— ...Eu atâta am avut de spus! rosti inspectorul Ţopaia punându-şi pumnii pe birou ceea ce voia să semnifice că discuţia s-a făcut pumni.

„Atâta" însemna:

— Dumneata ai binevoit să lipseşti nemotivat o săptămână întreagă de la serviciu!

Un „dumneata“ menit să ţină familiarismul la o distanţă mai mare de o milă marină.

— Am depus certificatul medical la Contabilitate.

— Da!... Emis de doctorul Marius Moscovici. El eliberează cui vrea şi cui nu vrea asemenea certificate, considerând însuşi faptul de a exista o boală!

Mustăcioara inspectorului, cât un fleculeţ, roşcată, ţepoasă, se zburli de enervare iar chelia larg-ovală ne-ncadrată în argint se umplu de o sudoare şefească.

— În ceea ce mă priveşte, pe lângă suferinţa că exist, am fost şi bolnav de o gripă..., o gripă dodecafonică.

— Nu ne interesează răfuielile dumitale cu viaţa!...

Iarăşi: „dumneata“, un „tu“ fără reciprocitate.

— Aici prestezi o muncă anume, primeşti o cantitate oarecare de bani...

„Bine zis: "oarecare"..."!

— Şi când tu te faci că munceşti, noi ne facem că te plătim!… Dacă munca aceasta îţi lezează vocaţia literară, îţi acordăm transferul, la cerere, la o instituţie care să-ţi semene.

— Cu care altă instituţie decât cu o bibliotecă pot eu semăna? Fireşte, nu chiar cu aceea de acasă... Dar dacă nu e cu putinţă altfel, atunci îmi voi da demisia.

— Ei lasă, nu mai spune!... Şi din ce-ai să trăieşti?

(„Întrebare de complezenţă.“)

— Ooo, aaa, eee!... Nici o grijă!... Îmi permiteţi să vă destăinui un secret? Un maaare secret!

― Poftim, n-ai decβt!

― ...Am aflat din „Enagista“, Cartea sfβntă a enagilor din Ineiax cum, printr-o anumită magie, te poţi transfera în viitor... Mie nu îmi reuşeşte decât în ziua următoare şi numai pe durata de 3,14 minute, timp suficient însă pentru a privi în urmă zâmbind cu o amară condescendenţă…

― Da? Şi ce mă interesează pe mine? N-ai decât să zâmbeşti privind în urmă şi cu o dulce condescendenţă!

― Sunt inimaginabil de multe instituţii pe lumea asta care se bazează pe noroc!… Până şi talentul ― norocul de a ţi se recunoaşte vocaţia, până şi dragostea ― norocul de a te îndrăgosti de o femeie care, dacă nu-ţi împărtăşeşte aspiraţiile, măcar ţi le respectă, până şi războiul ― norocul de a nu te nimeri chiar în calea gloanţelor duşmanului ― şi aşa mai departe, până acolo unde acest „departe“ devine o zeitate absurdă dar omnipotentă căreia i se închină întreaga omenire, fără să-i înţeleagă însă deciziile.

― Cei demni, educaţi în spiritul materialismului dialectic şi istoric, nu i se închină, îi constată doar existenţa.

…Dar la ce îţi foloseşte „magia“ dumitale? În ce constă ea?

― La naştere, fiecare om primeşte o anumită cantitate de noroc, cât şi o anumită cantitate de ghinion ― asta este evident, nu?

― S-ar spune că, într-adevăr, omul le deţine pe amândouă şi există un anumit echilibru între ele.

…Dar de la cine le primeşte el? Ei, aici să te văd eu!

― Habotnicii spun că de la Dumnezeu. Cei care neagă existenţa lui Dumnezeu şi au ca religie marxismul, le primesc de la Marx…

― De ce nu de la părinţii lor?

― Lăsând deoparte faptul că şi Marx a fost părinte, al marxismului, se înţelege, care are şi el norocul şi poate şi ghinionul lui, este limpede că, de pildă, a te naşte într-o familie săracă sau bogată, în România sau în America, nu depinde de cel ce se va naşte, pentru că nu a depins nici de părinţii săi în ce familie şi unde s-au născut.

