- Ursul păcălit de vulpe
Lângă lacul plin cu peşte,
ursul stă... şi se gândeşte…
Tare şi-ar dori el fala,
să-i întoarcă păcăleala,
şmecherii fără pereche,
vulpii, care i-a rupt coada,
într-o fabulă mai veche…
― Ah, de-aş prinde eu neroada!
Că m-a dus, mai treacă-meargă,
dar să umple lumea largă,
cum a fost, ce chip, ce ceartă,
asta, frate, nu se iartă!
Când, deodată, din senin:
― Pescuieşti iar, Moş-Martin?
― Deh, cumătră, ce să fac…
Dar tu nu-ţi moi coada-n lac?
Râse vulpea:
― Fii pe pace,
Ce-a scris Creangă, nu se-ntoarce!
În excursie
― Copii, acesta este un tăpşan,
care poate fi oricând tobogan,
pe care să te dai cu privirea…
Cine şi-a uitat acasă uimirea?
Floricele pe câmpii,
le culegi, n-ai cui plăti…
Pe lacul cel verde şi lin,
plutesc lebede în formaţie lină…
― Dar umbra lacului unde cade?
― Din senin în… senină!
― Minunăţiile acelea sânt cai?
― Pe ei vine-n galop luna mai.
― Motorul de ce nu se vede?
― Şi caii chiar pasc iarbă verde?
― Şi iarba nu nechează un pic?
― Eu nu mai ξnţeleg nimic!
― Acesta e codrul adβnc,
un fel de plămân vegetal,
în care frunzele râd sau plâng,
pe fluier, pe nai, pe caval.
…Undeva, unde cărarea sfârşeşte,
e căsuţa bunicii, cea din poveste.
Aşteaptă să i se aducă merinde.
Ea a fost, ea va fi, ea mai este,
copilăria întreagă-o cuprinde.
Iar acesta este Moş-Martin.
Nu pescuieşte, căci nu are coadă.
Cu el nu e de glumit câtuşi de puţin,
când nu e de faţă Ion Creangă!
…Coboară spre noi printre jgheaburi,
ca o locomotivă cu aburi,
condusă de un mecanic de treabă…
― Ne face praf cu o labă!
― Staţi, să-mi scot sprintena-mi spadă!
Ivan Turbincă
Într-o gheată şi-o opincă,
şi merinde, dor hai-hui,
m-am dus la Ivan Turbincă:
Ce mai face dumnealui?
După ce am mers un an,
iaca sună o talangă,
şi… nitam-nisam, Ivan,
chiar ca-n basmele lui Creangă.
― Ştiu, mi-a spus, baţi drumuri lungi,
căutând copilăria…
Dar ea-i unde e vecia,
şi acolo cum ajungi?
…Altfel, ursul dă din coadă,
vulpea s-a găinărit,
lupul s-a crezut livadă,
toamna, şi a năpârlit,
iepurii îşi trag iţarii,
buha-şi şterge ochelarii,
şarpele se face dungă,
leul, spaima tuturora,
doarme ca un sac în junglă,
şoarecii-şi avântă hora,
boul este ca o oază,
dă în gropi, se crede-n flori,
gâsca scrie uneori,
mâţa blândă mai pictează,
ciocârlia urcă glia,
până-n cerul cât câmpia,
stau bursucii ca bunicii,
greierul dă-n bobi furnicii,
pe trilul privighetorii,
cresc ca florile fiorii,
cioara pune-n par urâtul,
porcul bea amurg cu râtul,
crocodilul creşte-n pântec,
lebăda-şi întinde gâtul,
pân-la ultimul ei cântec,
broasca-i mică, gura-i mare,
luna duce la culcare,
pui de stele-n infinit…
Dar tu ce-mi faci, pierde-vară,
lapte acru-n călimări,
chiu şi vai prin buzunări?
― D'apoi, ce să fac, Ivane?
Până mă adun în seară,
iau un toc şi-o călimară,
şi semnez:
Horia Gane
|
- Muntele
- Era frig de-atâta verde.
- Seara muntelui a curs,
- speriată că nu-şi vede,
- părul uns cu seu de urs.
-
- Paşii crengilor sânt reci,
- vorbele n-au dor să-nsemne.
- Se aude, pe poteci,
- liniştea cum cară lemne.
-
- După ce compune-o seară.
- muntele ia o lumină,
- şi pe sine se coboară,
- până jos, la rădăcină,
-
- om de cer şi de păm
ânt,
- cu miros adânc de cetini,
- pentru cei care îi sânt,
- de din moşi-strămoşi prieteni.
-
- Iar în zori e, dintr-un salt,
- prin secunde şi prin clipe,
- vulturilor sub aripe,
- cât ţi-i muntele de-nalt!
-
- Capra cu trei nepoţei
- „Trei iezi, cucuieţi…“
- Capra-i harnică, băieţi!
-
- De cum soarele învie,
- nepoţeii dragi şi-i scoală,
- şi-i duce, frumos, la şcoală,
- colo sus, în deal, la vie.
-
- „Mamei uşa descuieţi,
- Că mama v-aduce vouă:
- Frunze-n buze,
- Lapte-n ţâţe…“
-
- Snoava se-ntâmpla pe când,
- lupul era prea flămând,
- şi mai tânăr. Iată, azi nici
- iezii nu mai sânt obraznici…
-
- „Drob de sare,
- În spinare,
- Mălăieş,
- În călcâieşi…“
-
- ― Ehei, cum mi-ai pus, atunci,
- crengi sub scaun, jar în groapă!
- Dar şi iezii au fost dulci…
- Mai ţii minte, doamnă capră?
- Parcă-a fost în alt văl
eat…
-
- ― Iar ξţ
i lasă gura apă?
- Zi-i mersi că ai scăpat!
- Vino-ncoa, să-ţi dau o sapă!
-
- „Smoc de flori,
- Pe subsuori…"
-
- O morală tot urmează:
- Fie oricât de bătrân,
- lupul nu mănâncă varză!
-
- Vara
- Pe rotundul lunii,
- norii dau în clocot,
- pe sub crengi de stele,
- vara-i ca un han.
- Tot pământul pare,
- ca închis sub clopot,
- limba-i sfărâmată,
- greieri-s din lan.
-
- Case vechi pe dealuri,
- rezemate-n nume,
- parcă-s călătorii,
- adormiţi în tren.
- …Unde duci tu, vară,
- toată-această lume,
- peste care luna,
- e un ochi etern?
-
- În amurg, scad plopii-n
- sfeşnicele verii.
- De pe-acum migrează.
- mirosul din vii.
- Fug, de frica toamnei,
- nucii, prunii, merii,
- şi-şi ascund comoara,
- prin gospodării.
-
- Vara, de pe boltă,-şi
- trage mai aproape,
- soarele pe care-l
- ţ
ine peste noi.
- Dar îl scapă toamna,
- dincolo de ape,
- şi de-acolo uită,
- drumul înapoi…
-
- Curtea copilăriei
- Când dau în pârg cireşele văratice,
- şi cânepa e numai bună de făcut
- palancă la pământ,
- cu nostalgie şi jind,
- mă uit peste-un gard de nuiele,
- în curtea copilăriei.
-
- …Mă trezeşte mama în zori,
- duc de-ale gurii lingurarilor,
- mă abat pe la Ozana cea limpede
- şi frumos curgătoare prin secolul ei,
- şi dau de poznă orice trebuşoară,
- dar uit pupăza-n tei…
-
-
|