Site designed and created by Razvan Paraianu.

© Created in January 2001, Last revised: January 3, 2004

Organizaţia tineretului naţional - ţărănesc din Banat

Biblioteca Cerculul de studii

No. 6

Ziaristica ardeleană şi bănăţană dinainte de războiu

Conferinţă ţinută de D-l Sever   Bocu

la 23 lanuarie 1938, în Palatul Cultural din Arad, din prilejul   comemorării   lui Gustav Augustini

,,T i p o g r a f i a         R o m ă n e a s c ă"

Ziaristica ardeleană şi bănăţană dinainte de războiu Conferinţă ţinută la 23 lanuarie 1938, în Palatul Cultural din Arad dln prilejul comemorării lui Gustav Augustini

Doamnelor şi Domnilor, Epoca lui Augustini, atât la Sibiu câ[t] şi la Arad, n'a fost o epocă de prea mare vizibilitate istorică. A fost o epocă de discordie şi diviziune: apropierea de marea criză umană din 1914. Propriamente această epocă — dintre 1890-1910 — era un sfârşit, sfârşitul unui Sistem Politic, care a pus peste 1000 de ani, spre a se cons[t]itui şi care acum, ca orice lucru omenesc, cădea în ruină. Decreptitudinea unui Sistem Politic sau Social, nu e ceva vesel, şi mai puţin ceva armonic, ci, prilej, universal mai curând, de sciziparităţi, diviziuni, discordii. Sunt forţe cari lucrează şi 'n destrucţie, răzvrătite, negative, haotice, dar forţe: forţele putrezirii. In mijlocul acelor contradicţii, sciziuni, şi false afirmări de autoritate, a venit: Răsturnarea! Prin surprindere? Pentru noi, limitaţi în timp şi deci şi'n judecată, da. Dar din o perspectivă mai lungă, istorică, putem distinge mai de mult, poate dela Sfînta Alianţă, atîtea preavize câte s'au dat, pentru cei ce aveau urechi de auzit. 48 n'a izbutit, dar n'a fost el oare un aseminea preaviz, foarte serios?

Vizionar poetul german se exprima pe atunci: „Das alte stürtzt, es ändert sich die Zeit Ein neues Leben hlüht aus den Ruinen”...

Sărmanul Augustini, n'a fost el oare un sol rătăcitor, nu lipsit de tâlc, din ţara lui Svatopluc, din acel Nord Slovac, pe pământul celor două Dacii, nu mult înainte de reconstituirea lor, inopinată? O rândunică, ce nu făcea primăvară, desigur, dar care nu anunţa oare, chiar singuratecă, sgribulită, Primăvara, în care a sosit prea devreme?

Ce ambasadă curioasă fu aceasta a lui Augustini, la Sibiu, şi mai în urmă la Arad, din partea umilului popor Slovac, trimisă nu mai puţin umilului popor Român, frate cu el, 1000 de ani în suferinţă! Nu era pro priamente o reprezentare dela popor la popor. Misiunca aceasta nu şi-o putea aroga în un rol de modest ziarist. Dar era altceva, marcarea unui Destin, ce avea să schimbe atâtea, a acelei înţelegeri, care ni se pare azi un lucru atât de simplu şi care s'a lăsat totuşi atât de aşteptată — 1000 de ani! — a acelui, pact de neagresiune, cum l-am numi azi, între asupriţi, care însemna ruinarca însăşi a acelui Sistem, cunoscut în istorie sub denumirea de Divide et impera, metternihian, monarhic, desvoltat în principiu de bază al acelor monarhii poli-etnice, cu raţiunea însăş în asuprire şi suferinţă. Ce era mai natural. mai logic, mai necesar, în faţa solidarităţii asupritorilor, puternici, dar puţini, la urma urmelor, ca număr, decăt solidarizarea fie şi în suferinţă, a celor asupriţi, dar mulţi, a celor slabi, dar numeroşi, atât de numeroşi încât să poată prin unire ori când modifica un Destin. Dar tocmai aceasta n'a fost cu putinţă 1000 de ani.

