Site designed and created by Razvan Paraianu.

© Created in January 2001, Last revised: January 3, 2004

Ioan Slavici,

Tribuna şi tribuniştii

Orăştie: 1896

Source: Ioan Slavici, Opere XIII, C. Hohanu (ed.), D. Vatamaniuc (notes), (Bucharest: Minerva, 1984): 189-275, n. 624-631.

PREFAŢĂ

Se petrece de cîtva timp în viaţa noastră publică un lu­cru de necrezut: „tribunistii" sunt combătuţi fără de cru­ţare chiar în coloanele Tribunei.

Orişicine ar fi vinovat de lucrul acesta, e pentru românii azi în viaţă o nouă ruşine că el se poate petrece.

Dacă vinovaţi sunt „tribuniştii", e o ruşine că ei au pu­tut să întemeieze Tribuna şi sa aibă, timp de peste zece ani, înrîurire hotărîtoare în viaţa noastră comună, iar daca nu ei sunt vinovaţi, e lucru afară din cale dezgustător să-i vedem grăiţi de rău chiar în coloanele organului de publicitate, pe care ei l-au întemeiat cu multă munca şi mari jertfe şi pentru care ei au suferit peste zece ani de temniţă.

Aşa ori aşa, ruşinea nimic nu poate s-o şteargă.

De aceea, efectul faptelor petrecute la Sibiu e demoraliza­tor: nu numai „tribunistii" învinşi, ci totodată şi învin­gătorii lor se simt strîmtoraţi; cercurile politice române toate sunt deprimate; masele mari ale poporului stau dezorientate; amicii şi aliaţii românilor şi-au perdut deodată iluziunile pe care şi le făcuseră despre destoiniciile politice ale românilor. Suntem în starea morală a unei oştiri, care, după multe vic­torii, a suferit o înfrîngere, şi singuri duşmanii noştri jubi­lează.

Eu sunt, cu toate aceste, stăpînit de simţămîntul că nu avem noi romanii cuvinte de a fi deprimaţi, şi n-aş avea pentru multele mele ocupaţiuni cuvenita linişte sufletească, dacă nu mi-aş face datoria, dîndu-mi silinţa de a propaga simţemîntul acesta.

Ochii mei sunt îndreptaţi mai ales asupra marei mulţimi de oameni cu suflet curat, care iau parte la viaţa publica mai mult cu inima decît cu mintea, si astfel, pe cit de uşor se însufleţesc, pe atît de uşor se si dcscuragiază,, cina sunt surprinşi de întîmplări ca cele petrecute de curînd la Sibiu.

Adevărata cauză a deprimării, de care sunt cuprinşi, sunt iluziunile ce şi-au făcut despre destoinicia noastră politică. Noi, care cunoaştem mai bine lucrurile şi oamenii, nu ne-am făcut aceste iluziuni: ceea ce pentru dînşii e o surprindere, pentru noi e un lucru de mult prevăzut, în vederea căruia am făcut toate pregătirile.

Dator e dar fiecare dintre noi să le arate cum frămînta­rea, prin care trecem, nu e decît o fază în desfăşurarea spre bine a vieţii noastre comune.

Cu toată ruşinea pe care am păţi-o, noi stăm azi neasă­mănat mai bine decît la anul 1884, cînd s-a întemeiat Tribuna, şi nimic în lumea aceasta nu mai poate să şteargă efectele lucrării săvîrsite de noi în timpul celor din urmă 12 ani, nimic nu mai poate să ne întoarcă unde am fost. Cu Tribuna a întrat în viaţa noastră comună un nou rînd de oameni, care au dat lucrării noastre culturale un nou avînt şi luptelor noastre politice o nouă direcţiune, care reprezentă în dezvoltarea noastră naţională un nou curent. Curentul acesta, slab la început, a crescut din an în an si a ajuns în cele din urmă atoatecovîrşitor, fiindcă el pornea din simţe­mîntul că prin originea noastră, prin destoiniciile noastre particulare şi prin poziţiunea noastră geografică, românii, deşi risipiţi în mai multe state, avem aceleaşi interese şi suntem meniţi a purta împreună aceeaşi grea si frumoasă sarcină în Orientul Europei.

Era lucru firesc că aceia, cărora nu le-a fost dat să în­ţeleagă menirea aceasta şi sa se însufleţească pentru ea, s-au dat, căutînd foloase mai apropiate, la o parte si au căzut unui cîte unul.

