Pe bulevard, aerul era neclintit ca inima unui proaspăt decedat. Bărbaţii şi femeile, îmbrăcaţi uşor şi de preferinţă în alb, căutau umbra binefăcătoare a zidurilor. Cei care se întîlneau întîmplător pe trotuar căutau răcoarea precară a coroanelor prăfuite şi uscate ale copacilor pentru a schimba unele confidenţe. Sau simple informaţii. Femeile fără sutien sub bluzele de pînză topită îşi aranjau ţinuta în vitrinele magazinelor înainte de a se sui în autobuz. Pe bulevardul Ana Ipătescu trecea tramvaiul 15 care întorcea la Lemnea, prin faţa Ministerului Sănătăţii. Pe strada Căderea Bastiliei, la fosta şcoală primară numărul 4, muncitorii zugrăveau zidurile claselor şi vopseau cercevelele în alb. Căldura îi toropise şi pe ei, ca de altfel şi pe gospodinele care, în aerul încins al bucătăriilor. pregăteau mîncarea, aşteptînd ploaia cu o dorinţă aproape sexuală. Ferestrele deschise, împreună cu uşile de la intrare aveau menirea să producă o cît de firavă adiere, de altfel mai zgîrcită decît o cămătăreasă, în această lună. Cînd căzuse, lumea se strînsese în jurul lui aproape imediat, întrebîndu-l, fiecare, dacă a păţit ceva. Omul gemea aproape indecent, ţinîndu-se cu o mînă de coastele din partea stîngă, iar cu cealaltă sprijinindu-şi corpul greoi, aşa cum stătea răsturnat pe asfalt.

Micul incident se produsese undeva în apropiere de strada Visarion, ceea ce nu aducea nici o alinare nimănui, Trecătorii, unii cu sacoşe, alţii cu serviete, se strînseseră în jurul celui căzut. Unul spuse „poate şi-o fi rupt piciorul", în vreme ce altul credea că ar fi bine să fie chemată o ambulantă. O femeie vru chiar să oprească un automobil de culoare neagră, dar şoferul nu înţelese gestul. Profitînd de îmbulzeală, doi bărbaţi încercară să smulgă geanta unei bătrînici care se holba la bărbatul căzut pe o coastă. Bătrînica scoase un ţipăt care se pierdu ca o respiraţie în îmbulzeală, fără să atingă pe nimeni, apoi părăsi resemnată grupul de curioşi, privind fără să înţeleagă nimic toarta fostei genţi care acum îi atîrna pe braţ. Agitaţia în jurul celui căzut mai persistă cîteva momente apoi totul reintră în normal. Normalul unei zile gri, fără lumină. Omul se văita în timp ce pe lîngă el viaţa îşi urma cursul plin de meandre secate. Incidentul de pe stradă fusese văzut şi de vînzătoarea de flori de pe partea cealaltă a bulevardului, iar cînd o femeie se opri să cumpere cîteva fire de garoafe proaspete, aceasta îi spuse : „Aţi văzut cum a

căzut domnu ăla, acolo ?" arătînd cu degetul spre trotuarul de vizavi. Cumpărătoarea privi nepăsătoare într-o direcţie care-i era străină şi după ce mormăi ceva se depărtă, cotind pe strada Frumoasă. Totuşi, după vreo

50 de metri, cînd pe lîngă ea trecu o vecină de cartier nu ezită să-i comunice  evenimentul. „Pe bulevard a fost lovit un bărbat în floarea vîrstei, l-am văzut

cu ochii mei, avea gura plină de sînge". Vecina îşi astupă gura cu mîna în care nu ţinea plasa şi care, oricum, era goală. Venea din piaţa Amzei. „S-au înmulţit huliganii, la ce să te mai aştepţi ?" spuse femeia. Cealaltă dădu aprobator din cap. Apoi făcu următoarea corecţie : „Aşa-i, dar se pare că l-a lovit un fost puşcăriaş, o brută venită de la ţară". „În fond la ce să te aştepţi?  completă vecina. Pe vremea noastră ţăranii aveau case de ţinut, familii. Acum nu le mai place la plug, la coasă, se bulucesc în Bucureşti, pe şantiere. Iar aici ei au inipresia că tot la horă sînt, pe primul care se uita cruciş, l-aqu şi trăznit.

„Ce vrei, asta e !" Amîndouă se despărţiră clătinînd din cap. Lucrurile nu mergeau într-o direcţie bună, în ciuda ziarelor. Oricum, tot nu înţelegeau cum s-a ajuna aici.