Sistemul Monarhiei asupritoare, dualist, în ultima-i formă, rezida, creştea şi înflorea, tocmai pe această anomalie, pe un fel de spirit de turmă, care este în mulţimi, şi care înlesneşte atât de mult asupritorului munca sa, uneori de copil rău, care mână cu un bici turme de oi, de berbeci, în gârlă, în prăpastie. Când ne uităm la acea galerie de împăraţi din Viena, dintre cari unii, carcteristic mărginiţi, cu stigmate de degenerescenţă vizibile în figura lor, înţelegem cum au putut guverna milioane de supuşi transfor maţi în turme precum şi acel aforism al strămoşilor noştri în carc se exprimă o flozofie de stat: „PARVA SAPIENTIA REGIT MUNDUS".

Prin acei 1890-1910 spiritul public este cu deosebire dispus spre contradicţie, dezagregare, dizidenţă. Politica românească nu mai avea un centru de gravitate după Memorand, după întemniţarea memorandiştilor, du pă disolvarea prin ucaz a Partidului Naţional. Din nou, un fel de spirit municipal asemănător celui din Elada, punea stăpânire pe Naţiune, de rivalităţi între oraşe şi ţinuturi care aspiră la rolul de conducere al întregului. Acest rol l-au avut pe vremuri Blajul, rezurecţional, Sibiul lui Şaguna, Alba-Iulia, Braşovul, Năsăudul însuşi, Clujul mai puţin din cauza Universităţii Maghiare, Timişoara mocioneştilor şi, ultimul, Aradul. Incetarea „Tribunei" din Sibiu şi reapariţia şi continuarea ei în Arad dau, categoric, deşi nu nedisputat, nerivalizat, conducerea, Aradului. ln deosebi deputaţii, puţini înţelegători de rosturi de simbol şi cauzalităţi spi rituale, nu vreau să recunoască Aradul şi emit baroca idee de proclamare a Budapestei ca centru de gravitate şi conducere. Ce noroc că Destinul nu-i asculta! In faţa titlurilor istorice pe cari şi le invoca maghiarimea, peste cinci ani, puteam noi invoca Aradul ca centrul însuşi al vieţii noastre naţionale. Şi era. Aradul nu era un centru, artificial, făcut de noi, Aradul era un oraş insular, artificial maghiarizat, în mijlocul celei mai vajnice şi compacte populaţii româneşti. E cert, „Tribuna" a avansat Aradul la primatul politicei româneşti. Dar titlul şi l-a meritat prin câteva manifestaţii de forţă prealabil impunătoare. Astfel cele două alegeri episcopale fură o probă de rezistenţă a puterei lui morale, care a electrizat tot românismul. Instalarea Episcopului Goldiş fu o manifestare unică de forţă care i-a impresionat şi intimidat şi pe unguri. Nici azi, sau mai ales azi, nu, după douăzeci de ani de viaţă românească liberă, noi n'am mai putea face o repetiţie a manifestaţiei de atunci. lar când „Tribuna" şi-a înaugurat în Arad un Palat, consacrarea Aradului râmânea definitivă şi fără rivali. Pe urmă a urmat ce a urmat, Palatul „Tribunei" din Arad a devenil şcoală de dans maghiară, dar actul profetic din temelia Palatului primi consfinţirea marilor realităţi neprevăzute: „limba românească se reintegra în toate drepturile ei pe pământul strămoşesc". Generaţii mai pioase vor veni să recunoască aceasta şi să răscumpere Palatul „Tribunei" căreia Aradul — istoria va fi cu ea mai dreaptă — îi datora totul.

Căci dezintegrarea, setea de zavistie şi disoluţie, era atunci generală, nu un fenomen arădan, numai. Putem discerna în acele generaţii pc toată linia principiile de recul, ca o consecinţă a atâtor decepţii istorice, în 1848 şi mai mult în 1868, în dualism, pe care dacă generaţiile din anii 70 îl socoteau efemer, generaţiile din 90-910 îl priveau ca făcând parte din Natura Europei însăşî, împlacabil, etern.