― M…da! Mă rog, să zicem…

― Ghinionul şi norocul sânt distribuite pe parcursul vieţii omului în cantităţi mai mici sau mai mari şi trăind, el le întâlneşte neapărat în anul, luna, ziua, ora, minutul şi secunda de dinainte stabilită de…

― De Marx !

― Mai degrabă de Hegel sau de Darwin, poate chiar de Mendeleev…

― Deci, oricum, printr-un destin implacabil.

― Ξn „Enagista“, Cartea sfântă a enagilor din Ineiax, stă scris că, aşa cum însuşi Dumnezeu dă omului libertatea de a alege între bine şi rău şi în funcţie de această alegere îi judecă faptele, tot aşa omul are libertatea de a-şi alege singur drumul spre noroc sau ghinion. Pe de altă parte, mersul său fiind obligatoriu din prezent spre viitor, această acţiune produce trecut.

Printr-un anume simţ înnăscut dar şi educat, omul îşi poate însă ocoli ghinioanele înaintând prin viaţă din noroc în noroc, devansându-şi timpul şi făcând un salt în viitor care nu i se adaugă trecutului său.

Magia constă, deci, în a-ţi educa într-aşa un fel acest simţ înnăscut încât să te poţi avânta întruna în viitor…

— Da, tovarăşe! În viitorul de aur al omenirii, comunismul! Este bine că măcar în privinţa asta suntem de acord. Dar practic, tovarăşu', practic!... Treci în ziua următoare!...

— Păi, practic... Să zicem că astăzi e joi. Eu fac o scurtă călătorie în viitor, adică în ziua de vineri, îmi notez toate numerele care au fost extrase la loto, mă întorc în joia de azi şi le joc...

E destul să fac asta o singură dată aici, pentru ca apoi, cu banii câştigaţi în România, să întreprind un grandios turneu în Franţa, Anglia, America, Japonia... Bursă, pariuri la cursele de cai, de automobile, tot soiul de pronosticuri sportive, lupte de cocoşi... Adică, dau peste tot lovitura!

— Şi, mă rog, ce te faci dumneata cu atâta bănet?

― Cum, ce mă fac? Mă fac scriitor!

— Ai noroc că am fost coleg de grupă cu soţia dumitale...

„ ...Şi-ţi sufla la examene — altfel, cu beţiile, cu muierile şi cu pokerul dumitale, legai din primul trimestru facultatea de gard!“ — gând nerostit, fireşte.

— Bagă-ţi, tovarăşe, minţile-n cap, pentru că în viitorul dumitale, nici Dumnezeu, nici Marx nu a stabilit nici măcar un număr câştigător!

„…Asta nu se ştie încă!“

Şi nici n-ai ocolit ghinionul de a te întâlni cu mine! Eu atâta am avut de spus! şi pumnii pe birou.

Deci, stânga-mprejur şi cu cântec, înainte-marş!

„Iepuraş, drăgălaş/ a fugit peste pe imaş,/ şi s-a dus,/ colo, sus,/ într-o tufă s-a ascuns./ Căci dulău,/ câine rău,/ l-a gonit din cuibul său...“ etc.

*

…Mai cânta atunci când directorul a intrat în biroul metodiştilor, adică acela al făcătorilor de teren, anunţând:

— Delegaţiile sunt gata!

Asta însemna că eşti trimis acolo unde nu trebuie să mai spui: „Bună-ziua!“, pentru că ziua aceea nu este bună chiar deloc.

Însuşi directorul le-a distribuit delegaţiile cu alura unui preşedinte de juriu care înmânează premiile. Punea „Delegaţia“ în mână fiecăruia în parte privindu-l o clipă pe sub sprâncene cu multă intensitate.

„N-ai dumneata intensitatea Pridinei!".

Încerca să se încredinţeze, astfel, că individul este conştient de majora sa îndatorirea socială. Era vorba de o misiune referitoare la cărţi în faţa cărora nu există decât martiri sau eroi.

— Arivona..., Andru..., Mina..., Rostior... Dumitale ţi s-a mai tăiat o săptămână din salariu...

— Ei şi ce? Am să umblu cu ea tăiată!... — vorba unui scriitor evreu care a murit, din păcate, mult prea devreme.