Tot atît de firesc lucru era ca unul cîte unul să cadă şi cei ce au mers cu curentul reprezentat de Tribuna fără ca să-l înţeleagă, şi astfel fără ca să-şi poată da seamă încotro sunt duşi.

Şi dacă nu ne-am speriat noi românii cînd au căzut oa­meni ca dr. A. Mosconyi, V. Babeş, P. Cosma, Iosif Gall ori Miron Roman, care stătuseră mai înainte în picioare, mai puţine cuvinte de a ne speria avem cînd vedeam căderea unor oameni, care numai după intrarea lot in curentul „tribunist" au ajuns să însemneze ceva în viaţa noastră comună.

S-a făcut de la 1884 încoace în mijlocul nostru o selec­ţiune şi s-au adunat la o parte, împrejurul Tribunei, toţi cei ce au credinţă în viitorul frumos al neamului românesc.

N-avem să ne speriem cînd ne încredinţăm ca au intrat în rîndul celor aleşi şi cîţiva oameni cărora le lipseşte cre­dinţa aceasta, şi că aceştia nu vor să meargă ţină în sfîr­şit pe calea în care au fost traşi de curent.

D-l dr. Ioan Raţiu, bătrîn simpatic şi venerabil, român verde ca stejarul, dar om din vechea generaţiune, care nu cunoaşte trecutul neamului românesc, nici literatura româ­nească, nici curentele de idei ce frămînta societatea româ­nească, era străin în mijlocul tinerilor care se inspiră din conştiinţa poporului şi privesc toate lucrurile din punctul de vedere al menirii întregului nostru neam românesc. S-a în­călzit bătrînul cînd a văzut însă însufleţirea produsă de aceşti tineri, şi se simţea măgulit în poziţiunea ce i s-a creat în urma căderii d-lui V. Babeş. Stejarul bătrîn însă nu mai poate să fie transplantat, şi bătrînul dr. I. Raţiu nu mai pu­tea să înţeleagă rostul politicei în serviciul careia lucra ci trebuia să fie condus de tinerii ce-l ridicaseră în prunul plan.

Era deci în natura lucrurilor să-şi piardă sărita, îndată ce a fost lipsit de conducerea aceasta.

Cu atît mai puţin puteau să stăruie în calea ce apuca­seră alţi doi oameni, altfel foarte simpatici, d-l Iuliu Coro­ianu si d-l Gheorghe Pop de Băseşti. Unul, „Gyuri bácsi", a făcut odată parte din Clubul kossuthist, iar celălalt, „Gyula barátom", e prototipul românului crescut în spirit maghiar, care vede mîntuirea numai în Kossuth. Amîndoi aceşti „frun­taşi” au luat numai în silă parte la politica dinastică, pe care o reprezenta Tribuna, şi n-au înţeles niciodată cum „tribu­niştii" pot să vorbească de interesele mari ale întregului neam românesc şi să fie, cu toate acestea, propagatori călduroşi ai tradiţiunilor de neclintită alipire către Casa de Austria. Nu­mai mulţumită înrîuririi părintelui dr. V. Lucaciu, ei au luat parte la acţiunea politică reprezentată de Tribuna, care era contra educaţiunii lor politice şi sociale. Locul lor firesc era alăturea cu d-l dr. A. Mocsonyi şi alăturea cu metropolitul Miron Roman, care înainte de 1870 a declarat într-o întrunire electorală ca mintea îi este cu guvernul, iar inima cu Kossuth.

Ei bine, ce s-a petrecut de curînd la Sibiu ?

S-au dat pe faţă aceste deosebiri de vederi, care totdeauna au existat.

Noi, cei ce cunoaştem lucrurile mai de aproape, ştim de mult şi am spus-o în numeroase rînduri că de aici din Bucu­reşti se lucrează cu mare rîvnă şi cu multe mijloace pentru adunarea la un loc a tuturor elementelor ce peste Carpaţi sunt accesibile pentru o politică îndreptată contra Austriei. Iar maghiarilor le vine la socoteală lucrarea aceasta, pentru o sută şi unul de cuvinte.

Convingerea noastră e că nu e rău să se facă gruparea aceasta.

Odată, cînd noi ,,tribumstii” ne dam încă silinţa de a în­dupleca pe d-nul dr. Alexandru Mocsonyi să se pună in fruntea mişcării naţionale, d-sa ne-a răspuns : „Nu! eu tre­buie să mai stau în rezervă, fiindcă lumea mă crede puşcă încărcată şi s-ar încredinţa, dacă aş ieşi din rezervă, că sunt puşcă goala!"

