Fragment din nuvela-manuscris: A Z I L U L CU C L O P O Ţ E I

Capitolul 1

  
...Deci, precum se ştie:
„Îngerii se deosebesc de toate celelalte fiinţe prin faptul că şi umbra lor are umbră.“
La spusa asta ar fi fost bine să te mai gândeşti dar, până una, alta, după ce ţi-ai plătit — cu foarte puţinii bani primiţi pe concediu — mai toate datoriile şi ţi-ai reţinut nişte leuţi pentru ingrata supravieţuire, te-ai abătut şi pe la „Grădina de vară“ (restaurant de mâna a doua şi de celelalte mâini şi picioare), din „Parcul Poetului“, să te premiezi cu o bere. Drept este că acelora care-şi plătesc datoriile nu li se cuvine nici o bere, dar oameni fiind, trebuie să verificăm acest amănunt în orice împrejurare.
Şi de abia ai apucat să-ţi primeşti sticla (stând la coadă, fireşte!), pescuită de un chelner de duzină dintr-o covată imensă şi lacomă în care ar fi încăput şi gheaţă (dacă ne-am fi aflat ceva mai aproape de unul din polii Pământului) şi să te plasezi într-un loc mai retras, ca un înger mâhnit într-o seară toridă de vară, că s-a şi abătut asupra oraşului o ploaie vijelioasă, cu tunete şi fulgere extrem de războinice, fără milă faţă de nici un fel de îngeri.
Pedeapsă cerească pentru că ţi-ai plătit datoriile? Aşa să fie!... Dar de ce oare, când e vorba de a răsplăti faptele bune, Dumnezeu îşi desemnează cu multă grijă aleşii, după criterii mai totdeauna foarte greu de înţeles, iar când e vorba de pedepse, le abate de-a valma, asupra tuturor? O fi şi aceasta dovada că e mai greu de făcut bine decât rău?
Oricum, într-un minut apa divină a devenit nişte mizerabile băltoace în denivelările dimprejurul unui bazin prăpădit care s-ar fi dorit „fântână arteziană“, ca noi să înţelegem că desăvârşirea depinde foarte mult de vasul în care se toarnă cerescul. Lumea s-a repezit în devălmăşie (şi tu, împreună cu ea), sub acoperişurile de plastic multicolore al aşa-ziselor „separeuri“, evitate până atunci din teama de a nu călca în reziduurile eliminate de trupul omenesc şi de a nu rezista la mirosuri... Păi, la ce ar mai fi fost bune aceste „separeuri“ atunci când este închis restaurantul şi nu există nici o latrină publică prin preajmă?
„Îngerii“ şi-au salvat mai întâi sticlele, apoi copiii şi, în sfârşit, nevestele, dar numai recipientele au fost cărate în braţe aşa cum aduci iarna lemnele de la magazie şi le depui, grijuliu, în faţa sobei care mormăie deja mulţumită de propria ei căldură.
Acest fenomen cosmic precum o revoluţie, a avut însă şi darul să producă o nouă repartiţie a bunurilor materiale (lichide), între beneficiari, astfel încât la masa ta se afla acum o abundenţă de produse agro-alimentare(sticle de bere!), la discreţia a numai doi consumatori: Tu şi un tânăr frumuşel care te-a şi părăsit urgent când a înţeles că, de fapt, familia îi fugise acasă. Înţeleaptă înţelegere!
Deci, bea, prietene — dacă omul ar fi în stare să-şi fie sieşi prieten. Răcoarea berii şi cea a ploii se vor uni cândva, undeva, în eternitate şi atunci vei deveni şi tu o fiinţa rece...
Dar acum, priveşte insul acela cu aparenţă de orăşean, însă fără doar şi poate, de la Maglavid, cu capul îngust, de parcă toată viaţa n-ar fi făcut nimic altceva decât să şi-l vâre şi să-l scoată prin deschizătura unei uşi, cum strigă în inima ploii, cu sticla de bere înălţată spre ceruri:
„Aur!... Aur!... Aur!... Plouă cu aur!...“.