— Gata!... Pe cai!...

„Armata de cavalerie“ suspină şi oftează ceea ce fac şi scaunele ocupate până mai adineaori, acestea însă de uşurare.

— Ce, gata?... Care, gata?... Ba mai va, gata!... „Gaz"-ul nostru nu-i gata!... Nu i se aprinde plafoniera şi şoferul cel nou, un ins superstiţios, nu vrea să plece fără lumina aceea, chiar dacă-i ziuă de-a binele...

― Păi, ne întoarcem noaptea.

— Ce-i malicandricăria asta?! Tocmai acum, când suntem atât de dornici, ardem de nerăbdare ca să plecăm pe teren, nu ne funcţionează nu ştiu ce plafonieră?!

Protestele lui Andru trebuiau să fie auzite de director — şi nu numai de el, ci cât mai sus, până la D.D.P.!

„Şoferul cel nou... Nu cumva o fi chiar cel cu mustaţă sinilie? Zicea el că se încadrează la o instituţie de cultură. ...Şi-s ameţit de parcă mi-am băut toate speranţele pe ziua de astăzi!“.

Se mai fumează o ţigară, se mai primesc instrucţiuni detaliate, se discută de voie şi de ne-voie.

— Deşi dorm singură, spune Arivona, aud tot timpul pe cineva respirând lângă mine... Ce să însemne asta? Îmi dublez oare somnul printr-o dedublare a mea ― sau dublul meu îmi doarme o bună parte din somnul cuvenit mie şi din cauza asta mă trezesc în fiecare dimineaţă atât de obosită?

— Eşti o fiinţă socială! îi explică Andru zâmbindu-i enigmatic — zâmbetul său cu colţurile gurii ridicate, codiţe graţioase de şopârlă virilă. Adică, dormind te... colectivizezi.

— Hihihi!..., râde Mina cu modestie, aşa cum îi şi convine să existe, tot săltându-şi ochelarii de pe vârful nasului.

...Atunci când doarme, adaugă ea, omul nu este o fiinţă socială, ci mai degrabă una atavică.

— Nu ştiu ce-i de râs, zice Andru. Mă doare o măsea de nu am avut parte, toată noaptea, de nici o clipă de atavism!

Dan:

— De ce nu te duci la un dentist ca să vadă ce-i cu ea? Ar fi o soluţie, deşi logica oricărei cunoaşteri este atât de complicată încât, nu de puţine ori, înaintează spre adevăr mai mult prin critică, extracţii şi mutilări decât prin implantarea unei statorniciri…

Mina:

— O fi măseaua de minte... Cum de nu ţi-a crescut nici până acum? Chiar aşteaptă să-ţi crească întâi mintea?

— Ce-ai zis mătăluţă? La dentist?!

...Numai cât mă gândesc, numai cât mă apropii de un cabinet stomatologic (auzi, logic!) şi parcă-mi trece durerea de groaza obiectelor de tortură pe care le conţine...

― O fi o policlinică cu plată…

― Ce poate fi mai barbar decβt să ţi se umble în gura cu care compui cuvinte, săruţi, cânţi...

― Ai uitat „rapoartele de activitate“ orale!

— Şi, mai ales, gura cu care mănânci!

— Să ţi se muncească, deci, în gură avântat, cu maşini de forat şi polizoare, ciocane, foale şi cleşti, bisturie, foarfece, şurubelniţe, piuliţe, seringi, dălţi, cuţite, fierăstraie, menghine, târnăcoape şi alte unelte de tortură recuperate din Evul Mediu?

Nu ştiu dacă-i mai lipseşte ceva unui cabinet dentar, de astăzi, ca să poată fi folosit şi ca atelier mecanic!

...Dan se uita printre zăbrelele geamului la parcarea hotelului. Apăruse iarăşi câinele acela fără stăpân, o javră, un maidanez de un gălbui murdar care nu făcea altceva decât să amuşineze roţile maşinilor; dar nu ale oricăror maşini, ci numai ale celor cu numerele de înmatriculare din ţările occidentale.

...Se furişa lângă ele (ştia şi el de frica D.D.P.-ului?), de cum parcau cu pneurile fierbinţi, mirosind a rostogolire şi depărtare.

