OTRAVA ULTIMELOR

Gyorgos e numele meu. Am renunţat la tot ce-mi aminteşte de ai mei, am uitat de bătrânul Rosetti care mi-a ales numele fără să mă întrebe, Martin, auzi ce tâmpenie, Martin Rosetti. Am lăsat în urmă o ţară fără memorie şi am început să scriu literatură, m-am luat după boul de Cristofor. S-o ia dracu de ziaristică, am uitat ce am fost. Am spus adio tuturor, am tăiat firele ce mă legau de Podoabă, mi-am aruncat piatra de la gât, nu mai privesc înapoi, nu mă mai sperie Moartea. Stau la taclale în piaţa Aristotel şi Alexis, împreună cu Iannis şi Epaminonda îmi ţin companie. Thessaloniki, orasul construit pentru o femeie ne înconjoară ca tentaculele unei caracatiţe prinse în dreptul Turnului Alb de pescarul acela fără ştiinţă de carte care a încremenit pe mal; ba uneori, când briza mării se rătăceşte printre ramurile leandrilor cuibărindu-se la umbra zidurilor albe care sfâşie cerul, pot spune că Thessaloniki ne priveşte de sus, de la vechea Cetate. Pe noi, patru terchea-berchea care nu au altceva mai bun de făcut decât să învârtească pe degete koboloi-ul, lanţugul cu bile, jucăria asta care face sa ne treacă timpul mai repede, prin dreptul ochilor semi-închişi, de căldură, de lumina umbrei, de lene.

            Nu mai ţin minte când am ales Grecia. Poate atunci  când mi-am dat seama că până şi o tarantulă prinsa în harponul de fier e mai liberă decât mine, poate că atunci când am descoperit într-o carte că un blestem aruncat peste ţara în care m-am născut mă va obliga sa mor în aceeaşi cloaca. Da, sunt fatalist,. Dar nu întra-atât încât să accept orice nedreptate, orice şut în fund. Alexis ştie, hoţul, lui i-am mai spus tâmpenia asta, tot aici, în piaţa Aristotel de la poalele oraşului, bătrâne, i-am spus, am dat cu piciorul Parisului pentru Thessaloniki, ştii de ce? pentru că la treijde ani mi-am dat seama că nu poţi fi un maimuţoi până la sfârşitul zilelor, de aia.

- Ai divorţat, m-a întrebat atunci Alexis, cu zâmbetul lui de licean timid, privind marea aproape nostalgic.

- Ăsta a fost primul pas, i-am răspuns izbucnind în râs, mă prinsese golanul cu pieptul descoperit, dezarmat.