In această epocă succesele sistemului dualist sunt la apogeu. Viena, mare, universală, Capitală, reşedinţă a imperatorilor romani, ca pe vremea lui Marc Aureliu, metropolă a Congreselor Europene din veacul XIX, Budapesta, parlamentară, ce cucereşte toate rezistenţele ultima, cea din programul politic al românilor privitoare la autonomia Transilvaniei, a recunoaşterei prin activism a Budapestei de Capitală şi a Transilvaniei, cauză primordială pentru care la 1848 Avram Iancu trăsesc sabia. E vie încă în memoria noastră fatidica convorbire politică din Vidra dintre Iancu şi Vasvari, şeful tinerimei maghiare dela 15 Martic 1848. Această convorbire se termina între cei doi antagonişti astfel:

VASVARI: La revedere în Camera din Budapesta!

IANCU: La revedere pe câmpul de luptă!

Ori, în generaţiile acestea s'au evaporat până la dispariţie aceste amintiri. Noul naţionalism lua alte forme, umanisto-democratice. Se credea într'o disolvare a Dualismului şi a puterei germano-maghiare prin Votul Universal şi într'o integrare a unei vieţi naţionale minore într'un asemenea stat. Marii teoreticieni ai naţionalismului dela mijlocul veacului ca Palacky, Kolar, Hlavicek, autorii Constituţiei din Kremsier, erau perimaţi, Bărnuţiul nostru însuşi desuet, şi aceasta când? — abea cu cinci ani înainte de acâştiga totul, libertatea politică şi naţională complectă. Nu în zadar politica înseamnă a prevedea. Prevedeau, al naibii, oamenii dela acea epocă!

In deceniul ultim, Românii, Slovacii, Sârbii, reuşesc — am arătat cu ce preţ ideologic! — să trimită 25 de deputaţi în Par lamentul din Budapesta. Asupriţii, cu veleităţi naţionale, incontestabil reduse, îndoctrinaţi de-pe la Universităţile maghiare, în idei socialisto-egalitare (tot ti neretul român universitar se hrănea dela un cenaclu de studii numit „Secolul XX'', al sociologului Iászi) electrizează un moment Naţiunea, cu noui nădejdi, cari însă la o a doua alegere scad la nouă mandate. Nu am o intenţie să fac o critică a activităţii parlamentare, chiar obiectivă, justă, — se va face şi asta — pentru aceasta cadrele mele sunt prea înguste, intenţionez mai mult a da o grafică a sentimentului naţional aşa cum el s'a manifestat în ultimii ani cari au precedat Desrobirea, desavuând atâtea pretenţii şi orgolii şi demonstrând cât de complex acoperite sunt semnificaţiile prezentului, că aproape nimeni să nu poată nici măcar presimţi apropierea marei convulsiuni şi a libertăţii ce va răsări din ea. Acei deputaţi români din Budapesta, foartc siguri pe vederile şi acţiunile lor, admit, pot invoca şi scuze: Regatul însuşi, independent, cu Rege şi Armată, stătea în anumite subordine faţă de Viena şi Berlin cu care era în alianţe. Regatul în preajma războiului mondial nici nu visa la o atitudine contra Aliaţilor săi şi la 1914 cerea, intrarea României alături de ei în virtutea unui casus foederis, iar în 1912 su primarea „Tribunei" din Arad, fără de care spuneau deputaţii, nu pot garanta o disciplină în renunţări. O, azi vedem, clar, ce motive dictau dispariţia Tribunei.

Şi astfel, cu tot sgomotul activismului politic din ultimele decenii, vom găsi, proclamaţiile, vrerile, idealele, acestei ultime generaţii mult subt nivelul activismului parlamentar din 1860 şi 1870 şi omul politic, mijlociu, străbătut de un spirit, utilitar, oportunist, mult mai pronunţat ca cel din 1860. Cei de atunci au părăsit decepţionaţi Parlamentul din Budapesta ca să nu se mai întoarcă acolo. Cei din 1910 nu învaţă nimic din experienţa lor şi încep o experienţă pe cont propriu dela început. Războiul i-a cruţat de decepţiile inevitabile. Structura sufletească a deputaţilor din 1910 diferea fundamental de cea a colegilor lor din 1860. Mai întâi deputatul din 1910 nu mai aspiră la coroana de martir. Nici unul nu mai vrea să sporească Armata de Martiri, din contra, cu nădejdi în Franz Ferdinand, pe unii îi animau, de pe atunci dorinţi secrete de portofolii. Prin anii 1860 şovinismul nu-i atât de accentuat, toţuşi deputaţii de atunci, în primul rând cei valoroşi, suferă condamnări de ani de temniţă, fiindcă spiritul de adaptabilitate era nul.