Jigodia aceea netrebuincioasă oamenilor, se delecta cu subtilul parfum de nesfârşire, de imensitate pe care îl capătă aproape tot ceea ce se roteşte în Spaţiu.

„Câine păduchios!... Otreapă râioasă!... Îţi miroase a bună stare capitalistă? N-ai ascultat ultimele "Directive" prin care se precizează expres că nici măcar un câine din România nu are voie să umble nicăieri prin lume aşa, de capul lui, fără să fie însoţit de un alt câine de pază? Şi-apoi crezi că un câine de la noi este altceva, în altă parte, decât tot un câine? Agnosticule!“..., îl certă el în gând.

Şi totuşi câinele, de parcă i-ar fi auzit cuvintele gândite numai, precum Lapona, drept răspuns şi-a ridicat un picior şi şi-a eliminat surplusul de lichid pe roata unei „Dacii“ autohtone.

— Ieri după-amiază, se întoarse Dan spre colegi, în timp ce scriam un roman, două piese de teatru şi trei cărţi de poezie, sună la uşa mea un individ cât un bivol, cu hainele aproape demolate şi, privindu-mă rugător, cu ochii în lacrimi, îmi zice: „Tu să nu intri niciodată la puşcărie!“, ca şi cum eu tocmai pentru asta mă pregăteam... „Promite-mi! Dă-mi cuvântul tău de onoare! Tu, acolo, ai muri...“ . „Mie-mi zici, maestre? Tocmai mie?“ i-am răspuns şi m-am căutat prin buzunare ca să-l răsplătesc cu ceva mărunţiş pentru grija sa, dar el m-a oprit cu un gest demn şi categoric: „Nu sunt cerşetor!“

După ce-am închis uşa, m-am uitat prin vizor să văd ce mai face. Suna la alt apartament de pe palier...

O fi îndeplinind vreo sarcină de partid? ...Generos partid!... Sau nu mai sunt locuri libere la puşcărie? Se va ajunge, oare, să plătim bani grei pentru ca să ajungem şi-acolo?

Andru, notându-şi spusele lui pe un carneţel special, ţinut într-un buzunar anume:

— Da` parcă aici unde suntem? Ce zici, Dane? Nu vezi ferestrele astea cu gratii? Deci, unde suntem?

Andru aştepta foarte interesat răspunsul. De astă dată însă, prudent, Dan zise numai:

— Suntem în Republica Socialistă România!

„Dumnezeule, nici măcar diavolul tău nu practică o meserie atât de murdară: Turnătoria!", gândi.

Apoi, ridică ochii spre cer dar privirea i se izbi de tavanul de un alb gudronat cu atâta putere încât de sus se desprinse o stea şi-i căzu drept în cap sfărâmându-se în mii şi mii de aşchii colorate. Andru adună câteva, cine ştie pentru ce, poate pentru zile mai bune şi le ascunse grijuliu în buzunarul său secret, acela cu carneţelul.

Şi tocmai atunci reintră directorul şi scoase de sub avalanşa multicoloră, de pe biroul său, un ditamai „Registru de Mişcare a Fondurilor“. Îl scutură, se aplecă asupra lui să-l răsfoiască şi odată se coloră, la rându-i, dar numai într-un albastru cafeniu — cel de profundă indignare:

— Dar ce caută Registrul aici?! Faci versuri în timpul serviciului, tovarăşe Rostior? Poezii în Registrele noastre de Mişcare a Fondurilor?! Da' cine-ţi dă voie? Cine-ţi permite? Cu ce drept?

— Nimic nu e voie, dar totul se aranjează...

— Hai, copii! Decolarea!... Şi, nu cumva să vă întoarceţi fără rapoarte, referate, dări de seamă, note de constatare, anchete, sondaje, minute, secunde, fără de care nu putem deduce regularităţile apariţiei anumitor fenomene, ce cauze sunt necesare pentru a se ajunge la efectele scontate, ce condiţii sunt cerute, ce raporturi există între condiţii, cauze, fenomene şi efecte, că vă mănânc!

Noul şofer se prezentă singur:

— Jan V. Jan!

