De-ar fi…

De-ar fi să se întunece curând
şi, concentrate, razele de soare,
întoarse-n cer să ardă tremurând,
asemeni unor stele cu mirare,

iar eu să cad din înălţimi mereu,
cu „gura dulce-a altor vremuri" iască,
prin care se întoarce Dumnezeu,
în noi, când vrea să se copilărească,

poate vei trece iar prin săptămâni,
precum prin faţa Lunii. Şi-o să calce
pe umbră, umbra ta ţinând în mâini,
singurătatea ca pe-un vas cu alge.

Ev

Căderea prin strigarea crainicului,
până pe gura sa ― ziua.
Negură de porţelan din care guldeni
ricoşează numai sunet ― noaptea.

Şi vine vremea: Plebeii vor defila
în încălţări de lemn.

Bat tobele răni mici şi repezi.
În cu totul alt secol mi se pronunţă
sentinţa! Cum de nu-nţeleg ei?

…Şi mai apuc să gândesc,
că nu e de schimbat spirala funiei,
cât timp până şi femeie mea,
a fost dată împăratului.

Încotro?

După-amiaza îngrămădeşti,
într-un singur cuvânt,
un mare număr de gesturi.
Cu sarica aceasta pleci:
„Încotro? te întreabă pragul.
Încotro?"
„Înapoi în copilărie,
să-ating floarea din fân!“

Noaptea prinzi o mişcare-n ureche,
de parcă dormi învelit în hârtie,
şi cineva, într-o limbă străveche,
migăleşte consoane. Şi doar auzind,
înţelegi, cu mâhnire, ce scrie.
Cu sarica aceasta pleci:
„Încotro? te întreabă uşa. Încotro?"
Înapoi în copilărie,
să beau apă din mâini!"

…O mai fi fiind pe-acolo cineva,
să ne apere cât noi lipsim?

Se făcea că văd un munte înalt şi
verde, se făcea că scade întruna,
până-a devenit câmpie foarte verde,
şi câmpia se scădea în marea ca o 
linişte verde. Şi un lup îmi adulmeca
urmele pe plajă alergând în cinci
picioare şi eu mă miram: Cum poate
face tocmai el una ca asta?

Aprind lumina şi mă mir,
pentru că nu sânt încă acasă,
şi-s încălţat cu lut şi urma
duce-înapoi, la galere. Şi mă
aşez la masa mea şi scriu,
deşi n-am ajuns încă acasă.
Înainte de-a apune, Soarele
a îmbătrânit în fundul livezii.

Am fost asediat, am fost ars şi distrus,
am fost lăsat fără apă, cu morţii sub ziduri,
cu acoperişe fumegânde. Mulţi prieteni
mi-au fost săgetaţi, mulţi m-au trădat,
de multe ori m-am ridicat din faţa urgiei,
cu tot cu turle, bătrâni şi copii şi mi-am
mutat aşezarea.

Şi mereu se însera frumos, mult mai
frumos ca altădată…

N-am să-i spun nicicând zilei de azi,
că am mai văzut-o.

Pajişte somnolentă. Femeia a spălat lungi
ştergare-n pârâu şi, din neatenţie, l-a prins
şi pe el în cârlige de rufe, pe-o frânghie, la
uscat, pânză a tribului demult rătăcit.
Un car cu coviltir aduce seara. 
Constructorul de fluturi dă zor, 
cât mai este lumină.
Sub bufniţă pune jos capul pământul.
Lăstunul deapănă aerul. 
Un fulger ― el, singurul ― s-a ghemuit ξntr-o
scorbură, lăsând vârcolacii-ntre stele. 
Mama vine la patul copilului,
precum plinul cu rouă.
 
 

Ne aşezam…
Şi cum ne aşezam noi casa,
Numai pe puncte cardinale.
Şi cum în zori de zi, acestea
ne părăseau plecând pe jos,
spre Nord, spre Sud, spre Est, spre Vest,
lăsându-ne în văzul lumii,
în timp ce noi ne mai iubeam.

Şi cum ne aşezam noi casa,
chiar pe popasul de cocori.
Şi cum în zori de zi, aceştia
zburau ca sfâşiaţi în patru,
spre Nord, spre Sud, spre Est, spre Vest,
lăsându-ne în văzul lumii,
în timp ce noi ne mai iubeam.

Şi cum ne aşezam noi casa,
chiar pe-o răspântie de drumuri.
Şi cum în zori de zi, acestea
se deşirau rostogolite,
spre Nord, spre Sud, spre Est, spre Vest,
lăsându-ne în văzul lumii,
în timp ce noi ne mai iubeam.

Şi cum ne aşezam… Şi-n zori,
ne regăseam săraci şi singuri.
Şi azi se mai întorc cocori,
şi drumuri vechi şi anotimpuri,
purtând din casă câte-un rest.
Dar noi spre Nord, dar noi spre Sud,
                              dar noi…

Mai departe
Din noapte, numai o frântură de noapte,
e calul şi-împăratul care-l poartă de frâu.

Trec prin faţa ferestrei,
uşor, de la stânga la dreapta,
ori poate-i imaginea mea,
ca a unui pendul.

Din noapte, numai o frântură de noapte,
sub copitele calului,
sub paşii-împăratului,
e plină de boabe de grâu ― sau altceva
se întâmplă cu mult mai departe…

Să înţeleg
Să înţeleg, deci, că ne înfruptăm,
din trupul şi sângele celor care 
prea mult ne seamănă?
Dar ce e de-înţeles?

În plină zi,
prin sârmele ghimpate de lumină,
alerg spre gară, absorbit de gară,
fără scăpare-atras de mirosul de
terasament încins, de volbură şi
de călătorie.

De ultimul vagon se prind peisaje,
mă însoţesc un timp… 

Şi iar, supus acestui ritual,
călătoresc către morminte vechi,
şi le găsesc mereu tot mai departe.

Cineva trebuie să le zâmbească
şi lucrurilor neadevărate. Cineva
trebuie să ştie că de capătul zilei
am legat centauri, cineva trebuie
să iubească şi concertul broaştelor,
sunetele-acelea cu gust de lămâie.
Cineva trebuie să înţeleagă livada
şi să dea pomilor nume de oameni:
Ion, Maria, Gheorghe, Ileana…

Eu, iată Doamne, muncesc.
Lumina se spintecă-n mine în trei.
Caut al Tău, acel nu-ştiu-ce, nu-ştiu-cum,
am faţa de acum cinci mii de ani.
Mai copiez câte-o frunză, mai pun câte-o
piatră la fiert ― înăuntrul ei rămâne
aceeaşi liniştea.
Umbrele sânt stâlpii mei de rezistenţă.
E mai limpede cuvântul scris, lăsat la
margine. De ce să fie-al altora păcatul?
Şi oare câţi cocori or mai fi fiind?

Lăsaţi-vă, calmi, spaimele voastre,
şi veniţi unde sânt apele adânci.
Apăsaţi-vă coala pe-o pădure şi-o
să răzbată un zimbru. O fugă baltică
este lăstunul sau fum de arin tot mai şters.
Caligrafiaţi după mine cuvintele voastre
rămase în afara timpului: Astfel veţi simţi
gustul primelor poame, nici crude, nici
coapte, pe care le mănânci cu capul în nori.