La etaj, într-o cameră de proiecţie, operatorul spuse colegului de tură că cineva a fost împuşcat pe bulevard, iar făptaşul dispăruse fără urme. Constantin Palade desfăcu o casetă şi o puse pe masă, şi de-a abia după aceea spuse : „Aşa sfîrşesc toţi cînd intră în afaceri mai mari decît capul lor. Ai văzut tu om cinstit împuşcat pe stradă " „Cum să nu, spuse Ion Dumitrescu rîzînd, în filme, ba dacă mă gîndesc bine am citit aşa ceva şi-n

cărţi". „Ce cărţi, bă? Poate în alea de telefon, cu foi rupte. Râse. Hai, derulează pelicula şi nu măi vorbi prostii. Ce faci diseară ?".                            La magazinul „Victoria" casierele aflaseră aproape îmediat despre victima unor răfuieli cu implicaţii mult mai adînci decît se putea bănui. Lumea vorbea. Poţi pune stavilă în calea zvonurilor ? Ai tu puterea asta? Ai un scut atît de rezistent, din plexiglas incasabil, dig în faţa zvonurilor? N-ai, aşa că taci! Stai: Se vorbea, de pildă, despre răfuiala între doi cocoşi, bărbaţi puşi pe fapte mari atunci cînd trebuiau să-şi apere onoarea. Unul, cică, mergea cu nevasta, logodnica, prietena, iubita, cum vreţi să o numiţi, pe stradă. Era noapte. În dreptul unui pom aştepta alt bărbat lîngă o maşină cu portiera deschisă. Acum, o fi cunoscut-o acela pe însoţitoarea celuilalt, n-o fi cunoscut-o, zvonul e imprecis în privinţa asta, cert este că acela cu maşina a încercat, la un moment dat, să tragă femeia celuilalt înspre dînsul, plin de dorinţi, parcă aşa se zice. S-a iscat o luptă, femeia a ţipat, unul a lovit, celălalt a căzut. Asta e viaţa, parcă ce? ne putem împotrivi sentimentului numit iubire ? Nu putem.

Evident, omul căzut trebuie să fi fost acesta care acum se văita lîngă strada Visarion. „La autopsie s-a descoperit că bietul om suportase mai multe împunsături de cuţit, unele în burtă", spunea una alteia. „Da de unde, era strangulat bine de tot, l-am văzut, nici urmă de sînge", zicea una alteia.

Şi aşa mai departe.

Spre seară, în Dudeşti, se vorbea de trei bărbaţi loviţi cu ranga în cap, cică muriseră aproape imediat, Cine îi lovise? Cine să ştie, tablagiii dorm la ora aia. Basmele se năşteau fără să mai pornească de la mit. Făptuitorii erau ori posedaţi de sentimente puternice, criminali pasionali, care "nu suportaseră dezonoarea”, ori erau dintre supăraţi pe viaţă, trecuse vremea peste ei şi le ştersese cu guma sufletul bun. Mai erau şi femeile. Femeile frumoase ale oraşului zîmbeau flatate ascultînd asemenea poveşti. Toti scenariul le avantaja, ca o lumină de după-amiază, blîndă, aia care şterge cutele, ridurile. Pe unele le-am cunoscut şi eu, autorul acestor rînduri. Şi aveau de ce. Pentru ele era un fel de faimă, bărbaţii se încăieraseră pentru ele, eşe duc lumea înainte, ele împing bărbatul la gesturi incomensurabile, ele învârt muşchiul bărbatului pe un vîrf de unghie. Sînt artistele zilelor sordide, strălucesc ca diamantele în umbră. Pe ele zvconurile nu le sperie, ele sunt inima zvonului. Juisau. De oarecare zvonuri nu fusese scutit nici Nicolae Pence, personajul pe care eu 1-am zămislit atît de greu şi peste care, acum, iară se adunau toate relele. Puteam să-1 fi scutit, puteam să-l fi îndreptat înspre alte zone. Poate erogene. Aş fi putut sâ scriu o biogratie romanţată în care el să fie Richard Strauss. Sau o poveste de dragoste, în care micile drame să contribuie în final la persistenţa fericirii. Ah, aş fi avut atîtea posibilităţi. Aşa, ce am făcut? L-am făcut părtaş, partener al meu, şi nici măcar nu am de gînd să

plec în vreun eldorado să găsesc aur, nici măcar nu sînt în căutare de noi rezerve petroliere.

Nicolae Pence stătea pe banca lui din spatele gardului de la stradă. Aflase între timp de bărbatul căzut. Zînabi. Gîndirea lui simplă, de om cuminte îi dicta un anume comportament. Spunea că pe lume se pot întîmpla atîtea, dar nimic nu este mai putred decît un măr frumos pe dinafară. „Pe dinafară pom înflorit, pe dinăuntru lac împuţit" exact cum spune cronicarul. Oricum, gîndea el, zvonurile sunt mai rele decât femeia, decât berea caldă.                      

— Este ? întrebă el.

— Este, bătrîne, îi răspund.