Apoi, ceru un moment de linişte pentru un anunţ foarte important:

— Vă rog să luaţi la cunoştinţă că am rebotezat această maşină cu numele soţiei mele: „Marghioala“!

― Soţia îţi aduce noroc?

― Pβnă una, alta, numai copii.

Tereniştii au ocupat imediat banchetele din spate. Lui Dan i s-a cedat „locul mortului“, cel de lângă şofer — asta şi pentru că trebuia să ajungă în comuna cea mai îndepărtată.

Jan V. Jan încearcă de câteva ori plafoniera — funcţiona. Dar motorul: Contact — canci!... Contact — hâr, hâr, hâr!... Aiurea!...

„Hai să-i dăm cu manivela,/ cum ne-învaţă taica Bella!“ — cântec din folclorul orăşenesc. Se dedică şoferilor amatori şi profesionişti, indiferent de rasă, religie, naţionalitate, grad de calificare, dar nu şi de convingeri politice, pentru că acei care l-au apucat, ştiau că taica Bella a fost ultimul flaşnetar al târgului.

Brusc, Marghioala lor uzată, bătrână, urâtă, hodorogită, se cutremură ca la vederea unei inimaginabile orori: Strănută, scuipă, tuşeşte, scapă gaze pe ţeava de eşapament cu zgomote indecente, se congestionează de efort şi odată ţâşneşte spre mijlocul şoselei.

Şoferul, rămas cu manivela în mână, se fereşte îngrozit din calea ei.

Atunci, deşi habar nu avea să conducă un astfel de vehicul, sare Dan în scaunul şoferului, apucă zdravăn volanul...

— Pune frâna! i se strigă, i se plânge, i se porunceşte.

— Dar care-i aia?! şi repede piciorul la întâmplare, pe una dintre pedale. Marghioala demarează chiuind de fericire şi începe să descrie volute elegante pe mijlocul şoselei, întru groaza celorlalte maşini — un delir de claxoane! — care nu mai ştiu unde să se ascundă.

Jan V. Jan reuşeşte, în sfârşit, să-şi ajungă vehiculul, smulge portiera, sare în braţele lui Dan şi-şi înfige piciorul atât de viguros în frână încât aruncă toate vietăţile din interior în parbriz.

Se recuperează fiecare cum poate, se fac inventare, note de constatare, dări de seamă...

— Eşti nebun?! La balamuc, domnule!

— Am ştiut eu de ce-i zic: „Marghioala“...

— Şi pe aia de-acasă, cum o stăpâneşti?

— Tot cu manivela...

— Vedeţi dumneavoastră? Asta-i situaţia şi cu proletcultismul: Discrepanţa dintre bunele intenţii şi nevolnica realizare.

— Vino şi tu în spate! îl îndemnă, grijulie, Mina pe Dan.

— Nu-i nevoie... Ştiu precis că mai am mult de trăit pentru că nici o societate nu se poate lipsi de repudiaţii ei, atâta timp cât preţuieşte un crez şi aspiră să se purifice...

În câteva minute, nici un crez şi nici un repudiat n-ar mai fi avut cum să purifice aerul de praf — deveniseră nişte personaje care foşneau ca hârtia de ziar regional. Şi după ce au depăşit podul de peste calea ferată, de pe marginea şoselei au început să-i întâmpine lozinci mobilizatoare:

„Când depui la CEC,/ Scapi de la înec!“. „Apăraţi pădurile de foc şi incendii!“. „Şoferi! Beţia ades repetată, duce la excluderea omului din societatea socialistă multilateral dezvoltată!“

Această din urmă lozincă îi aminti, pe căi numai de ea ştiute, o povestire a unui scriitor sovietic: După ce a fost eliberat un lagăr de exterminare, haita de câini de care se foloseau gardienii, a fost lăsată de capul ei. Dar câinii, paznici devotaţi, vânau şi aduceau, în continuare, cerşetorii şi beţivii în lagăr...

Pentru că nu avea radio la bord, şoferul îşi fluiera singur emisiunea: „Melodia preferată“. Cu buzele ţuguiate, dobândea deplina lumină de şoarece atât de necesară pentru a fi atent la evenimentele drumului plin de hârtoape, denivelări, găuri albe şi negre, fisuri, canale, striaţii, falii, râpe, canioane...

