Site designed and created by Razvan Paraianu.

© Created in January 2001, Last revised: January 3, 2004

Spre prăpastie.

Roman Ciorogariu.

III.

Confesionalismul.

„Românul”, în primul lui număr, spune că va pune „ferul roşu” pe acela care va face confesionalism şi se spunea că eu sunt cel vizat, pentru că eu aş fi făcând desbinarea confesională între Români.

Mărtunsesc ortodoxia mea. Cred că în biserica ortodoxă sunt păstrate aşezămintele apostoliceşti şi cred că biserica ortodoxă şi-a conservat mai mult caracterul naţional şi în sînul ei este mai mult asigurată esistenţa limbei româneşti. N'aş fi preot ortodox dacă n'aş avea această credinţă.

În raportul meu personal cu gr.-catolicii am fost întotdeauna povăţuit numai de consideraţii de unitate de sânge şi de limbă, şi mă bucuram de prietenii alese din partea gr.-catolicilor, cum era şi prietenia cu regretatul Dr. A. Bunea. Pe d. Şt. C. Pop de pildă eu l'am stimulat pe când era candidat de advocat şi i-am pregătit calea la stabilirea sa în Arad; cum s'ar zice: a intrat sub patronatul meu în Arad şi a stat până nu s'a întărit şi a muşcat sinul care l'a încălzit. Prieten mi-a fost şi părintele Lucaciu şi alţii.

Dar însaţi redacţia „Tribunei”, în mare parte a stat şi stă din uniţi, oameni crescuţi în Blaj, metropola uniţilor, ireproşabili în sentimentele lor confesionale.

Sub raportul social am profesat drept principiu: consolidarea fiecărei biserici în interiorul ei, ca ambele biserici să fie capabile de acţinuea culturei naţionale în care se întâlnesc misiunile lor. Cu cât sunt mai consolidate bisericile în interiorul lor cu atâta sunt mai capabile de acţiune culturală, pentru aceea am detestat ori ce pomire confesională îndreptată spre slăbirea uneia sau alteia din biserici şi am combătut spiritul de intoleranţă.

Povăţuit de acest principiu am cercat legături culturale cu biserica gr.-cat. şi pe terenul instrucţiunei poporale.

Precum se ştie, legea regnicolară a pus astfel de sarcini asupra confesiunilor, pe cari nu le pot suporta. Am ajuns la 100 şi mai bine procente cheltuieli de cult şi poporul murmura, iar în unele locuri se iveau şi se ivesc mişcări de trecere din biserica ortdoxă la cea unită, de groaza sarcinilor cultrale. În chipul acesta, rămnaşi mai puţini în biserică, ne abzic credincioşii servciul şi noi se pierdem şcoala românească şi pe ruinele ei se ridică şcoala de stat.

Stăteam dar înaintea dilemei de a sacrifica biserica pentru şcoală ori şeoala pentru biserică.

Sub fericitul episcop Iosif Goldiş eram încredinţat şi cu conducerea resortului senatului şcolar dela consistor. Ca să previn descompunerea bisericei şi a şcoalei sub povora sarcinilor culturale am luat iniţiativa pentru un compromis între biserica ortodoxă şi cea unită. Consistorul arădan s'a adresat cătră consistorul gr.-cat. din Oradea-mare cu următoarea adresă:

1. Având în vedere interesele comune religioase, faţă de curentul socialist şi ireligios ce ameninţă credinţa creştinilor şi asezămiatelor sfinte bisericeşti;

2. interesele pedagogice, ca copiii de ambe confesioni să fie facilitaţi în progresul lor, prin propunerea în limba maternă, prin ce şi poporul îşi păstrează caracterul său genuin şi alipirea de aşezămintele străbune:

Să se învoiască Onoratul Ordinariat la compromisul, ca în comunele în cari sunt credincioşi de ambele confesiuni, dar există numai o singură şcoală confesională, confesiunea din minoritate şi fără şcoală, să-ţi deie sucursul colectiv la susţinerea şcolii existente, cu abaterea dela rigoarea executivei §-ului 46 al articolului XXXVIII. de lege din 1868, reclamată de preoţimea gr.-cat. la organele administrative, cum bunăoară s'a întâmplat în Galşa, Baia, ş. a., unde — chiar contra uzului de pe vremuri, până la marginile aducerilor aminte, care este de altmintrelea susţinut prin ordinaţiunea ministerului de inteme Nr. 32024/1881, — preoţimea gr.-cat. preferă a face imposibilă susţinerea şooalelor noastre confesionale, prin denegarea sucursului colectiv al credincioşilor gr. cat. la suportarea speselor de cult, şi prin restrîngerea la un sucurs particular al părinţilor, cari îşi trimit copiii la şcoală.

Consecinţa logică a acestei greve a unei confesiuni faţă de ceealaltă este: înfiinţarea şcoalelor de stat, la cari apoi ar fi de sîlă obligaţi şi credincioşii gr. catolici a contribui colectiv ceea ce deneagă dela şcoalele noastre şi prin ce — fără a-şi scuti credincioşii de spesele culturale — biserica gr.-cat. însăşi ridică indirect şcoalele de stat în comunele mixte confesionalminte. Venerabilul Ordinariat, sigur, va şti aprecia din punct de vedere moral-religios această fatală consecinţă pentru ambele biserici, şi răspunderea înaintea lui Dzen......

Arad, din şedinţa consistorială dela 24 Februarie (8 Martie) 1900.

                                               Iosif Goldiş m. p.,                                            Episcop.

La această recercare, Consistorul din Lugoj n'a răpuns nimic, iar cel din Oradea-mare a răspuns precum urmează:

1318 —1900. Ilustrisime Domnule Episcop!

Scrisoarea oficioasă a Ilustrităţii Voastre de su 8 Martiu a. c. Nr. 757 îndreptata cătra acestu Ordinariatu Episcopescu, mi-serveşte de ocaziune binevenita, spre a rectifica, cu toată reverinti'a, ace'a presupunere a Ilustraţii Voastre, caşi cum acestu Ordinariatu Episcopescu ar' fi capace a comite ceva, ce ar' involva macar şi numai umbrna indiferentismului roligiosu. Şi aşa Veţi binevoi a vede fi Ilustritatea Voastră, ca postulatulu dintr'ace'a, ca adeca credintiosii greco-catolici din unele locuri se se îndemne ori chiar conatrenga prin acestu Ordinariatu Episcopescu, a contribui în mod colectivu la spesele cultuali ale unei confesiuni acatolice, cu identicu cu postulatulu negarei Santei Uniri, aici, nu numai că n'a potutu fi salutatu cu îndestulire, ci a produsu uimire şi resensu.

Incâtu înse oficioas'a de mai susu, din partea Ilustritaţii Vostre, ar vré se fia preambolulu apropiarii atatu de dorite a celoru dóue baseserice; apropiarea acesta numai asa ar' fi posibila, salutaria şi binecuventata de Domnediu, déca toţi Romanii de sub Sacr'a Coróna a /3/ Ungariei se-ar' detiermuri a îmbrăcisia érasi ace'a Religiune carea au profesatu-o unu S. Athanasiu, unu S. Vasiliu celu Mare, unu S. Gregoriu Nazianzeanu, unu S. Ioan Gură de auru şi toţi S. S. Părinţi orientali, cari, precum Vi este binecunoscutu Ilustritaţii Vostre, pona la nefericit'a deabinare începuta pre la finea vécului IX ai consumata numai în vécului XV toţi pona într'unulu au pestrat cu scumpetate legatura credinţiei şi a comuniunei cu Pontificele Roman, ca mosténu al Catedrei S. Petro şi asia ca Capuvediutu alu Basericei lui Christosu şi Centru al Unitaţii Catolice.

