Umbre

Umbra furnicii,

îmi trasează linia vieţii în palmă.

 

Umbra corbului fulgerând spre Apus,

mişcă acele unui ceasornic.

 

În nopţi pustii,

câinele meu latră umbră.

 

Umbrele cresc şi descresc,

de parcă ar respira un imperiu.

 

Nu poţi ridica umbra mării,

ca să vezi cum ia naştere viaţa.

 

Umbre de uşi,

se închid, se deschid…

Cine intră? Cine iese?

Aprilie ― lumină de somn.

Alerg cu sacul ud în spate,

retez traiectoria fulgilor de zăpadă

lăsând căderea lor fără sfârşit.

 

Bat într-o tulpină cu inelul.

 

Cu felinarul plin,

în haine livide,

cineva, alergând, mi-o ia înainte.

 

Moartea presară-n calea lui detalii.

Demult, demult, cu o stea

şi un castan alcătuiam înserarea.

Arondam trecutului crini,

aveam câţiva meri fericiţi,

trăiam,

într-un cuprins de mărinimie.

 

Aruncă zarul din nou,

ca să vezi dacă se mai opreşte,

câte puţin pe fiecare parte.

 

O, de-ai ştii, inimă,

locomotivă-a istoriei,

cum vine sarea şi se-aşează pe masă,

cum vine pâinea şi se-aşează pe masă,

cum vine vinul

şi nu mai găseşte pe nimeni.

Frig.

Şi umbrele răzbesc prin coaste.

De ieri primeşti de la Soare,

raze haşurate de-un artist mediocru.

 

Ploaia lasă pe frânghia de rufe,

câteva picături la uscat.

Numai dorul stă astfel în om.

 

Înfofolit în şal, fierbi în ibric,

un ceai compus din plante marţiene.

Fâlfâiri de aripi străbat curentul electric.

Din pete se rezolvă amurgul.

 

Curând echinocţiul va pune

ziua şi noaptea în balanţa sa:

Tot egale-s? Egale de tot?

 

Ai să vezi mâine, când marea

se furişează pe ţărm

să bea apă dintr-un izvor,

dacă Soarele îşi mai aminteşte de tine.

Hipnotizate străzi dau în amurg.

Priveşti. Înţelegi. Nu înţelegi. Întrebi.

Aşa faci de-o viaţă.

 

Albinele îndulcesc lumina.

Frunzele îşi moaie vârful în rugină,

ca într-o călimară.

Soarele alcătuit din ierburi palide,

ne înavuţeşte.

 

Avem acum atâta aur!

Şi cald. Şi blând. Şi

pentru o mare singurătate.

Mai ţeşi şi astăzi frunze de ienupăr?

 

…Pluteam deasupra ta, căluţ de mare,

când teii fierbeau în clocote mari,

şi umpleau înserarea de ceai.

 

Auzeam paşii fumului prin aer,

te rugam să nu îmbătrânim,

pentru că nu vom avea ce face

cu atâta trecut.

 

Tu-mi puneai palmele fierbinţi pe ochi,

şi-n poartă-aveai o floare căscăundă.

 

Îţi scriu acum,

când nu se mai găseşte ienupăr,

la ochi cu palmele tale,

pline de dioptrii.

Se vede cu ochiul liber cum murim,

ni se scurge verdele din mâini.

 

Miezul nopţii e o cămaşă

dezbrăcată de-un trunchi.

Ascultă cum îşi apără cu-nverşunare,

mormintele lor, morţii.

 

Şi plouă. Înfloresc bandaje

în gardul de sârmă ghimpată.

 

Fereastra-i manuscrisul unu plâns.

Călăreţii trec în goană pe ţărm,

stropii ţin întins un năvod.

Fiecare fir de nisip e trecut

prin clepsidra unui imperiu.

 

Acolo unde spaţiul se crispează,

se compune copia mea imperfectă.

 

Culeg fragi de mare.

Valuri mi-aduc la picioare coji de timp.

Deasupra, pescăruşi,

rămaşi mereu în urma zborului.

 

Nu aştept pe nimeni.

 

Nimeni vine şi mă duce în larg.