Mai târziu şovinişmul e în creştere, dar nici un deputat, nici din greşală, nu mai cunoaşte asemenea, dezagramente, fiindcă spiritul de adaptabilitate e în şi mai mare creştere. Svetozar Miletici, Polit, Alexandru Roman, Generalul Traian Doda şi alţii, căci îi citez numai din memorie, îndură grele osânde. Fiindcă limbajul lor era categoric, ostil de front statului naţional maghiar. Iată o mostră din acel limbaj, cum se reflecta în cugetarea nu a unui luptător intrasingent, ca în un Alexandru Roman de pildă, ci în a unui om ponderat, „moderat" cum li se spunea atunci. Iosif Gall, membru în Casa Magnaţilor, mai târziu, scria prietenului său Alexandru Bohăţel la Năsăud:

„Faţă cu evenimentele cele mari politice pierde omul cauzele mai mărunţele... pe cât e existenţa naţională ameninţată şi cred că şi pe acolo tot aşa ca şi pe aici cu cugete grele, cu combinaţiuni peste combinaţiuni asupra acţiunei politice se va scula şi culca tot românul bun. Ce e de făcut ca să nu ne îngroape torentul? ne întrebăm şi noi aici în toată ziua. Unde sunt bravele regimente române de la 1848 care să ia iniţiativa? unde e duhul şi conţelegerea bărbaţilor noştri ca la Mai 1848? se întreabă cu jale fiecare. Tristă icoană de discordie ne dau jurnalele din ţară, triste semne de demoralizaţiune politică, cei din Principate, cu eternele lor revoltări. Trist prospect, înţelepciunea şi precugetarea cu care încep a se reconstitui maghiarii şi absoluta, tăcere, nemişcare, a românilor noştri transilvăneni, atunci când li se răpi cel mai scump odor: autonomia ţării; când li se trase de sub picioare unica bază sigură de reorganizare naţională şi sunt aruncaţi jertfă maghiarizmului! Oare să nu mai aibă nimeni suflet pentru binele naţiunei? Să nu se mai afle între Românii Transilvaniei un al doilea Bărnuţiu şi Iancu?

„Noi pe aici vedem cu fiori apropiindu-se 10 Martie, când să-şi întiridă Ministerul maghiar ghiarele peste biata hoastră Patrie, fără ca Românii ardeleni, să dea cel mai mic semn de viaţă, să protesteze în contra acestei călcări de legi; atunci când toate popoarele Imperiului se mişcă, când puterile regimului frânte nu sunt în stare, n'au curajul a împiedica atari manifestaţiuni; atunci când aici în cercurile cele mai înalte sunt atât de înspăimântaţi de se tem de toată umbra ce se mişcă şi prin mişcarea noastră combinată cu mişcarea Croaţilor, Bocmilor, cu un cuvânt al Slavilor contra DUALISMULUI, am putea să-i frângem gâtul aranjamentului maghiar până n'a ajuns a ne încătuşa iară cât să nu ne putem mişca.

„Unica speranţă ne mai e Districtul Năsăudului. Combinaţiunea general aprobată merge într'acolo, că Năsăudenii, sau în adunare districtuală, sau - dacă nu se va putea aceasta, altcum, să protesteze în contra nelegiuitei desfiinţări a Transilvaniei şi a supunerei sub Ministerul maghiar. Să declare — ca şi în 14 Septembrie 1848 că nu se vor supune Ministerului maghiar nefiind Ardealul ţară maghiară ci numai unui Minister din Viena; că dieta ardeleană din 1863-1864 nefiind legal desfiinţată, există, şi să se concheme spre a alege deputaţi la Senatul Imperial, având noi relaţiunile noastre regulate cu Imperiul. Lângă acest protest să se alăture apoi toate comunele române din Transilvania şi corporaţiunile române, prin adrese îndreptate către Năsăudeni sau Tron; şi în acest chip s'ar manifesta în mod legal voinţa tuturor românilor din Ardeal, spre a ne salva barem onoarea politică.