Ei, da... Părerile oamenilor despre aur sunt foarte diferite.
Acum, fireşte, ar fi momentul să pleci „acasă“. Ce mai contează, la sărăcia ta, o ploaie de aur? „Acasă“, adică mizerabila odaie închiriată de la un amic, şofer de cursă lungă („cursa lungă" se potriveşte, mai degrabă, la cantitatea de alcool pe care o poate îngurgita) — adevărata ta casă fiind acolo unde ţi se află copiii şi nu te primeşte soţia. În cazul şoferului era însă exact invers...
Ia stai, ia stai! Nu, nu e vorba de faptul că ar fi păcat ca să lepede, berea cea repede, ce ni s-a dat, dar ce e cu îngerii? De ce ar avea şi umbra lor umbră, că doar nu sunt în situaţia ta imposibilă? Omului i se mai adaugă o umbră atunci când este îngreunat de o suferinţă trupească sau sufletească şi aceasta îl trage, fără grabă dar şi fără milă, în pământ.
Ci, mai bine — să zicem — faptul că îngerii se află tot timpul într-o lumină mult prea puternică, luminaţi direct de Dumnezeu şi sunt de două ori mai consistenţi, mai denşi, mai concentraţi decât tine, face ca şi umbra lor să aibă umbră. Asta ar însemna că sunt şi de o greutate considerabilă, din care cauză este cu neputinţă să ţii un înger în braţe...
Dar ia stai, s-o luăm şi pe altă cale: Cea mai „ştiinţifică“ presupunere ar fi că dumnealor, îngerii, vieţuiesc pe o planetă cu doi sori.
...Doamne, ce frumos trebuie să fie pe o planetă cu doi sori! Când apune un soare, răsare celălalt soare, omenirea trăieşte într-o lumină veşnică, iar întunericul este lăsat pe seama fie cărui ins în parte... Asta da, democraţie cosmică! Important este însă ca acei doi sori să se iubească, să se dorească arzător, dar să nu se întâlnească niciodată, cu atât mai puţin să se contopească...
Bine? Mai ai de spus, de zis, de comentat sau de adăugat ceva? Nu? Atunci să mergem acasă, la acea „acasă“ aşa cum este ea, nevoită să se numească „acasă“ nu pentru că este casa ta, ci pentru că locuieşti tu acolo.
Pe drum te poţi gândi de ce îţi spui „tu“ şi nu „dumneavoastră“, că doar meriţi atâta stimă fie şi pentru simplul fapt că, după plecarea ta din casa Tinei, proprietate-personală, moştenită de la taică-său, mai exişti.
...Ei, asta-i bună: „De ce?“ Pentru că acum nu trăieşti decât pentru ca să vezi ce ţi se mai întâmplă în lumea asta. Acesta este un fel precar de a trăi, un fel de a nu trăi, atât timp cât nu poţi să exişti fără copiii tăi şi casa ta de-acasă.
Ţi-e dor de ei, prietene?
Da, ţi-e dor — dar asta nu mai trebuie spus nimănui, că dacă află lumea? Tina, excepţionala ta soţie Tina, care îţi mai este soţie, dar nu o mai poţi ţine în braţe pentru că are o consistenţă mai mare chiar decât cea a unui înger, Tina deci, era foarte preocupată de ceea ce zicea lumea. O fi avut ea, în adolescenţă, un secret major pe care nu trebuia să-l afle nici în ruptul capului lumea, dacă a rămas cu această obsesie. Trebuie să fie ceva care se leagă de o aluzie a tatei-Iosif, dar să rezumăm prezentul: Într-adevăr, dacă află lumea că ţi-e dor de copiii tăi, nu te dă afară din lume?