Se se derime dara paretele despartitoriu, se ne unimu toţi în credinţi'a şi dragoste cu Roma, léganulu originei Nóstre, încă şi pentru ace'a, pentru ca şi însuşi S. Pavelu Apostolulu în epistól'a s'a catra Romani, cá inspiratu de Spiri-tulu Santu, a constatatu, că credinti'a Romaniloru, dej'a pre acele tempuri se vestise în tóta lumea: „Inteiu dreptu ace'a— zice Apostolulu - multismescu Dumnedieului meu prin Isusu Christosu pentru voi toţi: cáci credinti'a vóstra se vestesce în tóta lumea" (Rom. I. 8), încâtu e una adeverata enigma, cum de atunci, cándu intr'atâta ni place a ne fáli, cu tot dreptulu, cu originea nóstra dela Romani, unei părţi conspicue dintre noi se-i fia tótusi atatu de antipatica ace'a credintia a Romaniloru, carea cucerindu lumea civilisatiunei adevarate a fostu totudeauna şi pretutindenea vehicululu culturei formali.

Altcum binevoiti Ilustritatea Vóstra a primi gratiosu asecuarea deosebitei mele veneratiuni, cu carea sum.

Al Ilustrităţii Vóstre

Oradea-Mare, din Siedintia Consistoriala, tienuta la 29 Martiu 1900

                        Servu umilitu

                        Dr. Augustin Lauranu m. p.

                        vicariu gen. episcopescu.

Uimit de aceasta atitudine a consistorului din Oradea-mare am infierat pe aceia cari nu înţeleg rostul unităţii noastre culturale şi speculează greutăţile noastre la susţinerea şcoalelor în interes proselitic.

Prin aceasta faptă românească am ajuns eu în vestea rea a antiunitismului. Se înţelege că celor îndreptăţiţi nu li-se spunea, că pentru ce mi-am ridicat glasul de protestare, ci numai că am atacat pe uniţi din orbirea patimei confesionale,

În interesul adevărului constat, că consistorul din Lugoj, cătră care ne-am adresat cu aceeaş recercare, având teritor comun şi el cu noi, după tăcere de un an de zile, şi-a precizat punctul de vedere admirabil pentru ei şi cu bucurie am înregistrat în „Biserica şi Şcoala” acest duh conciliant din Lugoj, exclamând: „Şi se va dovedi că putem noi rămânea tot atât de gr. catolici şi greco orientali în şcoala comună românească”.

Fie zis spre onoarea Blajului, el a fost cel dintâi care a intrat în compromis cu Sibiiul, cu care are teritor comun, dar Oradea-mare nu s'a simţit obligaţi a o urma şi de aici ni-s'a creat multe greutăţi în parohii: parohii divizate şi pierderi de şcoli.

Este patimă confesională din partea mea că voesc să ne mântuim prin sprijin reciproc şcolile româneşti, şi iafier refuzul dela Oradea-mare, cu care nu se identifică nici consistorul gr. cat. din Lugoj, nici cel din Blaj?

S'a făcut apoi caz celebru din aceea, că eu am remarcat în „Biserica şi Şcoala”, redactotă de mine, lipsa de tact a părintelui Lucaciu la întrunirea poporală ţinută în Arad la 2 (15) Februarie 1911, unde a vorbit despre dreptul limbei româneşti destul de frumos, dar tendenţios, ca şi cum numai uniţii ar fi luptat pentru dreptul limbei româneşti. Pentru aceasta d. Şt. O. Pop, l'a declarat acolo în adunare de „preotul preoţilor”, iar eu, iată ce am scris în „Biserica şi Şcoala”:

„Preotul preoţilor”. Joi s'a ţinut o adunae poporală în Arad. Părintele Vasilie Lucaciu canonizat în adunare de către Ştefan Cieco Pop de „preotul preoţilor”, a vestit aici obştei ortodoxe din Arad. — vr'o 60 preoţi ortodoxi şi peste o miie de credincioşi ai lor, — că Blajul şi „sfânta metropolie de Alba-Iulia” e răsăritul soarelui românesc.  Şi in 1848 capitlul din Blaj — numai el — a apărat limba română. Iar astăzi numai Metropolitul din Blaj urgează necontenit la ministru retragerea ordinului de catehizare. Ai noştri episcopi bagseama nu fac nimic, căci prea a accentuat „preotul preoţilor” cum Blajul luptă pentru limbă. Noi ştim, că episcopul nostru a lucrat mai mult decât ori şi cine în chestia limbei de catehizare şi peste tot a limbei. Să n'aibă „părintele părinţilor” cunoştinţă şi despre demersurile de urgentare luate de metropolia ortodoxă? Se poate aceasta? Pentru ce această sfidare „păritele părinţilor”? — chiar în faţa preoţimei şi poporului ortodox din Arad. Cine face confesionalism?”

