CUM AM DESCOPERIT

            —Ce-mi place pe lumea asta? Hm!

Stai într-un cot, cu capul sprijinit pe marginea canapelei, pui o astfel de întrebare de parcă ar fi ultima, ca din senin. Mătuşa Dacia citeşte ziarul, compară ştirile, tu rîzi şi gropiţa din obraz, se adînceşte, face o cută, sînt gata să ţi-o sărut, dar copilul bate cu pumnii în uşă, rîzgîiatul, tresari, mă priveşti oarecum speriată, diamantul unei lacrime îţi cade în poală peste pagina de carte, ar putea să-ţi împodobească inelul, zici. Ca şi cum m-ai întreba dacă plouă afară sau peste noi. Te mîngîi, ţi-aş spune, declamând ca la teatru, că-mi placi tu, asta în primul rînd, dar ştiu că ai arunca după mine cu papucul, nu-ţi place, dar nici nu te mulţumeşti doar cu atît. Vrei să ştii mai mult, femeie plină de ascunzişuri, să-mi fereci fiecare cuvînt într-o cută, depozitaro. Şi după asta, ce? ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat între timp, cîte întîmplări nu s-au prăvălit între noi, în hăul albastru. Ce să-ţi spun? aş vrea să te ştiu mulţumită, un cîntec lung, doar pentru urechile tale: Tu. Noapte, tîrziu, zdrăngăne geamul sub loviturile de lună, îmi fac acest inventar pe foi de hîrtie cu linii gri paralele, cam asta îmi place, inventarul propriilor mele plăceri, şi o să-l declam la teatru pe scena pustie. Vai, sînt atît de puţine lucruri care mă muşcă de piept, luaţi cîte-o gură hămesitelor, atît de puţină lumină care mai pătrunde printre pleoape în nopţile fierbinţi, fără aştri. Te foieşti, ţi-a amorţit gîtul pe canapea, te răsuceşti, nu vrei să mă vezi, accepţi să m-auzi, doar. E ceva şi asta. Bine, ascultă:

Îmi place să urmăresc joaca dezordonată a copiilor în scuarurile de nisip, pe coastele dealului din parc, alergătura cîinilor, adevăraţii stăpîni ai stăpînilor. Femeile care atîrnă rufe albe pe sîrmă, dimineţile de aprilie, în care milioane de radiouri anunţă ora zece, atunci deschid ochii. Îmi place cînd îmi şopteşti măscări, cînd îţi striveşti sînii de pieptul meu. Universitatea, cum stă ca o schijă în corpul meu, trăiesc cu ea se vede pe radiografie, dar refuz operaţia, zidurile ei groase, coridoarele reci, cu amfiteatrul Odobescu în care fumam şi ne uitam ca proştii la filmele cu Jane Birkin. Universitatea cu tot cu mansarda, Club litere şi cu subsolul ei, Hades, încăpătoare ca şoldurile unei femei care a născut, de aia îmi place, că e planturoasă şi şoldoasă şi are o talie pe care o cuprinzi cu o singură mînă. Îmi place labirintul ei, generaţii întregi au cutreierat-o şi nu i-au dat de cap, te loveşti de o carte la fiece pas. Oare mă iubea fata aceea de la bibliotecă, cum îmi împrumuta cărţi acasă, deşi era complet interzis de conducere. Oare scările de la lift îşi mai aduc aminte de mine? Limbile ceasului din hol, mereu în urmă, mă mai cunosc? Îmi place să joc basket pe valuri, popice sub apă şi să cobor cîte două trepte o dată. Îmi place limba română din porturi, din pieţe, din parcuri, limba română pe care o vorbeşti cînd te plimbi cu barca pe lac, limba din istoria ieroglifică, din eminescu şi caragiale, din laptele pe care l-am supt de la ţîţa mamei, nu lapte praf. Cînd zbor îmi place, cînd planez peste lucruri şi case, peste acoperişurile ţuguiate acoperite cu ţiglă, mă ridic la vreo cinzejde metri, mă las purtat de curenţi, pe deasupra capetelor, ca într-un acvariu uriaş, în timp ce ei merg îngînduraţi, cu capetele plecate, fără a mă vedea. Îmi plac bijuteriile, Cosmosul şi brăţara de pe mîna ta dreaptă, nu vrei s-o scoţi nici măcar cînd te culci. Îmi place că, în fine, fiul meu este Isus, trebuia să se întîmple o dată şi-o dată şi această kestie. Îmi place să-l văd cum merge pe apă, cu pletele bătute de vînt, strălucitoare, cu jeanşii Rifle şi ghetele Shaq cu pernă de aer de care este atît de mîndru. Fetele cu fustele lor scurte, lipite de pulpe, hohotind de rîs pe trotuare, nepăsătoare şi reci în plină vară, încălţate cu botine negre şi talpa de trei degete grosime, cu tricouri largi de bumbac, vocea lor care face atîtea victime printre trecători. Îmi plac filmele mute, pentru că pe stradă se vorbeşte prea mult, fotografiile în alb şi negru, lanurile de maci în tonuri de sepia, colţuri de deltă în tonuri de gri. Îmi place realitatea virtuală din spatele oglinzii şi cea în care nu poţi intra niciodată, din computer. Da, recunosc, îmi place mai mult copia decît originalul, fotografia Lunii decît băltoaca de noroi în care calc de fiecare dată, desenul din cîteva linii decît autobuzul în care merg spînzurat de o bară. Arta, acest cuvînt obscen. Îmi plac mările secate de pe Lună, zilele ploioase de toamnă, îndrăgostiţii fără speranţă, samuraii fără patroni, surdo-muţii cu haz. Inima la locul ei, cămăşile albe scrobite, spuma de mure, îmi place oraşul natal pe care nu l-am văzut niciodată. Îmi plac străzile lui întortocheate, sala de cinema din centru, gara, calea ferată, bariera, magazinele de textile, cofetăriile în care n-am intrat niciodată, numai lucruri frumoase. Să pătrund în tine ca un peşte cu gura deschisă şi să descopăr Dorohoiul, aşa cum arăta el în 1951, cînd m-am născut, cu puţin noroc, în lipsa anticoncepţionalelor. Să descopăr copilăria şi senectutea pe care n-am cunoscut-o niciodată, acest oraş prin care n-am ajuns, la poarta căruia n-am bătut încă. Să fac această călătorie fără şansă, iar la întoarcere Timpul să curgă invers, să-mi amintesc viitorul, soarele să răsară de la vest, cîinii să latre în burţile balenelor, copacii să aibă rădăcinile înfipte adînc în cer, păsările să zboare pe sub pămînt, să le auzi cîntecul dimineaţa. Fumul să se culeagă din aer şi să reintre în ţigară. Să am o memorie care să nu mă înşele cu altul, să-mi arate că n-am murit, să mă înveţe pe dinafară. Dimineaţa îmi place, cînd descopăr că n-am murit, deşi orice vis e înşelător. Îmi place să aud că la fiecare o mie de oameni pe lîngă care treci, unul este criminal, asta îmi transmite un soi de încredere, de linişte sufletească, înseamnă că nu sîntem singuri şi iubirea aproapelui nu s-a stins. Îmi place cînd te văd cum mănînci îngheţată, coco-nut, din cupele de cristal, stai răsturnată în scaunele albe de plastic de pe terasă. Zilele răcoroase cînd nu te agasează zăpuşeala, sub o umbrelă pierdută într-o grădină, lîngă rîu. Îmi place să am piramida mea, fără tunele secrete, fără galerii înfundate, fără hoţi, din vîrful căreia să mă privească anii de uitare. Să am Sfinxul meu care să-mi amintească viitorul, începutul înfipt cu colţii în coada sfîrşitului. Îmi place ecoul de trompetă, cînd strîng mîna unui om de pe altă planetă, chiar dacă el nu există, şi cineva ne fotografiază în contra-lumină. Îmi place să am anotimpul meu, acela în care pot să-mi aranjez norii cu mîna, Soarele şi Luna, temperaturile extreme, foşnetul frunzelor din plopi, răpăiala ploii pe acoperişul de tablă, în geamuri. Anotimpul care se însoreşte cînd vreau eu, care se întunecă, ninge cînd vreau eu, chiar în mijlocul unei zile caniculare de iulie, insuportabila. Îmi place să am ospiciul meu, cu personaje şi citate literare memorabile: n-am crezut să-nvăţ a muri vreodată. Îmi place vinul roşu, îmi plac picioarele bronzate, femeile înalte şi maşinile decapotabile. Îmi place spiritul şi trupul, să rîd în ambele sensuri, să traversez strada pe roşu cînd sînt pieton prin văzduh, să-i depăşesc pe toţi adormiţii cînd sînt la volanul maşinii, aşteptînd lăsarea serii, încolonaţi, bară în bară, la semafor. Îmi place să fur cireşe, să merg pe şina de cale ferată în echilibru, cît pot mai mult, să scriu invers: CSEBUIET. Să descopăr în spate, oriunde aş fi în oraş, îmbrăţişarea ta sufocantă, ca o împuşcătură între omoplaţi, ceamaiînfocatăîmbrăţişaredinlume. Îmi place nikelul, dar nu ştiu de ce, cadmiu, îmi place oraşul magnetic, în are oamenii magnetici se atrag sau se resping în funcţie de polaritate, care împart zîmbete şi salutări magnetice care nu ajung pînă la tine, iubiri şi uri magnetice. Frînele magnetice, pentru că sînt mai sigure decît cele hidraulice, ceasul meu cu quarz, pentru că are şi cronometru, ceasul cu limbi Certina, de aur şi pendula fără limbi a lui Remus care arată doar trecerea timpului în noi. Îmi place fîşia de pădure de la marginea oraşului, dinspre Chiajna, plăpîndă şi rănită ca o aripă de vrabie, pompele de benzină pentru ceasurile lor digitale, galeriile de artă, pieţele, mănăstirea de la Pasărea, măicuţa cu ochelari cu ramă metalică, de profesoară de facultate, îmi place femeia necunoscută de pe calea victoriei, sînii ei ca două planete în umbră. Îmi plac himerele, mai mult decît cele devenite realitate. Îmi place să stau la o masă de lemn, acum o mie de ani, să beau vin şi să spun glume groase şi să mă lansez în ipoteze cu mesenii cam ţărănoşi în legătura cu întunecaţii o mie de ani ce vor urma. La fel de mult îmi place să stau la o masă într-un cartier select, peste o mie de ani, la o petrecere, să mă minunez ca un tîmpit de propriile mele vedenii:

oameni mîncaţi de muşte, maşini siluite de femei, blocuri de hîrtie, şcoli pentru cei morţi în războaie, ciuperci comestibile din beton, sonerii renale, staţii de reducere a amplificării, transformă gălăgia ambiantă în linişte, pompieri submarini, garoafe akai, trenuri cu pînze, becuri cu fitil, hîrtie din apă şi dinozauri din chihlimbar, petrol botezat, o cincime gaz şi patru cincimi apă sărată, fire de păr din liţă, copaci telescopici, păduri extensibile, măruntaie electrice, coborîri în cer, legume din sticlă, balene cu treisutedoojde picioare desculţe, otrăvuri pentru aducerea morţilor la viaţă, continente hidraulice, pălării mecanice, melodii matematice, literatură euclidiană şi o aritmetică inefabilă. Săptămîni înfăşurate în mătase şi Luna împachetată în folii de aluminiu la congelator. Oameni domestici şi păsări fără aripi, tigri de săpun, rîuri virtuale în care te speli, străzi placate cu prăpăstii, Veneţia în mijlocul unei holde de grîu şi Everestul, o mică insulă neprimitoare. Dealuri acvatice, mirosuri de om în conserve, chibrituri organice, melci din cărămidă, prăjituri din inox, saltele radioactive, benzină neinflamabilă, motoare cu aprindere externă, ceasuri cu aisberguri, sonde pentru extracţia cafelei, mine aurifere în cer. Transplanturi de hipotalamus, stomacuri de mărimea unui oraş, metroul într-un pahar, plămîni cît jungla amazoniană şi creiere cît vîrful de ac. Scobitori lichide, locomotive funcţionînd cu aer, conserve pneumatice, tractoare pentru arat oceanul, oraşe din sticlă, bani ascunşi în inimă, furturi de muşchi, donaţii de cromozomi, schimburi de ficat. Destul, nu?

Îmi plac răsadurile în piatră, Răul în Bine şi nu separat.

Te răsuceşti pe canapea, ţi-a amorţit umărul, eram sigur, îţi stă pe limbă să mă întrebi, Mai rămîne ceva pe lumea asta să nu-ţi placă, mofturosule?

Oho, foarte puţine lucruri: Nu-mi plac zile sufocante de vară, cămăşile prăfuite din vitrină, spînzurate cu fire de nylon, Moş Crăciun cînd coboară pe horn sau vine cu liftul, nu-mi place să mă uit în urma mea pentru că mă îngrozesc, sînt eu? am făcut atîtea tîmpenii. Transfuziile şi perfuziile, mîncărurile grele ca bolovanii, vinul vîscos, nu-mi plac declaraţiile de dragoste pline de cuvinte frumoase, şcoala primară cu învăţătorii ei nechemaţi, vizitele ghidate, cu obligaţii şi zîmbete de carton, aglomeraţia din autobuze, hoţii de buzunare, pustiul din suflet. Nu-mi place paharul prea plin; apele liniştite, prefăcătoria, făţărnicia, ipocrizia. Nu-mi plac adăposturile antiaeriene, merele stricate, nici piersicile din cauza cojii, îmi blochează maxilarele. Nu-mi place afumătura pentru că mă face să uit literatura; nu-mi plac algocalminele pentru că ele îmi alungă durerile. Nu-mi place tabla înmulţirii. Metabolismul dereglat şi îngerii. Clovnii, crema de ghete şi lacul de unghii. Nu-mi plac descrierile după natură, mimesis-ul, şi ciorapii de mătase, sutienele care se închid la spate, furourile şi aparatele electrice de făcut bucle. Nu-mi plac constipaţii, refulaţii, mascaţii. Nu-mi place să mor sufocat de reproşuri, bănuit, hăituit ca un animal, nu-mi plac condoleanţele şi nu-mi place, defel, cuvîntul Adio. E bine?

Copyright George Cuşnarencu 2003