Unul dintre cele mai frumoase merite ale noastre e ca lumea s-a încredinţat despre aceasta.

Nu e rău ca lumea să se încredinţeze că şi d-l dr. Ioan Raţiu e tot puşcă goală, după ce s-a despărţit de noi.

Să se adune, dacă se pot, cu toţii la un loc, căci de aceasta nu noi avem să ne speriem.

Cuvinte de a ne speria am avea, numai dacă i-am vedea risipiţi pe cei dinţii adunaţi; aceştia însă, nu numai sunt cu toţii la un loc, ci au şi crescut fiecare dintre dînsii prin vîrstă, prin experienţe, prin lucrarea ce au săvîrşit şi prin jertfele ce au adus în timp de 12 ani, precum şi prin legăturile lor cai mai întinse.

Ei şi fără de Tribuna, ba chiar şi grăiţi de rău în coloa­nele Tribunei, rămîn tot ceea ce au fost, în vreme ce Tribuna fără de dînsii e o vorbă goală, pe care oamenii cu judecată nu mai pun nici un temei.

Sunt dar nedrepţi aceia care le fac „tribuniştilor" de baş­tină imputarea ca trebuiau să ferească neamul românesc de ruşine, asigurînd Tribuna pentru ca nimeni să n-o poată smulge din mînile lor. Ei aveau să ţină seamă de interese mai mari decît această asigurare pentru dînsii a unui organ de publicitate, pe care ei l-au întemeiat si tot ei pot să-l reîntemeieze, cînd va cere trebuinţa.

Gîndul meu e să arăt că aceste interese au fost salvate si că astfel, în urma celor petrecute de curînd la Sibiu, des­făşurarea vieţii noastre politice a intrat în o fază, pentru cauza naţională mai priincioasă decît cea trecută.

Voi expune deci în trăsături generale :

I. Situaţiunea de la 1884;

II. Greutăţile întemeierii Tribunei;

III. Efectele lucrării „tribuniştilor";

IV, Cauzele retragerii domnului dr. Ioan Raţiu;

V. Situaţiunea actuală.

NOTE_________________________________________________

TRIBUNA ŞI TRIBUNIŞTII

„Tribuna" şi Tribuniştii. Orăştie, Editura autorului, Minerva, Institut Tipo­grafic, societate pe acţii, 1896, 173 p.; în secţiunea a doua a volumului, sub titlul: Lămuriri documentare despre procedura d-lui dr. Ioan Raţiu ca să ajungă la stăpînirea „Tribunei" (p. 125—173), se reproduce textul broşurii „Tribuna" d-lui dr. I. Raţiu. Explicări documentare, Orăştie, Mi­nerva, Institut Tipografic, societate pe acţii, 1896, 48 p.; „Tribuna" si Tri­buniştii, Bucureşti, Institutul de arte grafice Carol Göbl, 1896, 96 p. Ace­laşi text ca în ediţia de la Orăştie din 1896, fără Lămuriri documentare despre procedura d-lui dr. Ioan Raţiu ca să ajungă in stăpînirea „Tri­bunei".

Slavici examinează viaţa politică a românilor din Imperiul Austro­Ungar de la înfiinţarea Tribunei în 1884 şi pînă la trecerea cotidianului sibian în stăpînirea Partidului Naţional Român în 1896. Prozatorul îţi propune să demonstreze că Tribuna era creaţia unor intelectuali, cu o orientare politică independentă, asupra cărora Partidul Naţional Român nu-şi putea extinde autoritatea şi nu putea revendica nici dreptui de pro­prietate asupra publicaţiilor întemeiate de ei în condiţii deosebit de grele şi cu mari sacrificii.

Congresul studenţesc de la Putna, din august 1871, pune în discuţie şi chestuinea înfiinţării unui cotidian pentru românii de sub stăpînirea austro-ungară. Aceştia aveau puţine ziare, toate cu apariţie de două sau de trei ori pe săptămînă. Se simţea lipsa unui ziar „mai viu", cum erau cele din „ţară". Congresul studenţesc de la Putna preconizează ca ziarul să se întemeieze la Sibiu şi conducerea lui să o ia I. Slavici. Congresul studenţesc de la Putna fixează şi programul ziarului în trei puncte: culturalizarea maselor, înlăturarea latinismului şi lupta pentru „unitatea culturală". Iniţiatorii întemeierii cotidianului sibian sau „tinerii", cum îşi mai spuneau, nu aveau mijloace materiale să susţină o asemenea publicaţie şi se grupează în jurul Telegrafului român, fondat de Andrei Şaguna în 1833. „Tinerii" găsesc înţelegere din partea lui Nicolae Cristea (1834—1902), redactorul Telegrafului român şi sperau să poată trans­forma periodicul, cu o apariţie de trei ori pe săptămînă, în publicaţie cotidiană.