Mă călcau pe bătături toţi marţafoii care tremurau de emoţie doar la gândul că vor ajunge la Paris. Întelegi Alexis? Louvre, Champs-Elysees, Place de la Concorde şi alte ifose de malaka, învăţau băieţii acolo cum se face nodul la cravata, talente de malaka, înţelegi ce vreau sa spun, nu? Luvru şi reviste porno, vinurile cele mai fine, cultură, înţelegi, nu glumă. Ce să caut eu acolo, Alexis, îl întrebam. O fandoseală, să mă dau balenă în cartier, când stau la coadă la super-market. Mă cac, Alexis, ăsta e adevărul. Am crezut până la treijde ani că sunt sărac într-o ţară bogată. Ei, îmi ziceam, tot e bine, mai am o şansă. Asculta-mă pe mine, Alexis, asta e o gogoaşă cu stricnină pentru dihori. Bogată, aşa zic sugătorii din pix. Malaka, să-i ia dracu pe toţi sugătorii din pix. Sărac într-o ţară săracă, asta eram, bă, înţelegi la ce mă condamnaseră?. Scrisul meu era de sărăntoc, de mâncător de pe jos. Epaminonda râde. Scriitorule, zice, învârtind koboloi-ul cu aerul că prizează furtuna care se ascundea în spatele cerului senin, şi eu am mâncat de pe jos, a fost o vreme când doar baglamas-ul cu sunetele lui dulci şi subţiri ca speranţa m-a împiedicat sa renunţ la viata. Şi apoi, marea. Şi ea, da, şi marea, scriitorule. Aşa ca nu e nimic mai definitiv pe lumea asta decât improvizaţiile suferinţei. Suferinţa de a privi marea fără nici un licăr în ochi, de sus de la Cetate. Uite, de acolo. Nici măcar nu-şi întoarce trunchiul înspre direcţia în care arată cu mâna uscata şi aproape nehotărâtă. Acolo. Scriitorule, aşa îmi spun puşlamalele astea turtite de căldură. Sigur, a fost o vreme când credeam că scrisul poate învinge marmura, ce prostie de flăcău imberb. Mă trezesc câteodată întrebându-mă, sorb din sticluţa de ouzo, unde dracu ajung camioanele astea încărcate cu câte doua cuburi de marmură? Am stat de atâtea ori pe marginea şoselei din Asprovalta, ba chiar şi din Kamena Vourla, la doi paşi de mare, cocoţat de barca aia de lemn, părăsita, privind camioanele grele încărcate mereu cu câte doua cuburi uriaşe de marmura. Unde le duc? Îşi dă şi Epaminonda cu părerea, or fi pentru Acropolis, să-l ţină mereu proaspăt, să aibă ce vedea turiştii, bătrâne. Aha, trebuie să-i vezi ochii, s-au făcut mici, e ironic, trebuie să-l cunoşti pe grec, altfel nu înţelegi nimic din ţara asta. Grecii, printre altele, ştiu să facă daruri, bătrâne. Mai zice: Poate să repare Propylea distrusă de explozia prafului de puşcă, de la fulgerul ăla, ştii? Ăsta e Iannis, e sigur de el, nu încape vorba. Yasas, gata îi scapă salutul din vârful buzelor. Îşi mişcă femeia şoldurile înfăşurate în pânza de bumbac alb, parca ar fi vela unei corăbii ieşite în larg, locul ăla albastru, şi zâmbeşte. Pai, cum altfel? Simte femeiuşca, că de aia are simţurile în ceafă, cum i se strecoară privirea bărbatului pe sub tivul fustei şi-i mângâie tivul chiloţilor, elasticul care-i strânge talia subţire şi de acolo pe sub tricoul albastru, peste  desertul rece al sânilor. Yasas, răspunde femeia trecând definitiv dincolo de malul portului, dincolo, spre cele mai apropiate insule sfâşiate de briză şi de valuri. Dacă a clipit de doua ori în tot acest timp, de Iannis vorbesc. Dacă a catadicsit să urmărească zbaterea pescăruşului speriat de bolta cereasca. Ohi-ohi, ridică Alexis paharul până în dreptul ochilor. Priveşte Turnul alb prin licoarea rece.

- Eu cred că scriu o carte în toate cuburile astea de marmara, acum mă trezesc şi eu vorbind, fără prea mare convingere.

- Ohi, ohi!

Am scris despre locul în care m-am născut şi ce, nimeni nu m-a băgat în seamă. Am zis că scriu pentru locurile în care m-am născut şi la treije de ani mi-am dat seama că nu sunt decât un maimuţoi în spatele zăbrelelor de fier. Printre zăbrele vizitatorii îmi aruncau alune. Eu le luam de pe jos, le decojeam şi le băgam în botul meu de pământ şi le sfărâmam cu dinţii mei de pământ, bună aluna. Credeam că literatura mea ajută pe cineva, dar nu eram decât un maimuţoi. Literatura mea! Malaka! Proastă ca un spray contra ţânţarilor.

- Malaka, zice Iannis

- Malaka, sunt de aceeaşi părere, chiar aici în Piaţa Aristotel, la umbră, aproape de mare, de barracude şi caracatiţe.