Toate acestea făceau ca apariţia neaşteptată a unei câmpii verzi, cu atât mai verzi cu cât era plantată în mijlocul toamnei, s-o simţi precum o lovitură puternică în partea stângă a pieptului.

Din toracele astfel despicat, Dan se auzi pe sine însuşi vorbindu-i probabil şoferului pe un ton de confesiune:

— …Deci, iubitule, când o câmpie este verde, înseamnă că ea este vie. Şi dacă tot ce este viu pe Pământ s-a născut, în anumite condiţii prielnice, din tainele mărilor şi ale oceanelor sau din seminţele aduse întâmplător de vântul cosmic, trebuie să existe — ca una dintre miliardele de încercări ale fiinţării — un arbore calm în care să se scufunde, fără dureri şi convulsii, toate fiinţele neîmplinite, incerte, oscilante, care simt libertatea numai ca pe o receptare pasivă a necesităţii, care nu cunosc arta de a trăi raţional, de a continua opera începută de însăşi mama-natură.

― Fiţi serios, domnule inspector!

― ...Trebuie, deci, să existe un arbore matern, un arbore ca un sân care să fie ultimul refugiu al inadaptaţilor acestei lumi, a celor sortiţi pieirii. Căci nu este de acceptat ideea că Terra nu este decât un uriaş creuzet iar viaţa o biată cultură de laborator pe care experimentează fiinţe supranaturale sau principii superioare şi numai datorită faptului că ele nu au dibuit încă resorturile intime ale lui „a fi“, se continuă experienţa...

— Fireşte! răspunse, cu totul pe neaşteptate, Jan V. Jan, renunţând la o melodie preferată.

...Fireşte, este nedrept, preciză el cu experienţa sa de fondator de Cenaclu, este chiar revoltător să ne întemeiem o astfel de credinţă, pentru că aşa stând lucrurile, orice religie este mai bună.

― Dumneavoastră gândiţi?!

― Gβndirea, prin ei însăşi, n-a clintit nici un pai. Şi la urma-urmei, ce sunt toate filozofiile decât amănunţirea până la desperare şi exagerarea până la absurd a unor impulsuri general-umane care funcţionează cu moderaţie în fiecare dintre noi?

Nedumerirea lui Dan ― adică vorbea chiar şoferul sau tot el prin gura şoferului? — nu apucă să devină cuvinte pentru că maşina făcu un viraj strâns, traversă un şanţ, săltă furioasă prin rondul de flori din faţa unei gospodării individuale bine chibzuite, reveni pe şosea şi îşi continuă drumul mârâind profund nemulţumită.

— Ce-a mai fost şi asta?!

Întrebare strigată de patru ori, pe patru tonuri diferite corespunzătoare celor patru spaime diferite.

— O pisică! ...Puteam să-mi închipui, chiţcăi şoferul. Maşina asta este un „Gaz“ de pe vremea bunicii, aşadar e plină de superstiţii şi de misticism. Mai ales carburatorul...

— Şi de câte ori o felină o să ne taie calea...

— Din păcate...

— Şi nu i se poate explica, prin muncă de lămurire de la om la maşină, cum că superstiţiile, ca şi religia, sunt opium pentru popor, că au fost inventate anume de burghezia retrogradă anume ca să ţină masele largi, populare, în întuneric, ignoranţă şi supunere oarbă, pentru a fi mai uşor exploatate? Adică vieţile noastre să depindă de… pisici?!

— De câini... De pisici... Numai oamenii muncii pot fi lămuriţi. Maşinile trebuiesc exploatate necruţător până când se dau la retopit.

— Vă doresc pisici uşoare...

Vehiculul urca, nu fără mari eforturi, un deal pe serpentină şi după cât de anevoios duduia motorul, puteai cu uşurinţă deduce părerea Marghioalei despre cei pe care-i căra în spinarea ei bătrână. Îşi ţineau toţi răsuflarea de parcă ne respirând i-ar fi putut uşura sarcina.

Şi totuşi satele risipite pe coline ca nişte păretare întinse la soare, cu livezile lor colectivizate de toamnă, în ciuda leşinatelor descrieri de natură ale unor condeieri minori, se adresau sufletului precum literatura clasică română.