„Unirea”, organul oficial din Blaj, şi-a sporit ediţia săptămânală la de trei ori pe săptămână şi ia prilej din nota „Bis. şi Şcoalei” de a ne imputa confesionalism pentru apostrofarea părintelui Lucaciu şi iată modestul meu răspuns dat în Nr, 9 al „Bis. şi Şcoala” din anul trecut:

„Unirea”

Apare de acum înainte de trei ori pe săptămână. Nu noi, ci alt ziar, a scris din acest incident: „sperăm că va pune mai mare pond pe caracterul românesc, decât pe cel confesional al luptelor ce trebuie să purtăm cu toţii pentru libertatea coaştiinţei şi liberul exerciţiu al drepturilor bisericei româneşti”. Noi din partea noastră am evitat în totdeauna ciocnirile, dar nu era de prisos observaţia. Şi atâta a supărat pe confraţi. „Unirea” ne spune că prin 1890 „Tribuna” din Sibiiu angajată la o polemie întinsă în jurul arhiereilor, a curmat publicarea polemicilor pe motivul că „articolii s'o prea lungi şi's supărători pentru o mare parte din cetitori”. Adevărul însă era acela, că Bunea apărînd memoria lui Leménzi, lovise în „marele Andreiu”. Artitlii suprimaţi erau ai fie iertatului Dr. A. Bunea.

„Acest refuz a fost primul impulz pentru înfiinţarea „Unirei”. Aceasta este geneza „Unirei”. Nu ne priveşte supărarea „Unirei” pe „Tribuna”, dar ne supără cînd ia în taină numele „marelui” Andrei, şi a „sfântului” Sava Brancovici cum îi numeşte ironic „Unirea” în articolul lămuritor, pentru că da „mare” a fost Andreiu şi „sfinte” suferinţele lui Sava Brancoviciu. Şi cine loveşte în memoria lor, loveşte în sentimentele noastre.

Noi aşa ştim, că chiar Dr. A. Bunea a regretat că a mers prea departe în atacurile contra memoriei lui Sava Brancoviciu şi era chiar gata să revină la o explicaţie. Cunoaştem foarte buni uniţi cari au făcut mult pentru biserica unită, dar n'au consimţit cu Dr. A. Bunea, şi ar fi de datoria urmaşilor lui să implinească ultima dorinţă a lui A. Bunea şi poate a obştei unite să şteargă de pe fruntea scriitorilor bisericeşti uniţi pata profanării „sfinţilor” noştri.

Articolul care îşi spune supărările sale ne trage şi pe noi în discuţiune:

„La Arad, scrie „Unirea”, păr. Lucaciu vorbeşte adevăruri, când povesteşte luptele bisericei unite pentru câştigarea drepturilor politice şi naţionale şi redeşteptarea şi avântul ce l'au luat Românii unindu-se cu Roma, dar de neuniţi nu spune un singur cuvânt rău şi d. Ciorogariu, stâlpul Ramânilor aradani îl atacă şi „Telegraful” dela Sibiiu se grăbeşte să reproducă acest articol, căci e vorbă de un preot unit, care face confesionalism. Doamne cât sunt de adorabili o seamă de oameni".

Dacă părintele Lucaciu ni-o spune în Arad, că Românii au luat avântul, recte le-a răsărit soarele, numai dela unirea cu Roma, nu mai era nevoie să ne şi înjure spre a fi confesionalişti căci doar părintele Lucaciu a enunţat numai premisele, concluzia urmează de sine, că toate căile duc la Roma. Şi noi nu aprobăm să se spună credincioşilor noştri, că toate căile naţionale duc la Roma catolică precum nu putem consimţi să se canonizeze de „preotul preoţilor” un preot care n'are şcoală românească în parohia sa, nu doar pentru că acest preot e unit ci pentru că este o fallacie.