Scrisul meu, literatura mea care nu valora nici macar cât un lipici de prins muşte. Uite-l pe chelnerul ala de la taverna Plaka, gata să-mi sară în ajutor, mă doare îngrozitor capul, stă să-mi plesnească ca o alună între dinţii de pământ şi el are puterea să-mi ofere un panadol, un pahar de apă ca unui prieten din copilărie pe care nu l-a muşcat câinele. Grecii ştiu să ofere daruri, n-ai de ce să te temi, scriitorule, zice Iannis. Sunt gata să-l întreb şi pe el, Bătrâne, unde dracu se duc cuburile astea de marmara? Afharisto! mă bate pe umăr, parakalo, mi se împrăştie medicamentul în sânge, durerea dispare încet-încet, pe la colţuri, pot să deschid ochii şi să privesc marea de deasupra norilor. Puştiul ăsta e gata sa-mi graveze imaginea pe o cană din ceramică, în faţa magazinului de pălării şi tricouri de bumbac. Suntem în Atena, doar. Ai văzut, Alexis, tricourile alea cu versurile lui Kazantzakis? Auzi, Nu am nici o speranţă, nu mi-e frica de nimic, sunt liber. A dracului teabă. Tricourile alea negre. Dă din cap, mai atent la zumzăiala oraşului decât la cuvintele mele. Cred ce vreau şi melodia asta care se scurge pe lângă pereţi, pe sub umbră, printre bilele lănţugului cu bile, Sinefiasmeni kiriaki. Stau cu lanţurile la picior, nu pot să mă mişc, ţin ghiuleaua între picioare de liber ce sunt. Malaka!

- Ohi, ohi. De-abia respiră sub povara mării albastre de deasupra lui. N-a văzut nici un tricou cu versurile lui Kazantzakis. Koboloi-ul se strecoară printre degete, leneş. Bilele de metal se ating şi fac aerul să vibreze. Dinspre mare, din direcţia Turnului Alb se apropie de Piaţa Aristotel un fel de fâşii de conversaţie, frânturi de instrumente muzicale de alamă.

- Vine furtuna, zice Alexis.

- Malaka, zice Epaminonda.

- Malaka, ăsta e Iannis.

- Nimeni nu valorează ceva în ţara lui.

Când mi-am dat seama că sunt un vierme, m-am liniştit. Parcă mi s-a luat o piatră de pe inimă. Am început să mă târâi pe asfalt aşteptând să fiu călcat de prieteni în picioare. Îmi făceau o bucurie dacă mă storceau. Viaţă, aruncă-mi un zar bun şi mie, aşa mă rugam. Dar, ţi-ai găsit, prietenii mei erau haini, mă ocoleau şi câţiva ani m-am târât ca un vierme, nici măcar de mătase, înţelegi, aveam şi eu o menire pe lumea asta. Nu, nici măcar ca un vierme de mătase. Aşa, târându-mă fără nici un sens pe plaiurile natale, mi-am dat seama că vreau să mor în braţele Greciei. Ehei, ştia bătrânul Byron unde să vină să moară. Ăsta e locul meu. Piaţa Aristotel transpira în umbră, dar din depărtare pescăruşii trag după ei furtuna.

Trei pahare de portokalada, asta aduce chelnerul la masa noastră. Iannis nu bea sucuri din astea, zice că mai tare îl apucă setea. Aşa o fi. Bag piciorul în mare, sunt undeva în faţa hotelului Okeanis din Kamena Vourla, localitatea aia aflată la zece metri de valurile mării, o cafea turceasca? mă întreabă chelneriţa, aud cuvinte din ţara mea, inima îmi trasare un pic, doar cât un junghi mărunt. Îmi spune că e plecata şi ea de pe undeva de lângă Suceava, vrea să se stabilească pentru totdeauna în Kamena Vourla, bravo, femeie. Uite-o, serveşte la masa zâmbind trist, o cafea turceasca? Mulţumesc, zic, Pentru puţin, îmi răspunde şi cuvintele aleargă aiurea prin oraş, ocolesc Turnul Alb şi se întorc la loc pe buzele ei. Eu atât vtrau s-o întreb: Ştii cumva unde ajung camioanele astea grele care cară câte două blocuri enorme de marmură? Ridica din umeri, Turceasca? întreabă ea la masa alăturată, capuccino, cere omul şi-şi strecoară privirea pe sub gulerul tricoului polo, de ce? ca să descopere o pereche de sâni obosiţi, mare scofală. Mai bine punea mâna pe ei şi ştia o treabă, de ce atâta ocoliş, tricou polo şi aşa mai departe. O invita în cameră şi la dracu, îşi vedea de treabă, ce cafeaua mea. Las-o! Apa e rece, dar în cursul zilei se va încălzi şi o să poţi face baie în apa golfului.

