zâmbească, de parcă a rostit un aforism.

- Şi la mare, mai zice, nu merg, să-ţi fie clar. Te duci singur cu nenorocita aia de asistentă dacă vrei, eu îmi văd de ale mele şi după aia mai vorbim.

Asta e aluna de oţel pe care mi-o oferă pentru a-mi zdrobi dinţii, draga de ea. Asta e femeia mea, care cândva îmi spunea că sunt norocul ei! Acum s-a întors cu spatele la mine şi îşi continuă excursia de călugăriţă dornică de sânge.  Jumătate de oraş e înecat în noapte, cealaltă jumătate străluceşte în soare. Acolo aleargă toate gândurile mele. Da, o să mai cobor prin oraş, să mă mai umplu de abjecţie, de eres. Să ştiu că trăiesc. O să cobor şi-o să trag o gură mare de aer în piept. Să ştiu de ce trăiesc.

 Copyright George Cuşnarencu 2003