„După acestea ar mai trebui să urmeze din alte părţi ceva şi mai puternic, cam á la Blaj, 1848, însă deocamdată protestul ar fi de lipsă neîncurajat şi încă cât de curând aşa cât să se fineze toată demonstraţia încă înainte de 10 Martic, putându-se pune acum mai uşor în scenă". Dela acest limbaj la preocupările celor din 1910, pline de grija principiilor egalitare, democratice, la lozincele lor, la frazelc lor, lâncede, din care este permanent absentă, ideea barnuţiană, e o distanţă, pe ca re spiritul public a parcurso abia în câteva decenii.

In 1910 deputaţii, Români, Slovaci, Sârbi, prezintă şi ci un proect de răspuns la Adresă. Acest proect din punct de vedere de drept public maghiar este un document absolut corect. Cu mai multă imaginaţie, Ungurii înşişi l-ar fi putut vota căci încontestabil dela atâtea Conferinţe Naţionale cari tăgăduiau categoric ideea de stat Naţional-Maghiar, la aceasta, Adresa însemna recunoaşterea lui netă, deci tocmai aceea ce a urmărit politica maghiară.

Devoluţia aceasta, a ideei naţionale, nu şi-a urmat un curs numai la noi Românii, ci şi la Sarbi şi la Slovaci. Sârbii dela Rajacicii şi Stratimirovicii lor, dela un Voevod al Voivodinii, dela Miletici Svetozari au ajuns la Patriarhi plini de indignitate ca Bogdanovici, care şi-a găsit moartea în cascadele din Gastein sau la politiciani ca Iaşa Tomici, sau de deputaţi ca Mrksici, cari făceau parte din grupul parlamenlar naţionalist pe care până la urmă l-au părăsit. Ce distanţă dela această Adresă la acea petiţiune dela 1840 iscălită de Şaguna, Andrei Mocioni, Popazu, Laurian, Hurmusaki, cari formulau atunci astfel cererile Românilor: „1). Unirea tuturor Românilor din Imperiul Austriac într'o singură Naţiune de sine stătătoare. 2). Administrare Naţională, independenţă politică şi religioasă. 3) Un congres de organizare care să aleagă un cap naţional politic, un sfat administrativ, numit Senat Român, un cap bisericesc întărit de Suveran, sub care vor sta ceilalţi episcopi naţionali; să organizeze administraţiunea în cercurile şi comunităţile româneştî; să organizeze şcolile şi alte înstitute de cultură. 4) Limba oficială în toate lucrările rel[at]ive la români să fie cea română. 5) Adunare Naţională pe fiecare an. 6) Naţiunea Română să fie reprezentată în Dicta Imperiului după numărul sufletelor. 7) Românii să aibă la Minister un reprezentant al lor ca organ al intereselor naţionale. 8) Suveranul să poarte titlul de Mare Duce al Românilor".

In mai puţin de o jumătate veac, autonomia, nu numai naţională ci şi cea a Transilvaniei era abandonată, iar de o organizare a Naţiunei Române din Imperiul Austriac într'un singur corp, nu mai visa nimeni. Dincontră urmându-l pe Mitropolitul Hacman, Bucovinenii ajung cei dintâi la o cursă a desnaţionalizării, în forma creerei acelui tip, întermediar, de austriacus, desrădăcinat, hibrid, care urmărea întemeerea unei naţiuni austriace pe o temelie de fuziunw, desvirilizare a elementelor eterogene.