Odată ajunsă în vârful dealului, Marghioala mai scăpă, fireşte de bucurie, două-trei rateuri iar în interiorul ei izbucniră bine-meritate aplauze:

— Bravo!... Am învins!... Victorie!... Să vină Marea Revoluţie Socialistă din Agricultură!... Omul va fi totdeauna mai presus de creaţiile sale, pentru că Dumnezeu l-a făcut prin sinea sa şi nu prin mandatari.

— Care „Dumnezeu"? Noi suntem marxişti! lămuri scurt situarea filozofică, Andru. Cel mult: „Dumnezeii mă-tii!“

„Ba, pe-ai mă-tii!" i-a răspuns o voce adâncă, de niciunde sau de pretutindeni. Misticul carburator să fii fost acela care a vorbit? Oricum, Andru n-a reuşit să-şi dea seama de unde vine glasul.

— Gata! Paraşutarea!... Se lansează Arivona!... Se pregăteşte Mina!

Erau plantaţi prin comune, de-a lungul traseului, urmând ca, la întoarcere, cei găsiţi în viaţă să fie recuperaţi invers.

Înălţimea Sa, Arivona, a rămas în mijlocul şoselei ca un stâlp de beton pentru curentul electric de înaltă tensiune căruia i s-au tăiat firele.

— Ca să fiu sincer, deşi ai mai făcut-o, nu m-am aşteptat să participi la gândurile mele. Să nu crezi că gândurile se pot formula, dacă nu li se acordă un spaţiu dezechilibrat între ceea ce cunoaştem deja şi ceea ce presupunem, iar presupunerii trebuie să i se administreze argumente ca să devină certitudine.

Aşa cum este uşor de înţeles că gândul e determinat de un anume timp interior, trebuie să admitem şi existenţa unui anume spaţiu interior determinant, ceea ce face din comunicare mai mult un monolog...

— Interioritatea omului nu trebuie raportată la spaţiu şi timp pentru că ea are alte legi ale devenirii încă necunoscute. Dar dacă simpla mea prezenţă predispune la monolog, pe cine poate supăra treaba asta? Cel mult determinismul!

— Paraşutarea! Se lansează Mina, se pregăteşte Andru!

Mina se strecură pe sub prelata din spate cu un zâmbet vinovat pe chipul ei încă frumos, ca şi cum ar fi făcut ceva nepermis însă necesar. Se putea spune că este una dintre acele rare femei dispusă să-şi asume toate vinovăţiile lumii, fericirea ei constând în speranţa de a nu-i fi reproşate.

Marghioala se dădu câţiva paşi înapoi, îşi luă avânt revoluţionar şi se azvârli din nou în necunoscut. Andru preluă emisiunea „Melodia preferată“ dar din cauza trepidaţiilor maşinii, un cântec la modă căpătă aspectul unei table de şah.

— Stai, stai, stai să ne înţelegem! Ce treabă are aici determinismul?

— Prin determinism m-a înlocuit nemernicul de Calache de la conducerea Cenaclului... Explicându-mi că nici o opţiune nu vine din haos, din neant, ci ea apare în urma exercitării îndoielii metodice, examenului critic al alternativelor, până când acestea devin suficient de clare şi de întemeiate pentru a se decide alegerea.

Deci, dacă el se voia preşedinte, eu trebuia să rămân şofer... Nici cel mai aprig adversar al determinismului nu va avea curajul să afirme că omul are libertatea de a-şi alege părinţii, locul în care se va naşte sau epoca în care va trăi.

— Paraşutarea!... Se lansează Andru, se pregăteşte Dan Rostior! Haide, haide Andrule, căci ştim bine că-ţi plac paraşutele... N-ai făcut liceul la paraşutism?

Şi iarăşi la drum. Marghioala dădea realmente din coadă de bucurie că a mai scăpat de-o povară.

— N-ai vrea să vezi, tovarăşe bivelvornic-şofer, dacă nu e vreo mâţă pisicoasă prin preajmă? Marghioala dumitale îmi pare foarte nervoasă...