Cîteodată personajele unei cărţi gîndesc mult mai bine, mai puţin trunchiat, chiar decit autorul însuşi. Este şi acest lucru unul din deliciile literaturii. De ce să nu recunosc. Cunoşti tu alte delicii?

Un om cade pe stradă şi acest fapt readuce sângele în obrazul imaginaţiei. „Oare ce s-o mai fi întîmplat cu el ?” E aşa cum se aude? E greu de răspuns tranşant. Oricum, vântul a început să adie pe la colţurile clădirilor încinse. Cine ştie? Unii spuneau că omul s-a sculat şi s-a dus bine mersi acasă. Alţii, că nu, a fost dus la Urgenţă unde i s-a făcut o injecţie care i-a reactivat funcţiile vitale ale organismului şi după aia a fost mutat la reanimare, l-au ţinut sub supraveghere. Doamna Covalciuc era de părere că omul suportase o operaţie pe cord deschis, probleme cu valva mitrală.

— Situaţia e clară ca lumina zilei, asta e, conchise doamna Covalciuc.

— lartă-mă că ţi-o spun, dar de unde ştii matale toate astea ? se arătă ceva mai rezervată doamna Palaghia. Că doar n-ai stat matale la capu lui.

— Draga mea, dar uiţi că nepoata mea lucrează la Ascar ? Şi dacă nici ea nu ştie ce se întîmplă acolo, atunci nu mai rămîne să ne îndoim că existăm şi eu am trecut prin multe. Naţionalizare, raţii, nu spun mai multe, spuse uşor agasată doamna Covalciuc. Discuţia era încheiată. Ceea ce avea de spus, spusese.

— Ei, spuse totuşi doamna Palaghia, pînă la urmă ne ajunge pe toţi, dar e groaznic să te lovească moartea, aşa, pe stradă. Guvernu ar trebui să facă ceva.

 — Da de unde, o contră doamna Covalciuc, eu am avut mult şi acum cît mi-a rămas ? Şi alţii au pierdut şi mai mult. Aşa că pe mine nu mă mai impresionează nimic. Cînd eram tînără nici nu concepeam să mor în altă parte decît în patul meu de nuc ornat cu foi de aur. lar acum aş zice mersi dacă mi s-ar întîmpla într-un azil.

— Zi, mai bine, doamne fereşte.

Doamna Covalciuc întoarce privirea spre capălul străzii. îl aştepta pe Jean al ei. „Trebuie să vină Jenică”, zice. Jenică a fost croitorul lui Petru Groza, al lui Ghiţă Dej şi acum coase pentru directori de fabrică.

În acest timp, înspre Pantelimon se vorbea despre 5 (cinci) bărbaţi asasinaţi

care fuseseră tăiaţi în bucăţi şi transportaţi în cufere de lemn peste graniţă, în Elveţia, ţara conturilor bancare. Toată lumea ştie că în Elveţia este garantat secretul depunerilor. Şi aşa mai departe. În Militari, pe strada Cîlnic, se spunea că bărbatul murise doar aparent şi pînă la urmă mortul înviase în sala rece de la morgă. Şi aşa mai departe. Variantele au continuat să călatorească prin aer ca libere, ca păsările cerului, după care mă uit de multe ori, toamna, cu jind.

Şi acum adevărul, iubite cititor, pe care îl rneriţi.

Adevărul este că bărbatul căzut pe stradă era o fată tunsă scurt, o studentă la I.A.T.C., deghizată, care se pregătea în acest fel pentru examenul de sfîrşit de an. deprinde, în acest mod, arta de a-şi controla mişcările, de a-şi comanda grimasele, gemetele, reacţiile, mişcările corpului şi ale mîinilor, lucruri deloc lipsite de importanţă pentru un viitor actor. E adevărat că minţise lumea cu pantomima, dar pentru asta se pregătea, la urma urmei. Să mintă pentru a-i aduce pe spectatori la atât de rara stare de „chatarsis". Parcă aşa se spune, nu?

Şi toată chestia care se întîmplase pe stradă nu fusese decît o repetiţie. Un  „happening". De aici se trăge oarecum concluzia că înscenările sunt mai palpitante decît realitatea însăşi, ternă. Copia e mai spectaculoasă decât originalul. Realitatea nu are decît a cîştiga de pe urma imaginaţiei, domnule, îmi spune Nicolae Pence.

Vorbind despre realitate, dar despre cea a romanului, un student la litere propunea profesorului său modelul dodecaedric, acesta fiind, în viziunea sa, modelul perfect în roman. Profesorul zîmbi:

— Prostii, domnule.

— Aşa e, domnule, spuse studentul Coriolan Drăgănescu. Dar un om căzînd pe stradă poate fi o iluzie, în vreme ce dodecaedrul, nu. Profesorul dă din mînă a lehamite...

Copyright George Cuşnarencu 2003