Ajuns „acasă“, ţi-ai schimbat hainele îmbibate de aur umed şi, ca de fiecare dată când intrai între pereţii aceia igrasioşi, tuberculoşi şi străini, între care erai obligat să-ţi consumi o secvenţă de viaţă, te întrebai dacă din vina ta sau din voinţa lui Dumnezeu te afli acolo. Pentru că, dacă te-ai fi ştiut vinovat în vreun fel, ţi-ai fi suportat cu mult mai multă bărbăţie pedeapsa. Dar se pare că Dumnezeu are acest ciudat obicei de a te pedepsi fără ca să-ţi comunice nici vinovăţia, nici sentinţa. Te trezeşti ispăşind o pedeapsă fără să ştii măcar cam cât timp o să dureze calvarul.
Dar să nu-L judecăm noi pe Dumnezeu! O fi având El planurile Sale cu tine; ci, să zicem că oricum ţi-ai consuma timpul, dacă face parte din răgazul vieţii tale, nu-l poţi considera un timp pierdut. El poate să-ţi consume însă sufletul, dacă nu ai puterea să-l aperi, adică nu-l simţi pe sensul vieţii tale.
„Sensul vieţii tale“, oricând şi ori unde ai fi, este să te aşezi la masa ta de scris. Treaba asta ai înţeles-o încă din copilărie pentru că ţi-a fost sugerată atât de la Dumnezeu cât şi de îngerii săi, ba chiar ţi-au impus-o cu de-a binelea.
Acum te încerca însă foamea — o foame dintr-acelea consistente ca un înger înveşmântat în negru şi de necontestat! Caraghioslâcul consta în amănuntul că foamea asta semăna, precum surorile siameze, cu aceea din copilărie, îndurată în lagărele din Transnistria şi cu aceea de ieri, şi cu aceea de alaltăieri şi aşa mai departe, în zilele ce vor urma. Nu trebuia să-ţi faci însă griji în această privinţă, pentru că tot n-aveai nimic de mâncare.
La masa de scris, realmente o masă, greu de spus dacă şi de scris, încercai să îngăimi un cuvânt şi de câte ori stiloul atingea coala albă, cineva din tine însuţi striga: „NU!“.
„De ce nu, mă? De ce, nu?“, ai fi vrut să-l întrebi pe acel cineva. Te amuzai însă amarnic de treaba asta... Cam ce-ar fi avut de căutat acel „nu“ în tine, în interiorul tău? Şi cam cum ar putea dumnealui arăta? Era, desigur, un nătăfleţ, un adormit în pijama domestică şi scufă pe cap, un oarecine care, de câte ori se duce la culcare, se împiedică de vreo amintire de-acasă uitată chiar lângă pat, se împiedică de ea, cade în bot şi-aşa rămâne până a doua zi dimineaţa, ca un beţiv ordinar. ...Ba nu! Extraordinar!
Cine n-a făcut niciodată o beţie de amintiri să arunce primul piatra, sau al doilea, sau al treilea, nu mai are importanţă. Păi, n-avea dreptate minunata ta fostă şi prezentă soţie Tina, să nu te mai accepte în apartamentul ei, proprietate personală, moştenit de la taică-său, în perimetrul ei sufletesc, nici cât să-ţi vezi copiii?
Cine altcineva eşti decât un nimenea plin de amintiri care vrea să devină ne... apărat (adică, lipsit de apărare), scriitor şi îl conţine, în egală măsură, pe „nu“ şi pe „da“? Asemenea specimene lirice, neproductive, nu au ce căuta într-un apartament proprietate personală!
Aşadar, fă bine şi culcă-te, bătrâne! Visează-ţi copiii înainte de a adormi, pentru că meriţi măcar un vis frumos sau dormi fără vise, că doar nu eşti un înger cu două umbre pentru ca să faci şi una şi alta.

*

În zori de zi, deşi eşti treaz de mult timp, aştepţi să vină un înger şi să-ţi spună el cine eşti şi de ce exişti pe Pământ. Dar cum acel înger întârzie să apară, te decizi să vezi tu ce se mai întâmplă pe lumea asta. „Lume asta“ este o curte lungă dar destul de lărguţă, cu casele înşiruite faţă în faţă precum două trenuri pe linia moartă, pe lângă care încap şi magaziile de lemne şi câte un mic spaţiu pentru grădinărit.