Slavici porneşte de aici şi prezintă greutăţile prin care trec „tinerii" pînă ce izbutesc să întemeieze Tribuna, activitatea tribuniştuor la cele două ziare şi efectele „lucrării" lor în viaţa politică a românilor de sub stăpînirea austro-ungară. Prozatorul face precizări importante cu pri­vire la orientarea tribuniştilor în privinţa luptei pentru „unitatea cultu­rală". Poporul român e unul şi acelaşi, precizează Slavici, însă divizat prin vitregia vremurilor, îşi formă în provinciile de sub stapiniri străine „deprinderi locale", susţinute, pe toate căile, de Curtea din Viena şi guvernele de la Budapesta. Activitatea tribuniştuor, desfăşurată sub lo­zinca „Pentru toţi românii soarele la Bucureşti răsare", avea ca obiectiv lupta împotriva „deprinderilor locale", expresie, în primul rînd, a edu­caţiei primită de-o parte a intelectualilor români în institutele străine de invăţămînt. Se desprinde de aici că, sub lozinca „lupta pentru unitatea culturală", tribuniştii desfăşoară, în condiţii specifice, o luptă politică ce se încadrează în mişcarea largă pentru desăvîrşirea unităţii statului na­ţional român.

Cotidianul sibian devine de la Conferinţa Naţională a Partidului Naţional Român, din 1887, organul său de presă şi duce o lupta susţinută în sprijinul acţiunii memorandiste. Tribuniştii se declară împotriva pre­zentării semnatarilor Memorandumului în faţa instanţelor judecătoreşti maghiare, pe motiv că ei întreprind acest demers politic în calitate de mandatari ai poporului român şi un popor nu putea fi tradus în faţa instanţelor judecătoreşti. Memorandiştii sînt sfătuiţi să plece în emigraţie şi să continue lupta din străinătate în sprijinul revendicărilor românilor din Imperiul Austro-Ungar.

Campania pe care o susţine Tribuna în timpul acţiunii memoran­diste face ca ziarul să se impună ca organ central de presă al româ­nilor de sub stăpînirea austro-ungară. Tribuniştii înfiinţează încă trei publicaţii, prin care să susţină lupta lor. Scot astfel la Cernăuţi, cu începere din 14 mai 1891, Gazeta Bucovinei, pe care o pun sub con­ducerea lui Pompiliu Pipoşiu, redactor, mai înainte, la Tribuna. Înte­meiază la Sibiu Foaia poporului, a cărei conducere o ia I. Russu-Şirianu, redactor şi el la cotidianul sibian. Ziarul începe să apară la l decembrie 1892 şi se adresa ţărănimii cu scopul de-a determnia o mişcare de masă in sprijinul acţiunii memorandiste. Tribuniştii scot şi la Bucureşti un ziar, Corespondenţa română, de care ne-am mai ocupat:în notele noastre (p. 617—618). Pus sub conducerea lui Ioan Slavici, cotidainul bucu­reştean avea menirea să informeze opinia publică din „ţară" şi străină­tate asupra situaţiei românilor de sub stăpînirea austro-ungară.

Măsurile pe care le ia guvernul maghiar în ajunul judecării proce­sului memorandiştilor lovesc în publicaţiile tribuniste şi Slavici are rolul principal în lupta dusă pentru supravieţuirea lor. Prozatorul se mărgi­neşte să dea asupra acestui aspect doar cîteva informaţii. Merită însă să completăm tabloul cu noi date, spre a avea o imagine mai completa asupra demersurilor sale, precum si asupra condiţiilor vitrege în care apărea presa românească din provinciile de sub stăpîniri străine.

