"Nu
s-a schimbat nimic! Nu se schimba niciodata nimic! Aceleasi dimineti goale,
aceleasi ore interminabile de curs, aceleasi personaje, aceleasi intamplari,
aceleasi comedii si tragedii in fiecare zi! Parca ar fi o piesa de teatru ce se
repeta la infinit. Iar eu nu fac altceva decat sa ma conformez cu intregul!.. ªi
totusi trebuie sa traim intens in fiecare zi, pentru a nu ne putea reprosa
niciodata ca am lasat anii sa treaca pe langa noi! Deci, inveseleste-te…"
isi spunea Klara Ardany, privind afara pe geamul masinii sale ce o ducea la scoala
in fiecare dimineata, la cladirea pe care Bacovia o numise atat de sugestiv
"cimitir al tineretii".
Ajungand in clasa, fu intampinata de aceeasi Alina distrata de nimicuri, de aceeasi Roxana meditativa si, fireste, de acelasi Alex -urmas al regretatilor saltimbanci. Apoi aceiasi profesori, aceleasi materii, aceleasi pauze prea lungi sau prea scurte, in care speri ca ti se va intampla ceva deosebit, dar nuse intampla niciodata.
De obicei, Klara incerca sa-si ocupe pauzele cat mai mult: ba alergand la cancelarie sa vorbeasca cu mama sa care era profesoara in scoala, ba telefonand tatalui ei de la telefonul cu cartela din hol pentru a starni uimirea si poate admiratia celor din jur prin numarul netaxabil pe care il forma sau prin incoerentele fraze in limba maghiara pe care le schimba cu acesta, ba prin plimbarile pana la bibleoteca –locul in legatura cu care isi formase o obsesie: ca acolo il va intalni pe alesul inimii ei, ba prin discutii inutile si de-a dreptul prostesti cu alte colege.
Dar de data aceasta era aproape pornita sa se autoflageleze si nu vroia sa faca absolut nimic pentru a determina timpul sa treaca mai repede. Pretexta ca are niste treburi urgente si scapa de Alina si Roxana, dupa care lua admirabila decizie de a se plimba prin curtea plina cu elevii Liceului de Informatica.
Incepu sa se plimbe prin jurul terenurilor de baschet, pe care se juca en-gros. Altadata s-ar fi oprit si ar fi urmarit jocul, poate chiar si-ar fi dorit sa joace si ea, dar acum toate acestea ii erau interzise.
Se intalni cu cateva figuri cunoscute si le saluta cu indiferenta. La urma urmei ce era, ce reprezenta ea pentru toti acesti oameni? Daca ea, in acest moment, ar muri aici, poate ca nimeni nu va suferi, nimeni nu i-ar simti lipsa, ba chiar s-ar gasi si din aceia care sa se bucure… Cel putin toti acesti oameni din jurul ei, cu siguranta nici nu o vor observa! Vor continua sa joace sau sa vorbeasca, caci nimic nu s-a schimbat! Ce inseamna pentru ei viata unei persoane pe care si asa nu o cunoscusera?..
Toate
aceste ganduri capatau cu febrilitate forme in mintea ei. Ajunse sa-si doreasca
sa vada daca avea dreptate sau nu, sa-i vada pe cei ce vor plange, pe cei ce vor
da din umeri si pe cei ce se vor bucura
.
Era o dorinta aproape sadica, ce-i revenea acum din nou in minte oare pentru a cata
oara in aceasta viata?
"Nu. Eu n-as putea face asa ceva! Eu sunt prea puternica, mult prea puternica pentru a mi se intampla asa ceva, si iubesc prea mult adevarul si Credinta pentru a ma preface! Urasc totul, ma urasc pentru asta!.. Ba nu, nu ma urasc. Chiar daca as vrea, si tot n-as putea! Asta sunt eu, asa trebuie sa fiu si nimic n-ar putea schimba asta… Atunci urasc lumea aceasta carnala, mizera, prefacuta si superficiala, in care doar banul si frumusetea fizica au valoare, pe cand virtutea, intelepciunea si sufletul sunt privite cu dispret!.. Ba nu! Nu! Nu! Nu! Nu pot uri aceasta lume, oricat de mult as vrea! Nu pot uri cerul albastru, senin, de vara, nu pot uri copacii inmuguriti, nu pot uri razele de chihlimbar topit ale soarelui, nu pot uri vantul mangaietor si nici noptile feerice si singuratice cu stele sclipitoare si luna plina! Nu pot uri viata, tineretea, iubirea, visele, fericirea, bunatatea si caldura umana! Ele exista in adancul sufletelor oamenilor, chiar daca in stare latenta. Ele exista, caci nici un om nu poate fi atat de rau incat sa uite cam, inainte de toate, el intruchipeaza valorile umane!.. ªi totusi e atat de greu sa ajungi la suflet, sa treci peste celelalte invelisuri sub care omul isi zavoraste adevaratul suflet, torturandu-l!
Este atat de nedrept ca toti sa fie fericiti, si numai eu sa raman singura! Nici un baiat nu s-ar uita la mine pentru ca sunt inteligenta, pentru ca sunt matura, pentru ca iubesc artele si Credinta, pentru ca am un suflet profund si bun! Nu, nu s-ar uita! ªi asta pentru ca nu sunt nici pe departe o frumusete iesita din comun, strigatoare si abordabila, nu idolatrizez distractia si placerile fizice, nu ader la cercurile tineretului monden, nu frecventez locurile lui de intalnire si mai ales nu il aprob!"
Gandurile
acestea erau rascolitoare, astfel incat tanara fu nevoita sa se indeparteze de
aglomeratia iscata pe teren, retragandu-se intr-un loc mai ferit, unde sa-si stearga
in graba cele cateva lacrimi ce-i mijeau in coltul ochilor.
"Dar asta a fost asa dintotdeauna! si ca intotdeauna voi supravietui si poate chiar ma voi preface ca nimic nu s-a intamplat! In orice caz, trebuie sa renunt la viziunea asta sumbra, caci oricum nu poate duce la nimic bun!" decreta Klara in cele din urma, incercand sa se inveseleasca.
"Trebuie sa invat sa ma multumesc cu ceea ce am si sa nu-mi fac niciodata iluzii care mai apoi vor fi cu siguranta zdrobite. Cat despre relatiile mele cu ceilalti, trebuie sa-l iau pe fiecare asa cum e si sa invat sa-l accept, altfel nu se poate… Ah, uneori am interesanta impresie ca sunt foarte, foarte batrana, desi nu am decat paisprezece ani…!" si in sfarsit un zambet ii inflori pe buze.