Deci, ce vezi afară? Perdelele-s murdare şi geamurile aburite. Eşti pregătit de plecare şi fără absolut nici un motiv nu vrei să fii văzut plecând. Oricărei plecări îi trebuie puţină intimitate. Sau vrei să-l faci pe Dumnezeu să te creadă tot timpul acasă. Dar Dumnezeu nu ştie oare că a fi acasă înseamnă să fii cu copiii tăi şi să ai liniştea care îl face cu putinţă chiar pe El, Dumnezeu?
Soare subţire, nedecis, presimţire de ploaie, de astă dată, o ploaie de argint, ceea ce tot bogăţie înseamnă. Casele sânt nişte biete hârburi edilitare dar alcătuiesc o hudiţă care poartă numele unui mare poet.
Ei, da! Un poet oarecare locuieşte în perimetrul numelui unui mare poet — şi mai e loc destul şi pentru alţii de talia ta. Aşa se întâmplă şi în literatură.
Toată suflarea omenească mişună şi trebăluieşte prin faţa proprietăţilor personale. Costeluş, un diminutiv care îl desemnează pe fiul doamnei şi domnului Budacu, component al unei echipe de lupte libere, categoria grea (măcar acestea, libere! Exemplu de luptă ne-liberă: Lupta pentru pace!). Deci, Costeluş bate buimac, cu o coadă de mătură, chiar în faţa uşii tale, nişte preşuri eterice. (Ar fi multe de spus şi despre aceste preşuri, dar astăzi nu vorbim despre destin!). Cinci paşi mai încolo, însăşi mama luptătorului, cu ochelarii căzuţi spre vârful nasului, toacă buruieni pentru gâştele ei orăşeneşti.
Despre gâşte ai o părere foarte bună dobândită din basme, din care cauză te intrigă felul distant şi vag dispreţuitor de a privi oamenii al acestor orătănii citadine. În copilăria ta, pe când erai „păstor de lebede“ pe malul Prutului, la Noua-Suliţă (o poveste e şi aceasta!), gâştele ţi-au fost, ca să zicem aşa, un sprijin moral şi material de netăgăduit! Şi-apoi, cine nu ştie cât contează o gâsculiţă într-o poveste de dragoste?
Înarmat cu o foarfecă de tuns oile, domnul Budacu intră în grădiniţa din spaţiul magaziei sale de lemne ca oşteanul în luptă, dar surprins de un fascicol de raze scăpat de sub un nor imprudent, se opreşte şi îi oferă creştetul său alb, pentru ca să nu se irosească în van energia, după ce a parcurs atâta spaţiu-timp.
Iată-l plecând la serviciu şi pe domnul Leibovici, sub braţ cu o mapă burduşită cu documente absolut de o mare valoare! El reprezintă prototipul funcţionarului conştiincios, perciunii săi roşcaţi sunt brodaţi cu alb, nasul acvilin, mersul este al unui om a cărui greutate trebuie s-o simtă Pământul.
„Ehei, domnule Leibovici! De ce n-ar sta şi un manuscris de-al meu într-o mapă atât de importantă ca a dumneavoastră?“
„Cum îndrăzneşti?!..., auzi vocea Tinei, energicei tale soţii Tina, protestând. Ai tu vreun manuscris de valoarea unui stat de plată? Câţi bani se iau pe un stat de plată şi câţi s-ar putea lua pe un manuscris de-al tău? Nici cât valoarea unui ou de gâscă!“
...Şi nu e adevărat? Ba ar cam fi adevărat, dacă poezia ar fi ou de gâscă. Din păcate, nu se precizează cine e gâsca.
Mai încolo, alţi vecini şi vecine, ceva mai bruneţi şi mult mai brunete. Bărbaţii în pijama, femeile nici cu-atâta. Domnul Bolohan are, în locul magaziei de lemne, un cort rupt şi ponosit. Sub cortul zdrenţuit e o căruţă cu coviltir; roţile sânt până la osii îngropate-n pământ. Calul e de mult o amintire. Este, uneori „luat la mişto“ de unul sau altul, pentru că îşi mai păstrează vehiculul cu care a trecut de la starea de nomad, la sedentarism, dar el râde zicând:
„Las` că se joacă acolo copiii...".
