Site designed and created by Razvan Paraianu.

© Created in January 2001, Last revised: January 3, 2004

Spre prăpastie.

De Roman Ciorogariu.

IV

De încheiere.

De trei zeci şi unu de ani muncesc în condiţii modeste la Semnarul din Arad, crescând generaţia de astăzi a preoţimii şi învăţătorimii din dieceza Aradului în frica lui Dumnezeu şi în iubirea de neam. Ea este mărturia vie a sbuciumărilor mele; am sămănat aceasta grădină a neamului românesc cu sămânţa talantului ce mi-l'a hărăzit Dumnezeu şi am udat-o cu sudoarea feţei mele, — cu vreme şi fără vreme, cum zice apostolil limbilor. Pentru mine n'am cerut nimic, toată fiinţa mea a fost absorbită în misiunea apostoliei.

Când a venit d. Dr. Ioan Suciu să mă scoată din acesată grădină şi să mă ducă pe arena politică, oferindu-mi în numele comitetului naţional candidatura la Hălmagiu, cu program afară de partid — ce i-am zis? Eu nu-mi las postul meu, locul meu este aici: a creşte tinerimea. Tot acest lucru i-l'am spus şi dlui Vaida în primăvara anului 1910, când îmi spunea, că de ce nu candidez la ultimele alegeri dietale. Domnul Vaida nu va fi uitat cum spuneam, că eu nu vreau să fiu conducător, nu cer pentru mine nimic, eu vreu să rămân un muncitor anonim, fără altă răsplată decât conştiiţa datoriei împlinite. De cuvinte nu-mi aduc aminte, dar sensul e acesta. Nu sunt dar rivalul domnului Goldiş şi nici al unuia dintre deputaţi şi candidaţi de deputaţi. Din contra, le-am fost sprijin şi dacă stă vorba dumnialor, că eu sunt spiritus rectorul „Tribunei” atunci cel mai puternic sprijinitor eu le-aşi fi fost, căci „Tribuna” le-a fost carul triumfal la inima poporului, iar mie chiar şi ca a cincea roată la acest car încă mi-ar reveni un titlu de patron, într'atâta le-a fost de folos „Tribuna”.

Afară de institut am făcut parte din generaţia care s'a ridicat cu treizeci de ani nainte şi s'a întregit cu tot sufletul curat ce l'a avut neamul românesc în Arad. Este generaţia părintelui Vasile Mangra, Dr. Nicolau Oncu, Mihaiu Veliciu, Aurel Suciu, Dr. Gheorghe Vuia, Gheorghe Popoviciu, Gheorghe Lazaz, Sava Raicu, — între cari eu mă socotesc de mai mic. În jurul acestei genenaţii s'a grupat preoţimea şi învăţătorimea eşită din şcoala noastră şi prin ei s'a făcut şcoala politică a poporului românesc. În urma acestei munci s'au ridicat instituţiuni culturale şi economice, din cari a răsărit tăria socială a comitatului Arad.

Aceasta gardă întră în reprezentanţa comitatensă, unde sub ocrotirea piepturilor ţărăneşti contra furiei oficialilor, reîntroduce limba românească în sala comitatensă, pe care o preface într'un parlament provincial de unde se manifestă viaţa românească. Acolo am fost şi eu cu cuvântul meu şi ce-i ce scriu astăzi în „Românul”, că eu n'am vorbit nici când în sala comitatului spun un neadevăr cu care orbesc lumea de bună credinţă. Şi a mers vestea şi povestea Aradului cel solidar şi tare, ca o mândrie naţională.

