FIARA CU CIOCUL EI

Mă plimbam înainte de sfîrşitul anului cu Mircea Maria Duca la şosea, prin apropiere de parcul Herăstrău, cu o zi sau două înainte de revelion. Extazul atinsese limita lui superioară, lumea se pregătea să intre într-un nou an, plin de speranţe ca sacul lui Santa Klaus, oamenii dansau pe străzi, prin restaurante, din puţinul pe care-l aveau ofereau şi celorlalţi, voiau să uite monstru pitic care se cuibărise în creier şi pîndea, uitau, petreceau, urmăreau cu uimire clipurile lui Michael Jackson, pe care le văzuseră, cu purici doar la televiziunea bugară, rusă, sîrbă sau ungară, vedeau filmele interzise, ascultau colindele adevărate interzise de Dictator, lumea întinerea, unii rîdeau strîngîndu-se în braţe frenetic, alţii plîngeau, strîngîndu-şi în braţe singurătatea, nedumerirea, perplexitatea. Copiii lor muriseră. De ce? repetau ei în faţa pereţilor goi care păstrau încă urmele gloanţelor trase cu arme grele de pe tancuri, pentru ce? se întrebau ei cu creierul gol în faţa unor fotografii  din care le zîmbeau chipuri dragi şi luminate doar pe hîrtia fotografică. Eu ştiam răspunsul, ei nu. Trandafirul Tăcerii Depline îşi făcuse datoria, nu era vina Lojei că lucrurile luaseră o întorsătură de-a dreptul incredibilă. Practic ea se destrămase înainte de sfîrşitul anului, după ce reuşise să fie un organism viu şi tainic timp de peste două deceni. Fiecare membru al Lojei, dezamăgit, îşi călcase jurămîntul dat în faţa Venerabilului la primirea în Ordin, considerînd că fuseseră hrăniţi cu vise nedigerate, că aşteptările lor fuseseră înşelate. Se răspîndiseră dezabuzaţi şi trişti prin alte cotloane din care urzeau alte planuri. Revoluţia ne-a fost furată, începuseră să spună prin ziare, la televiziune şi pe la mitingurile la care încercau să mai cîştige cîte ceva din speranţele năruite. Hotărîseră să meargă fiecare pe drumul lui, mason singuratic, înfiinţînd noi loji, de cîte şapte oameni maximum cu care încercau să pună ţara la cale. Unii dintre aceşti francmasoni trădaţi, aşa se considerau, se hotărîseră să înfiinţeze un partid a cărei siglă electorală urma să fie Trandafirul şi al cărui cod moral trebuia să fie Tăcerea Deplină. Se zbătea fiecare să arate cît de deştept era, cît de clar întrevăzuse el lucrurile proaste care se întîmplaseră, cum fuseseră marginalizaţi deşi fuseseră în miezul Războiului de sfîrşit de An, cum forţe oculte puseseră mîna pe putere şi ei puteau să-i arate cu degetul pe uzurpatori. O frămîntare sufletească, o descătuşare de umori, de uri, de resentimente ţîşnea din ei ca dintr-un butoi cu apă ciuruit, uitînd cele trei călătorii pe care le făcuseră la momentul iniţierii masonice, principiile generoase rămăseseră pe hîrtie, în aer, pe pereţi. Cubul şlefuit care credeau că sînt nu era decît un bolovan rud. Păstrau însă cu sfinţenie Tăcerea asupra trecutului lor, asupra fărădelegilor comise, asupra aerului pe care îl respiraseră, asupra urii pe care o înfulecaseră.  Atunci, la sfîrşitul acelui an, care anunţa un Timp mai bun, ieşisem cu Mircea Maria Duca pentru o scurtă plimbare la şosea, era modul meu de a-i spune adio, îmi planificasem deja să fac revelionul alături de acea subţire şi svăpăiată femeie, uitaţi de lume în Aruba. Admiram desenul copacilor din parc, ascuţişurile crengilor îngheţate care împungeau cerul gri ca nişte mănunchiuri de andrele, luna întunecată, invbizibilă pentru ochiul liber, călcînd pietrele cubice ale caldarîmului aproape cu indiferenţă, îndreptîndu-ne spre Arcul de Triumf. Ar trebui să dea jos mizeriile alea şi să lase iarăşi la iveală vechile însemne sculpate în piatră, spunea Mircea, să arate aşa cum arăta atunci, la 