- O să fie bună de baie în câteva zile, e de părere Epaminonda.

- Iubesc marea mai mult decât femeile, la dracu, zice Iannis, învârtind koboloi-ul între degete.

- Femeile strica tot ce e frumos, spune Alexis.

- Malaka, spune Epaminonda. Unde dracu aţi citit voi toate rahaturile astea?

Pufnim toţi trei în râs, Epaminonda ăsta! Scriitorule, Iannis mă ia din scurt, spune-ne ce crezi tu despre femei. Dacă tu o să-mi vorbeşti despre Grecia, îi răspund. He, he, râde Iannis, malaka ce esti, bătrâne. Ţara asta de piatra ascunde numai suferinţă. Şi când te gândeşti că am fost odată, centrul lumii. Acum, uite la pescarul ăla fără carte, uite-l cum pândeşte o caracatiţă. E gata să o vândă pentru o mie de drahme, la primul colţ de strada. Numai că noi ştim să luam în râs suferinţă, dansam pe cadavrul ei viu, Gyorgos. Eu am încercat să fac asta prin literatura, îi spun. Pentru că eşti un malaka. Suferinţa nu o învingi cu literatură, bătrâne. Asta e o prostie. Suferinţa o învingi numai dacă dansezi pe grumazul ei de târfă, asta facem noi. O spune cu prietenie, nu mă pot supăra. Am puterea chiar să zâmbesc. Am renunţat la literatură şi sunt liber, îi spun. Păi, vezi? Thessaloniki îmi ajunge, îmi ajunge şi Piaţa Aristotel. Acum, dacă vreau sa zic Unele sepii au 90 de centimetri lungime, propoziţia asta e valabilă doar pentru unele sepii, nu pentru toate. Dacă vreau sa zic aparatele astea de fotografiat auto-focus distrug grandoarea locurilor, propoziţia mea poate fi adevărată sută la sută. Uite la fotografia asta, muntele Olimp pare un deal de lângă Câmpina. E o porcărie. Ar trebui distruse fotografiile astea, zice Iannis, dar şi toate aparatele astea de plastic cu un ciob de plastic în loc de obiectiv şi un singur buton. Yasas. A mai găsit el o cunoştinţă pe care să o salute. Yasas. Uite, aşa trece timpul printre degete. Ca un koboloi nevăzut, învârtit pe deasupra capetelor noastre.

- Ohi, ohi!

Ba bine că nu. Ascultă-mă pe mine. Ai văzut noile trepte de la Teatrul Odeon, ăla de la poalele Acropolisului? Acolo ajunge marmura, acum întelegi, Gyorgos? Sunt gata să-l contrazic, dar uite, perechea asta de tineri însurăţei, tocmai intră în Piaţa Aristotel. Ea e arsă de soare, ascunsă sub dantela unei rochii albe, parcă e o casă  strălucind în soare. Ţine în mâini un buchet de flori şi se apară de sărutările mirelui. Un băiat de înălţime medie care nu l-a citit pe Aristotel, deşi piaţa îi este foarte familiară. Nu la citit, şi ce-i cu asta? Nimic, ziceam şi eu aşa. Aha! Uite-l: o trage pe femeie în mijlocul pieţei, o prinde de mijloc, o ridică în braţe şi începe să se învârtă cu ea în cerc. Pe margine, privitorii trăiesc scena. Are un fel de aură romantica, nu ţi se pare, Iannis? Îhî. E clar, îi pare rău, puşlamalei, că nu o ţine el pe femeie în braţe. Aiurea, zice. Aiurea, ă? Râdem toţi, oho, cum i-ar mai plăcea, puşlamalei.