Prin înfiinţarea „Tribunei” în Arad, pe când partidul nu-şi avea organul său oficial, Aradul a devenit un centru politic de unde s'a pornit activitatea, prin care Românii au intrat în parlament. Şi lumea fascinată de vraja avântului cultural ce-l  ia Aradul, îi tinde mâna de  ajutor, generosul Stroescu îi trimite 100,000 pentru   şcoala   de fete, vin scriitorii din Bucureşti cu muzica limbei româneşti pe buze şi cu inspiraţiile lor poetice, să le samene în inimile deschise pentru frumseţa limbei româneşti. Aşa se formează şi o atmosferă socială feerică, cum au fost şezătorile din Arad cu strălucirea porturilor naţionale şi a cântecilor româneşti.

Pe când s'a pus temelia acestor lucruri de către acea generaţie însufleţită şi neînfrântă de /4/ vergile prin cari a trebuit să străbată, domnul Goldiş nu se simţea bine în măreţul gimnaziu românesc din Braşov şi se ferea şi de graniţele ţării româneşti ca să nu cază în prepus de tradare de patrie, 16 ani cât a stat în Braşov n'a avut nici măcar curiozitatea să vază Predealul, o săritură dela Braşov — ci afla de mai rentabilă catedra gimnaziului de tat şi scria din Braşov patronului său Iosif Goldiş scrisori de loialitate şi sentimente patriotice cu cari zorea deputatul guvernamental depe vremuri, d. Ioan Beleş, pe la uşile ministeriale să le demonstre cu ele patriotismul dlui Vasile Goldiş, că doar doar i-se vor deschide porţile carierei de stat. Domnul Beţeş este viu şi poate mărturisi despre toate acestea, că doar îi va fi costat vr'o pereche de ghete să-i facă dlui Goldiş loc în funcţieo de stat. Iar d. Dr. Ioan Suciu zorea pe la redacţia „Arad és Vidélke” cu acte compromiţătoare contra dlui Oncu şi a băncii „Victoria”. D. Marşieu care mai daunăzi s'a împiedecat înaintea unui prietin şi în aceea, că eu acum zi de zi stau la masă cu notarul public Ioan Beleş, pe vremea aceea era la „azibuche” şi astăzi când i-s'au deschis ochii mă vede pe mine la „Schwartz” cu notarul public Ioan Beleş, dar nu vede pe d. Vasile Goldiş zorind la d. deputat guvemamental Ioan Beleş post de stat.

Dânşii au intrat în această moştenire sub patronatul părintelui Mangra şi s'au bucurat de rodul ei. Pe aripile „Tribunei” înfinţată de aceea generaţie, cutrieră inimile poporului deschise prin educaţia politică ce i-s'a făcut de mai nainte şi-şi fac loro-şi nume de semizei. Răsfoiţi coloanele „Tribunei” şi vedeţi escesul de premărire ce li-se făcea din munificenţa redactorilor dela „Tribuna”, acum huiduiţi? Şi resfoind acelea coloane ve-ţi afla, că numele meu nu figurează nicăiri ca subiect de preamărire, ci ici colea în rapoartele despre vizitaţiile canonice ca conliturgisitor în suita episcopească şi la actele oficioase ale seminarului la cari din oficiu trebuia să fiu pomenit, drept dovadă, că „Tribuna” n'a existat pentru mine, ci pentru partidul naţional şi nu pe mine muncitorul modest în ogorul culturei m'a preamarit, ci pe dumnealor, cărora le-a ridicat vaza înaintea poporului, ca să-i primească de ai săi conducători şi să-i urmeze.

Prin această propagandă a „Tribunei” s'au dat luptele cele mari electorale din cari singur comitatul Arad a eşit cu patru deputaţi dietali, — fără de unu atâţia câţi au astăzi toţi Românii, — şi s'a format partidul parlamentar român, care şi-a ocupat loc de onoare în dieta ţării şi li-s'au deschis deputaţilor aleşi drumul larg de a reprezenta neamul românesc înlăuntru şi în afară.