Guvernul maghiar dispune printr-o hotărîre judecătorească din 16 de­cembrie 1893 suprimarea Tribunei şi a Foii poporului, pe motiv că Eugen Brote, proprietarul lor, nu locuia în Transilvania. Slavici pleacă grabnic la Sibiu şi încheie un act fictiv de vînzare, prin care cele două publicaţii trec în proprietatea lui Ioan Popa-Necşa, conducătorul zeţă­riei. Cele două ziare reapar la jumătatea lui ianuarie 1894. Tribuna se deschide cu un editorial, Revedere, semnat de Slavici, în care reproduce părţi din articolul programatic din primul număr din 1884 şi reafirmă orientarea politică a tribuniştilor. „Singurul adversar pe care-l vedem în faţa noastră — scrie Slavici — este nu poporul maghiar, ci obştea sus­ţinătorilor actualei stări de lucruri pentru poporul maghiar tot atît de nenorocită ca şi pentru cel român." Guvernul maghiar nu putea ignora asemenea declaraţii şi dispune ca Ioan Popa-Necşa să fie întemniţat. Interzice apoi în 2 februarie 1894 apariţia celor două ziare pe motiv că proprietarul şi editorul lor se afla în temniţă. Se încheie un nou act fictiv de vînzare prin care proprietar şi editor al celor două ziare devine Tit Liviu Albini, fratele lui Septimiu Albini implicat în procesul Memorandumului. Cele două ziare reapar în 11 februarie 1894, după o întrerupere de mai bine de-o săptămînă. Tribuna arată în cuvîntul către cititori că ziarul fusese suspendat întrucît era „vestitor al unei epoce noua". Guvernul maghiar trece, concomitent, la intentarea de procese, cu scopul de-a ruina ziarele româneşti prin întemniţarea redacto­rilor şi aplicarea de amenzi băneşti. Andrei Balteş, redactorul responsabil al Tribunei, şi Ioan Popa-Necşa, editorul ziarului, primesc într-o sin­gură zi trei citaţii să se prezinte în faţa Curţii cu juri în trei procese succesive: 12, 19 şi 26 iunie 1894. Procesele li se intentară pentru publi­carea unor adrese de aderenţă la mişcarea memorandistă.

Documentele publicate de Slavici demonstrează că proprietarul Insti­tutului Tipografic şi al celor două ziare rămînea Eugen Brote şi după vînzările-cumpărările fictive. Importantă este îndeosebi scrisoarea Iui Eugen Brote adresata lui Ioan Raţiu în 22 noiembrie/4 decembrie 1893,

prin care îl informează că Tribuna şi Foaia poporului încetau să mai fie organe ale Partidului Naţional Român. Eugen Brote luă această măsură ca cele două organe de presă să aibă deplină libertate de acţiune în susţinerea orientării politice a tribuniştilor.

Curtea cu juraţi din Cluj judecă procesul memorandiştilor în mai 1894 şi-i condamnă pe Ioan Raţiu, G. Pop de Bi'seşti, V. Lucaciu, D. Comşa, D. Popovici-Barcianu, N. Cristea, I. Coroianu, T. Mihali, Aurel Suciu, M. Veliciu, R. Patiţia, G. Domide, Dionisie Roman şi P. Barbu la ani grei de temniţă şi plata unei mari sume de bani. Nu se pronunţa sentinţe de condamnare împotriva lui Romul Crainic întru­cît, grav bolnav, nu poate fi adus în instanţă, Septimiu Albini care se îmbolnăveşte în timpul dezbaterilor şi Eugen Brote care refuză să se prezinte în faţa instanţelor judecătoreşti. Romul Crainic încetează din viaţa în iunie 1894, iar Septimiu Albini nu se prezintă la noul termen de judecată şi pleacă şi el în exil. Memorandiştii sînt condamnaţi la 31 de ani de temniţă pentru cinci fraze din Memorandum şi pentru „atitudinea dîrză" din timpul judecării procesului. I. Raţiu citeşte Declaraţiunile comitetului, document memorabil prin care acuzaţii devin acuzatori. „Existenţa unui popor — spune I. Raţiu — nu se discută, se afirmă! De aceea nu ne e în gînd să venim înainte d-voastra să dove­dim că avem dreptul la existenţă. Intr-o asemenea chestiune nu ne putem apăra în faţa d-voastre, nu putem decît să acuzăm în faţa lumii civili­zate sistemul asupritor care tinde să ne răpească ceea ce un popor are mai scump: legea şi limba! De aceea nu mai sîntem aici acuzaţi, sîntem acuzatori." Slavici admiră tăria morală a memorandiştilor în timpul celor optsprezece zile, cît durează procesul, însă considera că Declaraţiunile comitetului îşi pierdură din însemnătate fiind citite în faţa instanţei judecătoreşti. Documentul nu avu efectul aşteptat, nu atît pentru motivele arătate de Slavici, cît mai ales pentru faptul că memorandiştii nu iau atitudine publică împotriva verdictului de con­damnare. După ce contestară dreptul Curţii cu juraţi de a-i judeca, era de aşteptat ca ei să conteste şi verdictul de condamnare. O ase­menea declaraţie ar fi dus, probabil, la arestarea lor. Nu încape însă discuţie că ei ar fi fost eliberaţi de masele populare. Acţiunea me­morandistă determina cea mai largă participare a maselor la eveni­mentele politice din întreaga istorie a Transilvaniei din a doua jumătate a secolului trecut.