1918. Se însera, era aproape ora şase şi radiourile emanau ora exactă şi viituri de sunete gîlgîitoare, inundînd eterul cu valuri nevăzute, muzică, ştiri, voci entuziaste, declaraţii, cereri, jurăminte, colinde. Dar peste tot acest vuiet, un zgomot ca de paşi tîrşîiţi pe un covor de iută ne atrase atenţia, venea de pe şosea, dinspre Combinatul poligrafic, se apropia parcă de noi, care eram în apropierea intrării dinspre Arc în Parcul Herăstrău. Ne-am uitat amîndoi în aceeaşi direcţie. O procesiune zdrenţuită se apropia de Arc, mergînd pe mijlocul şoselei. Oameni cu părul năclăit de sînge uscat, cu feţe verzi-albăstri, tumefiate, cu ochii scurşi aproape în întregime în cap, supurînd, cu carnea ruptă, cu hainele terfelite, rupte, sfîrtecate, împuşcate, cu gambele strivite, cu coloane vertebrale sfîrtecate şi găuri în os pline de ţărînă, pantofi scîlciaţi, degete descărnate. Erau morţii Revoluţiei, cei care alergaseră pe străzi, curioşii, idealişti, doar n-o să stăm în faţa televizoarelor acum cînd ţara are nevoie de noi, avîntaţii, înflăcăraţii, cei de la Revoluţie sau ce mama dracului fusese în tot acel timp în care fusesem blocaţi în colivia aceea nenorocită de pe strada Constructorului, undeva la adăpostul barajelor de beton. Cei împuşcaţi în spate, cei luaţi din paturile de spitali şi tîrîţi, fără vlagă în camerele frigorifice, părăsiţi acolo ca nişte carcase de porci, cei seceraţi fără milă dintr-o eroare, vînaţi şi vînători laolaltă. Îşi tîrîiau membrele, legănîndu-se ca nişte gîşte îndopate, ţinîndu-se de mîini într-un gest de solidaritate sau doar sprijinindu-se unul de altul pentru a nu se risipi în cele patru vînturi. Cîteva femei, mai mulţi bărbaţi, cîţiva adolescenţi. "Murim, luptăm, de-aicea nu plecăm", strigau Marius, Şobolanul, Eugen, Ana-Maria, Diana, Mariana Baciu, cea care dorea să-şi găsească băiatul mort mai demult, toţi cu voci grohăite, din corzi vocale intrate în putrefacţie. Îşi agitau braţele în aer, făceau semne pline de mobilizare, credeau în steaua lor, "Am învins", ieşeau cuvintele de pe buzele descărnate ale lui Ionescu Traian, Gigi Radoceanu, ale lui Vasilescu, Mardare şi Moritz ale lui Radu Ciucă, George Cruceanu, Creţu, peştele de la Intercontinental, buze vinete din dosul cărora se arătau dinţii şi cerul gurii maronite de ţărînă amestecată cu puţina salivă pe care o mai aveau în gură sau doar cu zăpadă topită. Dacă nu noi, atunci cine? scandau ei într-un unison dezarticulat şi dezacordat, "dacă nu acum, atunci cînd?" continuau să scandeze ca dintr-un reflex pe care moartea nu reuşise să-l şteargă. Cortegiul acesta de învingători, singurii învingători ai Războiului de sfîrşit de An era asaltat de pe toate părţile de vicii şi virtuţi, femei cu sînii uriaşi şi sfîrcuri ca robinetele de bronz, care se agăţau de hainele lor putrezite, de carnea lor vînătă şi îngheţată, încearcă să le prindă membrele chircite între buzele roşii şi apetisante, viciile mărunte şi grave, atrăgătoare şi promiţătoare care doresc să li se bage morţilor în suflet, bărbaţi cu muşchi vibrîndu-le în aer, adevăraţii playboys ai Oraşului puşi pe fapte mari care încearcă să-i abată pe morţi de la drumul lor, promiţîndu-le marea cu sarea, doar ei, învingătorii nu se lasă înşelaţi. Ei merg înainte spre Arcul de Triumf, apărîndu-se de virtuţi şi de vicii cu mîinile, ca de muşte. Dacă ar putea ar mai striga cîte ceva, cuvinte de îmbărbătare, cuvinte de victorie, ei strigă, dar absolut nimeni nu-i masi aude. Marşul lor triumfal pătrunse pe sub bolta înaltă a Arcului de Triumf, tîrşîitul paşilor le era amplificat pentru o clipă de cavitate, fiind apoi, iarăşi  acoperit de zgomotele frenetice din