Şi slavă duhului rău ce l'au dus unii în clubul deputaţilor naţionali, au reprezentat aşa de bine, de în parlament au rămas ei decapitaţi, iar în afară de parlament ne-au decapitat ei pe noi, unul câte unul până la Goga şi pe toţi împreună. Aşa şi-au escomptat aceşti artişti ai vieşii moderne mandatele primite din moştenirea unui popor trezit la conştiinţă naţională de cătră o generaţie, a cărei deviză era: totul pentru naţiune. Prav şi cenuşe au făcut din moştenirea acea prin intrigile lor şi prin marxismul dur al dlui Goldiş, cu care a înstrăinat programul naţional înaintea sătenilor noînţelegători ai teoriei socialiste. Aşa s'a ucis idealismul din popor şi a urmat înfrângerea ruşinoasă dela 1910, în care clubul deputaţilor s'a redus dela 15 la 5 şi s'a deschis prăpastia procesului de disoluţie.

A fost un lucru firesc că cei ce au zidit casa naţională a luptelor politice, au tresărit, cînd au văzut surparea moştenirei lor sub mâna dlui Goldiş şi nu s'au lăsat cutropiţi ci au pus degetul pe ranele naţiunei.

Colo, din depărttare, a răsunat glasul de renoire al poetului ca al unui Ioan gură de aur al culturei româneşti şi când autorizaţii s'au pus să năbusească acest glas cu oficialitatea rigidă, s'a renoit glasul poporului lui Ioan Chrisostom: mai bine să se întunece soarele decât să amuţească graiul lui Goga.

Domnul Goldiş avea dreptul ilimitat a scrie în „Tribuna”, s'a şi folosit zdravăn de acest drept până când şi-a făcut scara carierei. Până în cele mai mici amănunte erau culorate toate gesturile lui, şi complimentele ce le făcea doamnei Apponyi în parlament şi jocurile cu nevstele de prin sate şi ospeţele mânate de el şi toată răsuflarea lor. Toată apoteoza, d. Goldiş şi-a făcut'o singur, în parte seducând şi pe acei redactori anonimi pe cari azi îl înjură. Pentru ce n'a venit şi atunci la „Tribuna” când antorul „părerilor libere chema lumea la o discuţie publică asupra celor ce sunt de făcut pentru „pomenirea” sau mai bine zis renoirea partidului? Aşa cum am făcut'o eu prin articolii aici reproduşi, prin cari m'am exprimat nota mea într'o chestie extrem de importantă, cum era aceasta şi eu nu eram atât de agreat în redacţia „Tribunei” ca d. Goldiş.

Şi cu dânsul putea veni dl Vaida, Maniu, Lucaciu, chiar dl Mihali, cari toţi s'au îndulcit de roadele muncei „Tribunei” şi s'au parfumat din acea bine mirositoare candelă a temenelilor până la divinizare. Pentru ce n'au venit, când glasul păreriler libere îi chema?

Eu eram doar cu dânşii în acest punct, căci apăram cinstea bătrîneţelor şi m'au lăsat singur. Dar fără dlor s'a clarificat chestia, că nu de bătrîneţe este vorba ci de neputinţe.

Şi bătrînii grupaţi în jurul „Tribunei” cu calmitatea vârstei lor umblau să vă împace, să aleagă chiar dintre membrii comitetului naţional doi reprezentanţi în comandita „Tribunei”, ca armonia să fie deplină şi cauza naţională să dea înainte. Dar n'aţi primit mâna frăţească, căci domnului Goldiş îi trebuia răsboiul pentru sceptrul de mareşal, şi întronarea sa în palatul de pe strada Zrinyi... În calea acestei carieri stătea un ghimpe, „Tribuna”, — acest ghimpe trebuia scos, cum spunea dl Goldiş în conclava dela Vas, pentru aceasta, n'a putut şi nu se poate face pacea internă, până dl Goldiş are comanda în partid. Căci dacă a scăpat odată cariera de stat din pricina vigilenţei guvernului asupra sentimentelor de loialitate şi patriotice, oferite de dl Goldiş, nu vrea să scape şi cariera diplomatică mult mai preţioasă, din pricina vigilenţei „Tribunei”, care i-a acordat dreptul luptător în rînduri, dar nu-i poate acorda nici când dreptul de conducător pentru care n'are calităţi.

