Selecţie din volumul de poezii pentru copii: „Frageda fire"

Ursul păcălit de vulpe Lângă lacul plin cu peşte, ursul stă... şi se gândeşte…   Tare şi-ar dori el fala, să-i întoarcă păcăleala, şmecherii fără pereche, vulpii, care i-a rupt coada, într-o fabulă mai veche…   ― Ah, de-aş prinde eu neroada!  Că m-a dus, mai treacă-meargă, dar să umple lumea largă, cum a fost, ce chip, ce ceartă, asta, frate, nu se iartă!    Când, deodată, din senin: ― Pescuieşti iar, Moş-Martin? ― Deh, cumătră, ce să fac… Dar tu nu-ţi moi coada-n lac?   Râse vulpea: ― Fii pe pace, Ce-a scris Creangă, nu se-ntoarce!   În excursie ― Copii, acesta este un tăpşan, care poate fi oricând tobogan, pe care să te dai cu privirea… Cine şi-a uitat acasă uimirea?   Floricele pe câmpii, le culegi, n-ai cui plăti…   Pe lacul cel verde şi lin, plutesc lebede în formaţie lină…   ― Dar umbra lacului unde cade? ― Din senin în… senină!   ― Minunăţiile acelea sânt cai? ― Pe ei vine-n galop luna mai. ― Motorul de ce nu se vede? ― Şi caii chiar pasc iarbă verde? ― Şi iarba nu nechează un pic? ― Eu nu mai ξnţeleg nimic!   ― Acesta e codrul adβnc, un fel de plămân vegetal, în care frunzele râd sau plâng, pe fluier, pe nai, pe caval.   …Undeva, unde cărarea sfârşeşte, e căsuţa bunicii, cea din poveste. Aşteaptă să i se aducă merinde. Ea a fost, ea va fi, ea mai este, copilăria întreagă-o cuprinde.   Iar acesta este Moş-Martin. Nu pescuieşte, căci nu are coadă. Cu el nu e de glumit câtuşi de puţin, când nu e de faţă Ion Creangă!   …Coboară spre noi printre jgheaburi, ca o locomotivă cu aburi, condusă de un mecanic de treabă… ― Ne face praf cu o labă!   ― Staţi, să-mi scot sprintena-mi spadă!   Ivan Turbincă Într-o gheată şi-o opincă, şi merinde, dor hai-hui, m-am dus la Ivan Turbincă: Ce mai face dumnealui?   După ce am mers un an, iaca sună o talangă, şi… nitam-nisam, Ivan, chiar ca-n basmele lui Creangă.   ― Ştiu, mi-a spus, baţi drumuri lungi, căutând copilăria… Dar ea-i unde e vecia, şi acolo cum ajungi?   …Altfel, ursul dă din coadă, vulpea s-a găinărit, lupul s-a crezut livadă, toamna, şi a năpârlit, iepurii îşi trag iţarii, buha-şi şterge ochelarii, şarpele se face dungă, leul, spaima tuturora, doarme ca un sac în junglă, şoarecii-şi avântă hora, boul este ca o oază, dă în gropi, se crede-n flori, gâsca scrie uneori, mâţa blândă mai pictează, ciocârlia urcă glia, până-n cerul cât câmpia, stau bursucii ca bunicii, greierul dă-n bobi furnicii, pe trilul privighetorii, cresc ca florile fiorii, cioara pune-n par urâtul, porcul bea amurg cu râtul, crocodilul creşte-n pântec, lebăda-şi întinde gâtul, pân-la ultimul ei cântec, broasca-i mică, gura-i mare, luna duce la culcare, pui de stele-n infinit…   Dar tu ce-mi faci, pierde-vară, lapte acru-n călimări, chiu şi vai prin buzunări?   ― D'apoi, ce să fac, Ivane? Până mă adun în seară, iau un toc şi-o călimară, şi semnez: Horia Gane

Muntele Era frig de-atâta verde. Seara muntelui a curs, speriată că nu-şi vede, părul uns cu seu de urs.   Paşii crengilor sânt reci, vorbele n-au dor să-nsemne. Se aude, pe poteci, liniştea cum cară lemne.   După ce compune-o seară. muntele ia o lumină, şi pe sine se coboară, până jos, la rădăcină,   om de cer şi de pământ, cu miros adânc de cetini, pentru cei care îi sânt, de din moşi-strămoşi prieteni.   Iar în zori e, dintr-un salt, prin secunde şi prin clipe, vulturilor sub aripe, cât ţi-i muntele de-nalt!   Capra cu trei nepoţei „Trei iezi, cucuieţi…“ Capra-i harnică, băieţi!   De cum soarele învie, nepoţeii dragi şi-i scoală, şi-i duce, frumos, la şcoală, colo sus, în deal, la vie.   „Mamei uşa descuieţi, Că mama v-aduce vouă: Frunze-n buze, Lapte-n ţâţe…“   Snoava se-ntâmpla pe când, lupul era prea flămând, şi mai tânăr. Iată, azi nici iezii nu mai sânt obraznici…   „Drob de sare, În spinare, Mălăieş, În călcâieşi…“   ― Ehei, cum mi-ai pus, atunci, crengi sub scaun, jar în groapă! Dar şi iezii au fost dulci… Mai ţii minte, doamnă capră? Parcă-a fost în alt văleat…   ― Iar ξţi lasă gura apă? Zi-i mersi că ai scăpat! Vino-ncoa, să-ţi dau o sapă!   „Smoc de flori, Pe subsuori…"   O morală tot urmează: Fie oricât de bătrân, lupul nu mănâncă varză!   Vara Pe rotundul lunii, norii dau în clocot, pe sub crengi de stele, vara-i ca un han. Tot pământul pare, ca închis sub clopot, limba-i sfărâmată, greieri-s din lan.   Case vechi pe dealuri, rezemate-n nume, parcă-s călătorii, adormiţi în tren. …Unde duci tu, vară, toată-această lume, peste care luna, e un ochi etern?   În amurg, scad plopii-n sfeşnicele verii. De pe-acum migrează. mirosul din vii. Fug, de frica toamnei, nucii, prunii, merii, şi-şi ascund comoara, prin gospodării.   Vara, de pe boltă,-şi trage mai aproape, soarele pe care-l ţine peste noi. Dar îl scapă toamna, dincolo de ape, şi de-acolo uită, drumul înapoi…   Curtea copilăriei Când dau în pârg cireşele văratice, şi cânepa e numai bună de făcut palancă la pământ, cu nostalgie şi jind, mă uit peste-un gard de nuiele, în curtea copilăriei.   …Mă trezeşte mama în zori, duc de-ale gurii lingurarilor, mă abat pe la Ozana cea limpede şi frumos curgătoare prin secolul ei, şi dau de poznă orice trebuşoară, dar uit pupăza-n tei…