Tribuniştii întreprind demersuri încă în timpul pregătirilor pentru judecarea procesului memorandiştilor în vederea convocării unui congres al popoarelor de sub stăpînirea austro-ungară. Aceste pregătiri se in­tensifica după întemniţarea memorandiştilor, în august 1894. Eugen Brote stabileşte legături, în calitate de vicepreşedinte al Partidului Na­ţional Român, cu conducătorii politici ai slovacilor, croaţilor şi sîrbilor. Congresul naţionalităţilor se ţine la Budapesta în 10 august 1895 şi la lucrările lui domneşte mare însufleţire. Preşedinte este aclamat Mihail Polit Desiacici, vechi luptător sîrb, iar copreşedinţi I. Pop de Băseşti, care tocmai ieşise din închisoarea de la Vaţ, unde ispăşise anul de osîndă pentru Memorandum, şi Paul Mudron, din partea slovacilor Congresul stabileşte un pian comun de acţiune, declară statul ungar stat poliglot si egalitatea m drepturi pentru fiecare popor. Congresul pune în discuţie şi întocmirea unui „memorandum" al celor trei na­ţionalităţi, căruia să-i facă o largă publicitate. Stăpînirea austro-ungară ia măsuri ca hotărîrile unor asemenea „reuniuni" să nu poată fi aduse la îndeplinire. Congresul studenţilor celor trei popoare fixat pentru luna septembrie nu se poate ţine. Studenţii români organizează totuşi la Budapesta o întrunire în noiembrie l895 şi Ilarie Chendi, student la filosofie, salută în numele colegilor săi pe „fraţii lor sirbi şi slovaci". Liga culturală pentru unitatea culturală a românilor, a cărei acti­vitate o aduce în discuţie Slavici, se înfiinţează în 24 ianuarie 1891 şi ea urmărea, cum se arată în statutele sale, „a deschide şi întreţine necon­tenit lupta pentru apărarea naţionalităţii noastre". Liga culturală îşi creează secţii în aproape toate oraşele ţării, precum şi în străinătate, la Paris, Berlin, Anvers. Se explică buna primire ce i se face prin faptul că punea în centrul activităţii sale situaţia, atunci nerezolvată, a românilor transilvăneni. Liga culturală publică, ca o primă acţiune întreprinsă în spriijnul acestora, Memoriul studenţilor universitari români privitor la situaţia românilor din Transilvania, şi Ungaria care apare la începutul anului 1891. Memoriul este întocmit pe baza materialului do­cumentar adunat de I. Slavici şi în el sînt denunţate persecuţiile la care erau supuse popoarele oprimate din Imperiul Austro-Ungar. Ti­părit în română, franceză, germană şi italiană, Memoriul are un ră­sunet puternic în opinia publică europeană. Merită să reţină atenţia informaţia lui Slavici că Memorialul se publică la iniţiativa lui I. Russu­Şirianu şi G. Bogdan-Duică şi tot lor se datoreşte şi difuzarea largă peste hotare. Studenţii maghiari răspund cu un memoriu, Românii un­gureşti şi naţiunea ungureasca, în care invoca teza, de mult discreditată, privind părăsirea Daciei la retragerea romanilor. Studenţii români transil­văneni publică la Sibiu, la începutul anului 1892, Replica junimii române academice din Transilvania şi Ungaria, în care se demonstrează, cu o bună documentare, că guvernele austro-ungare duceau o politică de ni­micire a „naţionalităţilor". Slavici are în vedere acest document cînd vorbeşte de condamnarea lui A. C. Popovici la închisoare. Procesul Replicei... se judecă la Cluj în august 1892 şi A. C. Popovici este osîndit la patru ani de temniţă. E. Brote, implicat şi el în proces, nu se pre­zintă în faţa instanţelor judecătoreşti, pornind pe calea nesupunerii faţă de legile statului ungar. Această atitudine politică o adoptă şi A. C. Popovici după pronunţarea sentinţei de condamnare.