N'ar mai fi trecut decât puţin tîmp şi-am fi ajuns şi la cellalt tip: la hungaricus, pe care-l înfăţişam noi, colţuros, anost, fără un simţ al măsurei, în nimic. Lent, dar sigur, îşi urma un curs al ei, deslatinizarea noastră, desmediteranizarea, şi ataşarea la formele nordice de viaţă, la concepţia — weltanschaung — germanică, în permanent antagonism celei latine, mediterane. Aceşti curenţi, mediterani şi nordici, reci şi calzi, se afrontă şi se izbesc, ca 'n domeniul cosmic, producând furtuni şi înseninări, curente de opinii, cari au făcut epoci în Istoria Universală. Ce altceva a fost Reforma de pildă decât o reacţie în con tra Renaşterei. Spiritul nordic a văzut în plasticism sensualism, în Rafael decadentism şi prin extreme a trecut în asceză, iconoclasm, luterism, din luterism în kantism, hegelism, nitzscheism şi de aci la zeii Germaniei de azi, la wotanism. Să nu ne mirăm. Sunt şi la noi curente cari vor să ne treacă la germanism „deparazitându-ne” de latinism şi trecându-ne, pe la dacism. Nu mai suntem romani, cum de două secole, de când ne-am trezit la conştiinţa naţională, ne numim, romani, dela cari ne avem şi numele, nici măcar daco-romani, ci simpli daci. Incă n'a venit, dar va veni regimul politic care ne va schimba Istoria prin decret-lege, botezându-ne, daci.

E curios, între aceste elemente, române, cehoslovace, sârbe, pe care le unea acum şi lustrul unei culturi comune, iudeo-maghiaro-germană, anti-latină tot atât pe cât anti-slavă, o înţelegere a fost mult mai posibilă ca între naţionalismul pur al anilor 60-70. Este interesant că limba de înţelegere şi de conversaţie în acel club al deputaţilor români, slovaci şi sârbi, pe care ne place să-l considerăm ca leagăn al Micei Antante, era cea maghiară. Tipul cultural al acelor deputaţi deşi fiziologic racial diferenţiat, era acelaş: tipul Universităţii din Budapesta.

Această epocă atât de zgomotoasă de altfel în o afirmare teoretică a naţionalităţii, pierduse sub inevitabila presiune a culturei străine, ceeace o naţiune ca şi un îndivid are mai preţios ca forţă de apărare şi atac: înstinctul! Nici prin vis nu simţeau, nu puteau simţi, acei conducători că, nu ne despart decât câţiva ani de sărirea în aer a acelei mari Puteri pe care ei o vedeau mai solidă ca oricând. Doar în popor şi într'un romantism politic trăiau vagi presimţiri că Monarhia va sfârşi odată cu Franz Iosef. Nu contau însă ca serioase, încât se poate pune serios întrebarea: fost-a cineva, om politic, grup sau partid, care ar fi prevăzut, presimţit, ştiut. Ar fi îndrâzneţ a afirma. Totuşi s'au petrecut în tot acest interval şi acte destule, semnificative, în cari se pot identifica atari previziuni. Acestea însă nu la aşa numita clasă conducătoare, la oameni politici, deputaţi, ci aproape exclusiv la oamenii, de mai puţi-ne răspunderi, poate, dar de mai puternice instincte: la scriitori, ziarişti. Oamenii politici, dimpotrivă, condamnau aceste manifestări, pe care le considerau de apolitice, de greşeli. Fiindcă instinctul nu mai vorbea, era atrofiat, deviat.

Ar fi desigur deplasat să vorbim de ultimul conflict dela „Tribuna", când mulţi din oa menii de atunci sunt încă în scenă, conflict izbucnit tocmai în preajma conflagraţiunei europene şi nici chiar de cel dela Sibiu, pentru aceleaşi motive, care au avut drept urmare dispariţia „Tribunei'" de acolo şi venirea la Arad a lui Russu Şirianu şi Augustini, care în fiinţează aici „Tribuna-Poporului" devenită mai pe urmă „Tribuna" după încetarea „Tribunei" din Sibiu.