spatele ferestrelor, de clinchetul paharelor cu şampanie ale cupelor ţinute în mînă, Războiul luase sfîrşit, era pace, era vremea muzicii rock zbîrnîind pe casetofoane de proastă calitate, ale icnelilor de plăcere din întunericul camerelor, cerul era străpuns de ţipetele aproape isterice ale femeilor părăsite de bărbaţi, de gîngurelile nestăvilite ale copiilor luaţi de la grădiniţele săptămînale şi răsfăţaţi acum în braţele unor părinţi prea fericiţi ca să nu uite de greutăţile vieţii, de televizoarele care aveau ecranele luminate şi care funcţionau cu sonorul dat la maximum, gesturile şi cuvintele fiind sorbite ca o băutură răcoritoare, grupul deslînat, pămîntiu, descărnat continua să treacă pe sub ferestre, peste veselie şi prin entuziasmul general ca o căruţă hodorogită de care nimeni nu mai avea nevoie, nici măcar amintirile. Cam pe la jumătatea cortegiului o secvenţă teribilă ne-a atras privirea. Ciucă, Cruceanu, pe ei i-am recunoscut, împreună cu alţi colegi de suferinţă, suferinţa acea limpidă de pe vremea cînd trăiau, se îmbrăţişau cu nişte indivizi îmbrăcaţi în haine jerpelite de piele maron, prin găurile cărora cursese cîndva sînge. Erau victimele care-şi îmbrăţişau foştii torţionari. Într-un elan de comuniune sufletească pe care doar moartea ţi-l poate da, victimele scăpate din puşcăriile comuniste dădeau mîna cu propriii lor călăi. Sînt sigur că doar credinţa lor în Dumnezeu, spre care priviseră atîţia amar de ani, le dicta acest gest. Numai că după ce mai făceau cîţiva paşi, eliberaţi din îmbrăţişare, victimele îşi smulgeau mîinile din umăr şi începeau să le mănînce cu oase cu tot. Nu se auzea nici un vaiet, nici o urmă de suferinţă. Îşi smulgeau din umăr mîinile cu care îşi salutaseră călăii şi le înghiţeau cu voluptate. Le priveam mişcarea dezordonată, le ascultam strigătele gîjîite, mobilizatoare, "noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă", "armata e cu noi". Un revoluţionar, apărut din întunecimea unei străzi, purtînd o eşarfă tricoloră prinsă de mîneca hainei spuse, "să-i împuşcăm, sînt terorişti" şi-şi descărcă încrcătorul akaemului primit de la autorităţi în schimbul buletinului de identitate. Nimeni din cei împuşcaţi nu căzu, cortegiul îşi urma nestingherit drumul pe sub bolta generoasă a Arcului de Triumf. "Pentru că nu-i poţi omorî niciodată pe morţi", îmi spuse în şoaptă Mircea Maria Duca. Morţii înaintau încet, aproape cu încetinitorul spre o gură de canal, al cărui capac fusese furat, în veselia generală, de nişte ţigani, gata să facă din el ceaune de ţuică.  Erau singurii care dacă ar fi putut să vorbească, ar fi povestit, rupînd Tăcerea, despre grozăviile cărora le fuseseră martori, despre gloanţe înfipte în spate, despre ucigaşi, despre cei care dăduseră ordine, despre întreg Circul. Dar ei, atît de încrezători în steaua lor, în viitorul lor, bucuroşi de isprăvile făcute, înveseliţi de răcoarea serii de iarnă care cădea peste Oraş, marcaţi de victoria lor, curaţi în faţa Atotputernicului, înaintau legănîndu-se pe picioare spre gura canalului deschis ca un ochi în caldarîm, în care cădeau fără să se opună nici o rezistenţă, veseli, chicotind, hîrjonindu-se. Gura canalului hrăpăreţ ca un ochi, ale cărui mandibule feroce îi devora cu plăcere, ca pe un desert, se închidea şi se deschidea şi iarăşi se închidea în urma lor. "Murim, luptăm" mai apucau martirii să spună, înainte de a se lăsa înghiţiţi de cîinele înfometat de sub caldarîmul oraşului, care nu era altul decît Indiferenţa. "de-aicea nu plecăm" spuneau ei, prăvălindu-se în Canal, fiara asta gata oricînd să sară la beregată, cu clonţul ei de oţel inoxidabil.

Copyright George Cuşnarencu 2003