Slavici îşi aduce şi el contribuţia la informarea opiniei publice asu­pra situaţiei românilor de sub stăpînirea austro-ungară. Prozatorul co­mentează în articolul Moţii şi maghiarii, publicat în Voinţa naţională în iulie 1893 şi reprodus, tot atunci, în Tribuna şi în Foaia poporului, mtîmplările tragice de la Scărişoara, din Munţii Apuseni. Paznicii do­meniilor statului împuşcă în 22 iunie 1893 şapte păstori români pentru încălcarea dreptului de proprietate. Prozatorul examinează cauzele is­torice şi economice ale conflictului moţilor cu statul maghiar. Problema moţilor stă in atenţia lui Slavici şi în alte articole, publicate în Cores­pondenţa română în 1894, Moţii (13 februarie 1894), Moţii (27 martie 1S94), Iar moţii (10 aprilie 1894), în care polemizează cu Ţara şi Dreptatea, ziarele bucureştene. Moţii îi trimit, drept recunoştinţă, „Moţii pentru, Slavici". Album omagial, al cărui text şi semnături le reproduce integral. Documentul poartă data l decembrie st. v. 1893 şi se păstrează la Muzeul „Ioan Slavici" din Şiria, comuna natală a prozatorului.

Procesul împotriva Replicei..., suspendarea Tribunei şi foii poporu­lui, persecuţiile împotriva redactorilor, condamnarea şi întemniţarea me­morandiştilor sînt tot atîtea măsuri ale guvernelor maghiare care îl întăresc pe Slavici în convingerea că românilor de sub stăpînirea austro­ungară nu le rămmea decît să se orienteze spre Curtea din Viena. Im­periul Austro-Ungar constituia în opinia sa şi un factor de echilibru în această parte a Europei. Prozatorul ţine să precizeze, cu sinceritatea care îl caracterizează, că Austria nu ne iubea, însă manifesta interes şi pentru poporul român din considerente de strategie politică. Nimic nu ilustrează mai bine acest lucru decît eliberarea memorandiştilor din temniţă în urma întrevederii lui Carol I cu Franz Joseph la Ischl în 7 august 1895. Slavici salută apropierea României de Imperiul Austro-Ungar, cum arată şi în lucrarea Românii din Regatul Ungar şi politica maghiară (p. 71), în speranţa că prin ea se evita un război fratricid între români; transilvăneni şi ţara liberă. Această teză a lui Slavici va fi infirmată de desfăşurarea evenimentelor Istorice.

Slavici aduce în discuţie, cum face şi în alte lucrări ale sale (p. 342), prevederile Diplomei împărăteşti din 1860. Prozatorul le examinează însă aici prin consecinţele negative în viaţa politică a românilor transil­văneni. Participarea la „luptele constituţionale" îngrădeşte libertatea de acţiune a conducătorilor bisericii şi-i face dependenţi de autoritatea de stat. Exemplul cel mai ilustrativ îl oferea conduita politică a lui Miron Romanul, mitropolitul bisericii ortodoxe transilvănene, care se pune în fruntea unui partid guvernamental. Această problemă stă în atenţia lui Slavici şi în lucrarea Românii din Regatul Ungar şi politica maghiară (p. 82). Prozatorul exemplifică poziţia independentă în viaţa politică, în opoziţie cu cea a clerului înalt, prin activitatea lui Ioan Bechnitz şi Diamandi Manole, primul cărturar de-o aleasă ţinută intelectuală, al doilea spirit întreprinzător, practic şi neşovăitor. Aceste caracterizări le întîlnim şi în scrierile sale memorialistice (Opere IX. Memorialistică, p. 110—112, 268—269, 272—279, 788—791). Prozatorul aminteşte în memorialistică, în mai multe rînduri, şi de Eugen Brote, intelectualul transilvănean intrat în viitoarea luptelor politice şi urmărit de un destin tragic. Nu-l aminteşte însă şi pe Ioan Raţiu, bătrînul simpatic, cum îl prezintă aici, însă victimă a educaţiei sale vechi, care nu-i în­găduie să ducă lupta politică pînă la capăt în compania noilor ge­neraţii. Deşi stă în fruntea Partidului Naţional Român pînă în 1902, cînd încetează din viaţă, posteritatea păstrează numai imaginea ce i-o fixează şi Slavici aici, ca aliat al tribuniştilor şi participant la ac­ţiunea memorandistă.