Dacă vom căută însă cu atenţie vom identifica uşor unele cauze în ele cari sunt comune: antagonism aproape permanent, între raţiune şi sentiment, dovedindu-se şi în cazul de faţă că inima vede totdeauna mai departe ca şi capul, antagonism între forţele instinctuale şi cele argu mentative, între cele dinamice şi cele statice, între idealism şi realism, utilitarism. Deputaţii din Budapesta nu prea înţeleg, de pildă, rostul Şezătorilor Scriitorilor din Bucureşti la Arad, al Seratelor Etnografice, prilejuri tot atâtea de ireden tism, deghizat, literar, de imperialism cultural românesc, contra unui preştigiu fals al culturii maghiare, sau de manifesta ţiile ce se prefac involuntar în demonstraţii direct iredentiste alc cetelor de vizitatori din Ardeal şi Banat la Expoziţia din 1906 din Bucureşti. Dar în tr'un domeniu spiritual aceste forţe, nedesciplinate; nervoase, vizionare, creiază ambianţa secretă din suflete, aspiraţiunile comune, tăinuite, uneori chiar mărturisite de către vreunul mai îndrăzneţ, aspiraţii care lasă mult în urmă acţiunea politică. Ce sunt dr pildă toate elocinţele ciceroniene faţă de câte un articol de pildă ca cel al părintelui Macovei intitulat, îmi aduc şi acum aminte: „Noi sau Ei", articol pe care preotul-martir îl plăti cu 1¹/₂ ani de temniţă, în care şi muri. Cărturarii, preoţii, învăţătorii pe sate, tinerimea universitară sunt toţi sguduiţi de un singur mare suflet. A fost frumoasă, lăudabilă, politica activistă mai ales că venea după stagnare, dar ea pornise într'un ritm că ar putea continua şi azi, tocmai bine, fără Război sau fără acele gloanţe din Serajevo ale unui Prinkipo, Gabrinovici, ce porneau din imaginaţie şi exaltare. Eu nu vreau să glorific crima dar îmi dau seama de o etică a oricărui act. Insuşi Cătărău la noi, care-l svârle în aer pe Arpad depe Tâmpa sau ucide pe cei din Hajdu-Dorogh, este produsul unui romantism din Bucureşti, a unor cercuri naţionaliste obscure cari trimit prin anii 80 manifeste iredentiste în Ardeal, fapt pentru care guvernul român îi pedepseşte cu expulzarea. Citiţi în accastă privinţă duelul oratoric dintre Ion Brătianu şi Kogălniceanu. Şeful guvernului, care era Ion Brătianu, este sincer indignat de fapta nesocotită a acelor ardeleni. Da, da, nesocotită, dar numai cu oameni socotiţi România Mică era mică şi azi, iar noi condamnaţi la o viaţă vegetativă, în cel mai bun caz. Sau, pilda mai modestă a acestui slovac rătăcitor, care vine pe meleagurile noastre să continue după mai mult de o jumătate de veac pe Havlicek, care îi găscşte pe Mureşeni şi ne dă primul document scris al legăturilor noastre cu Cehii, — vine la noi şi îndură osândă pentru idealele noastre, pe cari şi le identifică cu ale lui. O, este o dreptate, ce întârzie uneori, dar totuşi vine, nu uită niciodată, să vie. Il văd parcă înaintea ochilor mci pe Augustini, scurt, îndesat, bine legat, privindu-mă ţintă în ochi, prin ochelarii săi, cercetător, cald. /35 /

Ii văd parcă şi măsuţa din redacţia din strada Sehewis, între Septimiu Albini şi Ion Russu-Şirianu, printre ei plimbându-şi, fără astâmpăr, o vastă erudiţie şi autoritate, polihistorul Bechnitz, care până la ora matinală de opt sfârşea de cetit ziarele străine, germane şi franceze. La ora 8 îi aştepta pe masa lor de scris, pe redactori, aceste ziare, subliniate cu creion roşu. Acest Bechnitz care n'a scris nici un şir, a fost cel mai mare gazetar dela „Tribuna". Da, cel mai mare gazetar a fost cel ce n'a scris nici un şir, dar a ştiut să instrumente-ze pe alţii, pe artizanii scrisului. Căci oricum, gazetar, nu înseamnă, cum se crede, virtuozitate, îndemnare, ci înseamnă înainte de orice, cultură, pasiu-ne, chemare. Becbnitz inspira,

dicta, adăoga, ştergea, corija. Colabora uneori cu trei deodată.