Într-adevăr, orice joc aminteşte de obârşii sau ar trebui s-o facă. Sau poate mai speră domnul Bolohan ca s-o pornească, nu se ştie când şi de ce, din nou la drum? Ce minunat este să pleci în necunoscut, oricâte pericole te-ar paşte într-o astfel de aventură! Toate neajunsurile îţi sunt răsplătite de însuşi faptul de a avea curajul să te măsori cu necunoscutul. …Nu, nu fac nici o aluzie la literatură.
Un aparat de radio deschis la maximum. Se transmite, vehement, muzică populară. Muzica populară nu supăra pe nimeni, nici oamenii, nici peisajul, nici gâştele.
Asta-i lumea ta, cea de acum. Îţi aparţine sau îi aparţii ca un aparat de radio deschis la maximum, dar care transmite nelinişte. Ai traversat o iarnă grea lângă oamenii aceştia, mai grea poate decât şi-a dorit-o însuşi anotimpul. Înainte de-a adormi, flămând de cele mai multe ori, ghemuit sub plapuma parcă smotocită de câini, plapumă care a scăpat cu viaţă din lagărele din Transnistria şi pe care ai apucat s-o iei de acasă, te întrebai când şi cum va mai fi vreodată, pentru tine, altfel. Altfel decât acum. Întotdeauna omul îşi doreşte un anume... altfel.
Urmele paşilor tăi prin zăpada cât o căruţă cu coviltir s-au împletit cu ale lor, le puteai auzi şi respiraţia prin pereţii firavi. Nu te-a întrebat nimeni dacă ai nevoie de ceva, tu nu te-ai dus să ceri nimănui nimic — universuri paralele.
Universurile paralele apar atunci când cineva face o călătorie în trecut şi modifică acolo ceva, fie şi un sentiment. Treaba asta produce două viitoruri. Dar tocmai sentimentele nu pot fi modificate în trecut şi de aceea felul nostru de a exista se numeşte, de cele mai multe ori, destin.
Ai visat o singură dată că Tina, cu sentimentele modificate, înfofolită în mantoul de blană pe care sperai să i-l cumperi când vei fi devenit un mare scriitor, şedea lângă patul în care zăceai bolnav de poezie şi te întreba foarte nedumerită:
„Dar bine, omule, de ce-mi stai tu aici, în frigul şi mizeria asta şi nu-mi vii acasă? Nu vezi că în viaţa noastră s-a făcut cam târziu?".
Ai dat să-i răspunzi că e normal să fie iarnă şi târziu de vreme ce scrii, dar te-ai trezit transpirat într-un ger în care puteau crăpa şi ouăle de gâşte citadine, care sânt mult mai tari fiind crescute (gâştele!), pe duşumele de ciment şi între ziduri de beton armat.
Cunoşti şi vocile, ştii şi obiceiurile vecinilor tăi, orele la care se culcă şi se trezesc, cam ce îşi spun când se opresc să discute evenimentele lumii (de obicei, despre fotbal) — dar numai atât. O fi, în vreun fel, nevoie de mai mult? Aflând şi altceva despre ei, spune-mi, la ce ţi-ar fi de folos? Şi, desigur, nici ei nu ştiu altceva despre tine decât că exişti.
„Altceva“-ul tău va veni însă, negreşit, în realitate sau fie şi numai în imaginaţie, atunci când, cel puţin în tine însuţi, nu va mai fi nimeni care să-ţi strige: „NU!“, de câte ori te apuci de scris.
Şi atunci, ca un vas plin cu „da"-uri, vei înţelege că ploaia a fost cu adevărat de aur. Şi poate că ai fost chiar şi un înger cu două umbre, dar mergând pe planeta Pământ, care are un singur Soare, ai fost obligat să-ţi calci tot timpul una dintre umbre în picioare.