- Am mai pierdut un prieten, spune Iannis. Yasas, Nikos, strigă spre tânărul proaspăt însurat.

- Yasas, îi răspunde Nikos fără să-şi slăbească mireasa din strânsoare şi fără să întoarcă privirea spre noi.

Aha, zici tu, e fericit. Fericit, observa plictisit Epaminonda. Pai, cum altfel? Lumea e plină de proşti, spune Iannis, uite, acum o să înceapă ploaia. E o vreme bună pentru bătrânii pescari, calamarii ies de sub rocile scufundate în mare. Mă simt bine, privesc marea şi sorb din sucul de portocale. Nu fac nimic care sa-mi întrerupă gândurile şi asta îmi da un sentiment unic pe care nici măcar ploaia nu-l va destrăma. Autobuzele intră pe poarta vechii cetăţi a oraşului, motocicletele se strecoară printre maşini, Piaţa Aristotel  respiră prin gurile trecătorilor, muzica greceasca răsuna din maşinile încinse, turiştii fotografiază clădirile istorice, fără sa-i bage în seama pe proaspeţii miri din piaţa Aristotel. Primele picături de ploaie par să vină dinspre mare, apoi torentele se înteţesc prăvălindu-se dinspre vechea cetate, înspre Turnul Alb. Ritualul a luat sfârşit, mirii se desfac din îmbrăţişare, într-un fel, căsătoria s-a consumat. Uite, femeia aleargă după voalul alb care e dus de briză spre ţărmul mării. Nikos vine la masa noastră, adăpostindu-se sub umbrela uriaşa, albă. Pare bucuros. E iarăşi, pentru o clipă, alături de prieteni, ca pe vremuri. Cere o portokalada şi priveşte marea cu nesaţ. După o vreme scoate din buzunar koboloi-ul şi începe să-l învârtă pe degete. Sub rafalele de ploaie pare că Thessaloniki se înviorează subit, asta pentru o scurtă bucată de timp. Fiecare încearcă sa-şi uite amintirile, năzuinţele, frustrările. Ceea ce nu înţeleg eu, Gyorgos, viermele, este unde dracu se duc camioanele alea grele, încărcate cu câte doua cuburi uriaşe de marmură? Mereu două, întotdeauna două, aşezate pe osia din spate a camionului. N-am alte gânduri, n-am alte pretenţii. Mi-am încheiat socotelile cu viaţa. Acum le zâmbesc prietenilor mei din jurul mesei, fără să rostesc nici un cuvânt. Scriitorule, spune la un moment dat Iannis, povesteşte-ne despre ţara în care te-ai născut. Hai, scriitorule, povesteşte-ne până se opreşte ploaia asta. Mă roagă acum şi Epaminonda. Bine, zic:

M-am născut într-o ţară cu câteva biserici pictate pe dinafară pe care nu le-am văzut niciodată, aşa o să încep să le spun. Nu-mi amintesc nimic altceva, cu excepţia părinţilor. În rest, nişte munţi, câteva câmpii, o bucăţică de mare, case cenuşii si nişte oameni cenuşii care pândeau cu nerăbdare să moară capra vecinului.

Acum aşteptăm cu toţii, în tăcere, sa se oprească ploaia. Soarele cade pieziş peste marginea frunzelor şi milioane de diamante strălucesc efemer. De-abia după o vreme vom reînnoda firele groase ale conversaţiei. Da,  ai dreptate, în aşteptarea răcorii cuibărite în năvoadele goale, trase de bătrânii pescari de pe mare. Ehei, dar până să se lase seara, mai e ceva timp. Strângi pleoapele şi laşi otrava ultimelor raze de soare să-ţi intre în suflet, încet, picătură cu picătură.

 Copyright George Cuşnarencu 2003