Profesioniştii scrisului!.... N'am avut de aceştia în sensul de azi, sub asuprire. Asuprirea a desvoltat tipul gazetarului-apostol, - a gazetarului-martir, e firesc. Publiciist, gazetar, era identic cu un om de credinţi mari, profunde. De aci extraordinara stimă pe care poporul nostru o avea faţă de „redactori". „Redactorul" în ochii lui era un apostol, un prieten al lui, căruia el îi se putea dărui pe deaîntregul. Nu era identică această stimă cu o situaţie socială, în sens burghez. Din contra. Nimeni nu şi-ar fi măritat fata cu un „redactor". care, reprezinta un sacrificat, foarte stimat, foarte considerat, dar nu era o carieră. Ţăranul vedea în ziaristică un sacerdoţiu, în profesiune o misiune. Aşa şi era. Poate se vor fi strecurat şi în rândurile gazetarilor de sub asuprire spirite mai practice, utilitariste. Un calcul cât de simplu îi povăţuia de a fugi de acolo. Atraşi de prestigiul pe care poporul nostru îl acorda redactorilor, precum şi de o faimă, notorietate, nu era tânăr universitar care să nu-şi fi încercat aripile în vre-o redacţie. Dar numai puţini rămâneau. Climatul era aspru, primejdiile permanente, gloria singură fără alte compensaţii, nu destul de atrăgătoare. Gazetarul de profesie, aşa cum îl ştim noi azi, ne-a venit din Bucureşti. Ziarul care ne concura în Arad avea nevoic de ziarişti, rutinaţi, căci „Tribuna" trebuia învinsă şi prin o limbă bucureşteană, prin zeflemea, prin subtililăţi stilare. Şi au venit doi, cam certaţi cu gramatica, dar cari inaugurară o ţiganiadă, cam ca şi cea de azi, din ziarele de partid. Imî reamintesc pe unul, Vernescu. A stat un an în Arad, epuizându-şi un vocabular de sub-urbanisme, cari le dădeau patronilor împresia unui proces de românizare. Aşa au trecut la noi, din Bucureşti, inadvertenţele verbale. Dar când a plecat din Arad, ne-a dat o depeşă din Predeal să-l iertăm pentru că tot ce a făcut contra n'a fost decât pe bani. Nu m'am împăcat niciodată cu această gazetărie. Nici viaţa în libertate sau în desmăţ care a urmat, nu mi-a schimbat această concep ţie. Ziare şi oameni pe cari i-au cunoscut înainte de război în Ardeal şi Banat, m'au făcut să-mi dau scama de rolul preponderent, uriaş, al presei în lupta noastră de dezrobire. Acele redacţii erau ateliere de destin. Când mă gândesc numai la martirologul pe cari l-au pregătit, fără încetare, fără odihnă, îmi dau scama de valoarea ei covârşitoare în o logică divină a desrobirei. La temeiul oricărei cauze ce triumfă, stă jertfa. Eu nu cred decât în cauzele pentru cari se aduc jertfe. Pe acestea le-au adus: scriitorii, ziariştii, dintre preoţi şi învăţători cei iluminaţi. Invăţătorul confesional a fost un apostol. Şi în sufletul cel mai opac se poate aprinde prin suferinţe acceptate scânteia iniţierii, darul viziunii, al devinării. Unul dintre aceşti posedaţi a fost Augustini.

Plină de armonie şi de mister, a fost apariţia, frământarea şi sfârşitul lui, în mijlocul poporului român. Aci în Arad se strecura printre noi fără sgomot, modest, aproape neobservat. Eu mă întrebam de multe ori: cari sunt bucuriile lui? Nu mi-l puteam explica, complect, dar nedesluşit simţeam că clipele lui se strecurau pe un alt plan decât al nostru, pe uu fel de AERE PAERENIUS. Şi iată, ce puternic era omul, ce nu voia să fie nimic. Toţi dorm, cei de atunci, în cumplita nivelare a morţii, pe care el o înfrânge şi reapare pintre noi, ca un învingător. Căci ziua de azi, liberatoare, germina, nezgomotoasă, tăcută, în creerul şi inima lui, pe cari noi le înţelegeam aşa de puţin, sau nu le înţelegeam deloc. Câtă dreptate e în Carlyle, că cea mai temută forţă din Univers este a tăcerei.

De acum Gustav Augustini va trăi vecinic printre noi.