Da, calitaţile de conducător, dau o jumătate din forţa unui partid. Fără de aceste calităţi nu poate avea succes un partid. De n'ar fi atât de sensibile corzile acestor calităţi conducătioare, câte învăţături am putea deriva din teza susţinută de „Tribuna”, pentru care astăzi sângerează, căci astăzi fiecare caporal poartă sceptrul de mareşal, de troznesc podelele sub călcâiul lor aprins de buciumul de răsboi al domnului Goldiş. Dar dl prezident al clubului deputaţilor, Dr. Teodor Mihali, n'are alte cuvinte pentru opera destructivă a dlui Goldiş, decăt că aceea este o chestie de tac-tică, — treaba dlui Goldiş.

Să mă ierte dl prezident Dr. Teodor Mihali, că spargerea solidarităţii şi uciderea instituţiunilor culturale şi economice nu este treaba dlui Goldiş, ci treaba neamului românesc şi răspunderea cade asupra domniei sale, care în calitatea sa de prezident, dă sancţiunea acestui fratricid.

Acest brevet dat dlui Goldiş să'şi facă cariera, a spart solidaritatea naţională, iar nu accentele de premenire.

Aceea ce s'ar fi putut face prin convingeri, s'a pus pe tăiuşul învingerii şi dl Dr. Alexandru Vaida-Voevod a purtat sabia sângeroasă a răs-boiului fratricid dincoace şi dincolo de hotare.

Şi cine a învins?

Nimeni dintre noi. Pentrucă s'a cutropit temelia pe care a stat partidul naţional: idealul etic, care nu putea fi înlocuit prin comuniunea de interese a conducătorilor.

Acel ideal este acum sfăşiat şi dat pradă patimilor, cari zgudue pacea de sus până la cel din urmă cătun. În familie, în biserică, în şcoală, în instituţiuni culturale, în instituţiuni economice, în toate păturile sociale, bărîni şi tineri, tată şi fiu, frate şi soră, — toţi, toţi, până la unul sunt încleştaţi în lupta aceasta fratricidă. Preoţii adevăraţi sunt alungaţi de catră proroci mincinoşi.

În accastă prăpastie nimeni nu se mai poate gândi la apărarea naţională şi la templul culturei. Inter arma silent musae.

Peste aceasta prăpastie răsună fanfarele de biruinţă ale celor cari merg înainte în drumul lor cuceritor. A acestora este învingerea. Iar tu

„Plângi popor nenorocit—

„Plângi că oastea ţi-a murit.

Acuz pe dl Vasile Goldiş înaintea tribunalului obştesc că din duh rău a împins neamul românesc în această prăpastie.

Pentru mine nu este chestie politică intrarea în această luptă prăpăstioasă, pentrucă eu am cedat terenul conducerei politice celor chemaţi, ci chestie de onoare. Eu n'am muncit şi suferit treizeci şi unu de ani pentru binele obştesc, ca să fiu înmormântat ca un nemernic, şi pe ruinele mele morale să'şi zidească cineva piedestalul său, ci ca să am un sfârşit creştinesc după atâta amar de muncă şi suferinţă. Atâta cer să'mi acorde lumea cinstită românească. Nu e mult ce cer.

Iar dacă e să sucumbe adevărul sub arta machiavelică a dlui Goldiş, acolo e locul mau sub paloş. Eu îmi iau crucea şi urc mai departe calvarul meu.

Mai este înviere!

________________________

¹⁾ “Spre Prăpastie. VI,” în Tribuna, XV (1911), Nr. 233 (23 Octombrie/ 5 Noiembrie), pp. 3-4;