Dacă noi în Blaj spuneam numai adevărurile despre Sava Brancoviciu şi Şaguna şi retăceam şi meritele Blajului, nu mai trebuia să îi şi înjurăm pe uniţi, că ne-ar fi înţeles ei prea bine.

Ce ţie nu-ţi place, altuia nu face”.

Ce este aceasta, decât o umilită rugare cătră confraţii uniţi să ne respectăm reciproc marii arhirei ai vremilor apuse şi să dea locul cuvenit arhiereilor noştri de astăzi în lupta comună pentru limbă.

Dar nu aceea îmi spuneţi, că eu îmi apăr biserica mea, pentru că aceaata îmi este datoria de preot şi eu o voi apăra până la ultima răsuflare, ori va numi d. Goldiş aceasta de „îngust confesionalism” ori ba, ci să mi-se arate măcar un singur caz unde eu aş fi prevaricat în biserica unită şi aş fi tentat la spargerea ei, căci numai o atare agresiune ar justifica acuza de confesionalism orb.

În sensul etic toţi preoţii suntem confesiona-lişti. Părintele Agârbiceanu şi Ciura întocmai ca şi mine, căci şi ei îşi iubesc biserica lor mamă. Şi sunt sigur, că dânşii în momentele date tot aşa îşi apără interesele bisericei lor precum le apăr eu. N'ar fi preoţi nici ei dacă n'ar face aşa. Şi dânşii înţeleg poziţia mea, pentru că iată colaborează cu mine la un loc. Este d. Vaida de pildă mai bun unit decât părinţii Agârbiceanu şi Ciura?

În Blaj şi-a prăznuit „Astra” semicentenarul existenţei sale. „Astra” simbolizează unitatea noastră culturală. Şi s'au adunat toţi arhiereii ambelor confesiuni în fruntea neamului românesc, adunat ex toto orbe romano, să confirme prin prezenţa lor împreunarea bisericilor în opera măreaţă a culturei româneşti. Acolo nu s'a auzit nici o notă disonantă. Evtavia creştinească a împreunat rugăciunile noastre cu ale uniţilor în prinosul

adus pe altarul catedralei din Blaj şi între accen tele preamărirei dumnezeeşti în limba strămoşească nimeni nu a simţit aceea ce ne desparte, ci numai aceea ce ne împreună: sângele şi limba.

Această grandioasă manifestaţie n'a făcut mai slabă nici pe una dintre biserici, ci din contră pe fiecare a întărit-o, pentru că printr'însa s'a întărit temelia ambelor biserici deopotrivă.

Când însă ar veni de pildă d. Vaida, pars pro toto, şi ar zice: ce-i al tău e şi al meu, dar ce-i al meu nu-i şi al tău şi eu dela sine putere s'ar institui de pontifex maximus peste aşezămintele dela Dumnezeu rînduite în biserica mea, şi peste instituţiunile ei culturale şi peste tagma ei, scoţându-mă din patrimoniul meu, atunci trebuie să-i zic: favete linquis.

Atâta am făcut. Quis quis extra hos est inter apocrypha ponendum. Tot ce s'a scris mai mult despre unitofobia mea este o zală din lanţul care s'a făcut pentru ferecarea mea, care am stat multora în cale.

Domnul Goldiş directorul „Românului” a pus aceasta drept sirenă pe automobilul cu care a plecat să-şi facă carieră, ca să sperie cu ea abonaţii gr.-cat. ai „Tribunei”, unde-i vezi Doam-ne, şi unitofobul Ciorogariu. De abonenţii gr.-or. grijeşte secretarul Goldiş.

Combinaţia nu e rea.

Aşa se poartă acum ca o ciubă printre uniţi confesionalismul meu de pe vehicolul carierei dlui Goldiş, pentru că de, scopul sfinţeşte mijlocele.

(Va urma).

_________________________

¹⁾ “Spre Prăpastie. V,” în Tribuna, XV (1911), Nr. 232 (22 Octombrie/ 4 Noiembrie), pp. 2-3;