Din documentele publicate de Slavici se desprinde că tribuniştii datorau Partidului Naţional Român sume importante de bani depuse drept cauţiune pentru exoperarea aprobărilor privind apariţia publi­caţiilor periodice. Partidul Naţional Român suportă şi cheltuielile re­clamate de susţinerea celor două ziare între 1887 şi 1893, perioadă în care apar ca organe ale sale de presă. I. Raţiu invocă aceste argumente cînd cere să intre în stăpînirea Tribunei şi a Voii poporului şi tribuniştii convin să restituie aceste sume de bani.

Slavici considera însă că ceea ce aveau de restituit tribuniştii era destul de puţin. „Tribuna numai în înţelegere cu noi — îi scrie lui I. Raţiu în 29 noiembrie 1895 —, prin oamenii care se bucură de-a noastră încredere şi cu ajutorul nostru se poate susţine! Vom stărui deci cu toate mijloacele ca ea să rămîie, ca pînă acum, sub purtarea de grija a unui om, care se bucură de-a noastră încredere, în cel mai rău caz vă vom. plăti ceea ce aveţi dreptul de a cere şi vom merge singuri înainte. Iar ceea ce aveţi dreptul de a cere e foarte puţin" (BAR 25269). Prozatorul stăruie pentru buna înţelegere, „în lupte politice atît de grele — scrie Slavici — ca cea purtată de noi trebuie neapărat să se ivească deosebiri de vederi, ba chiar şi conflicte de interese între tovarăşii ele luptă: bărbaţii chibzuiţi trec însă peste ele şi merg îm­preună, pentru că ştiu că numai împreună pot să înainteze spre scopul comun." I. Raţiu nu dă curs propunerii lui Slavici poate şi pentru faptul că tranzacţiile de această natură se operau pe baza unor forma­lităţi complicate pentru a căror îndeplinire se cerea timp. Consideraţii politice îl determină pe I. Raţiu să nu aştepte definitivarea acestei în­ţelegeri. Slavici scrie că la trecerea celor două publicaţii în stăpînirea Partidului Naţional Român s-au petrecut lucruri urîte, pe care nu trebuia să le ştie şi noile generaţii. Asupra acestor lucruri am stăruit cu alt prilej (Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut, p. 393—395), încît nu mai revenim asupra lor. Sînt înlăturaţi din redacţia celor două ziare G. Bogdan-Duică, I. Russu-Şirianu si T. L. Albini, şi măsura lui I. Raţiu este considerată abuz de putere. V. Lucaciu, V. Fodor, V. Tripon, N. Cristca, D. Comşa şi D. Popovici-Barcianu publică o scrisoare des­chisă în ianuarie 1896, prin care dezaprobă procedeul prin care se intră în proprietatea celor două ziare.

Tribuniştii desfăşoară o campanie violentă împotriva conducerii Partidului Naţional Român. Organul lor de presă este Revista Orăştiei care apărea la Orăştie din 1895. Se explică de ce tipăreşte aici şi Slavici broşurile sale şi tot aici apare şi cea a lui G. Bogdan-Duică, Partea mea în criza „Tribunei", în 1896. Atît broşurile lui Slavici cît şi cea a lui G. Bogdan-Duică sînt supuse unor critici severe din partea Ga­zetei Transilvaniei, Telegrafului român şi Tribunei, acum organ de presă al Partidului Naţional Român, în acest conflict dintre „tineri" şi „bătrîni" intervine şi I. L. Caragiale care publică în Ziua pamfletul Culisele chestiunii naţionale (25 februarie—2 mai tic 1896) în care se situează pe poziţia celor din urmă. Asistăm la evenimente politice, cum se desprinde de mai sus, cu ecou larg în opinia publică românească. Slavici are, în dezbaterea publică din timpul acţiunii memorandiste, contribuţia cea mai importantă. Desfăşurarea evenimentelor istorice con­firmă teza sa după care Tribuna este creaţia unor intelectuali cu o orientare politică proprie şi că nimeni nu putea să facă din ea o în­făptuire a sa. Tribuniştii întemeiază, scrie D. Popovici, unul „des plus importants périodiques transylvains et des plus sérieux de toute la littérature roumaine" (La Transyivanie, Bucureşti, 1938, p. 701).

Epoca de glorie a Tribunei se încheie în 1896. Ziarul mai apare pînă în 1903, ca organ al Partidului Naţional Român. Tribuniştii înfiinţează un nou cotidian, Tribuna poporului, care iese la Arad cu începere din 25 decembrie 1896/6 ianuarie 1897. Se mută, astfel, de la Sibiu la Arad şi centrul politic în lupta românilor transilvăneni, cum va şi rămîne pînă la desăvîrşirea unităţii statului naţional român.