Şoferul opri, coborî, se uită vigilent de jur-împrejur, căută şi pe după garduri, scotoci nişte tufe...

Da!... Fiara blestemată sta la pândă! Fugi după ea, goni cât mai departe piaza rea din calea lor, aşa cum fac unii cu norocul.

Şi la o poartă, o babă către alta şi amândouă făcându-şi semnul crucii:

— Doamne, ce-mi mai fugăreşte pisica!... Or fi ajuns şi aiastea de mâncare, maică?

Şoferul, transpirat dar mulţumit, rosti gâfâind:

— Ai văzut cum se face treaba cea bună? Peste vreo douăzeci şi cinci de kilometri îţi vine ţie rândul... Acesta este barocul!

— Pardon?!

— Parcă-mi stă în gât barocul ăsta! exclamă în timp ce Marghioala, eliberată de superstiţii şi obsesii, începea o viaţă nouă.

— Hai, nene, că mă sperii!... Ce-mi şti şi tu, bade Jane, despre baroc?

— Preşedintele Calache mi-a vorbit despre baroc în toate deplasările noastre. Şi n-au fost puţine!

…Pe vremea aceea, munca de teren avea două sensuri: În virtutea alianţei de nezdruncinat dintre clasa muncitoare şi ţărănimea colectivistă, ba ne duceam noi ca să le explicăm ţăranilor cum trebuie să-şi cultive pământul, ba veneau ţăranii la noi, în fabrici şi uzine, ca să ne înveţe cum să folosim strungul, freza, raboteza...

„Barocul, spunea dumnealui, este departe de a fi numai o manieră întortocheată, labirintică până la ameţeală. Barocul înseamnă El Greco, Parmigianino, Bach, John Donne, Gongora, T. S. Eliot, George Călinescu...

Epoca noastră curtează cu asiduitate barocul. Suita de imagini artistice complicate la extrem, fie că aparţin literaturii, picturii, muzicii, arhitecturii, sunt prezenţe neliniştitoare, constante fertile ale sufletului omenesc. Încercarea de-a armoniza contrariile, preţiozitatea, artificialitatea, ornamentul, în sfârşit, iluminarea reciprocă a trecutului şi prezentului sunt propuneri de visare, spaţii de efervescenţă ale născocirilor de orice fel, amintire şi intenţie, împăcare între deosebiri...“.

Înţelegi?

— Înţeleg... Înţeleg că ai o memorie demnă de invidiat! Mai degrabă cred în memoria ta decât în cultura generală a preşedintelui Clache.

— Păi, da!... Memorez cu mare uşurinţă citate mici şi mijlocii. Îmi amintesc întâmplări de-ale părinţilor mei chiar şi de dinainte de a mă naşte eu.

— Înseamnă că ştii unde să te duci atunci când eşti trimis la întâmplarea de a te fi născut...

Dar de ce ne-am oprit aici, mai ţii minte?

— Pentru a armoniza contrariile, Marghioala trebuie împinsă puţintel de la spate. Ea este o maşină barocă şi îi trebuie un spaţiu de iluminarea reciprocă a trecutului şi prezentului…

Jos, române, jos!... Sumecă-ţi mânecile, pune umărul pentru că pâinea nu se câştigă pe taclale deşi, dacă ne gândim bine, ca filozofia să existe sunt necesari cel puţin doi filozofi care să dialogheze.

Părea că împinge zadarnic din spate monstrul baroc înţepenit şi cu ţeava de eşapament căscată spre el ca o gură de dialog dispreţuitoare când, cu un bubuit ca de tun, Marghioala o luă din loc înveşmântându-l într-un nor de fum şi funingine.

Până să-şi revină, baroaca era deja departe...

Fuga după dumneaei! Strigă! Fă-i semne desperate să oprească! Înjură de Bach, de El Greco, de Gongora...

Zadarnic!... Părea că a înghiţit-o zarea!... Lacome mai sunt şi zările astea!

...Ci să nu luăm lucrurile neapărat în tragic. Tragedia a dat, într-adevăr, capodopere, dar n-a propus un modus vivendi ci a dovedit numai că există. Cât de original ar fi un scriitor care, printr-o operă solidă, ar dovedi că nu există!

…Şi-apoi cui nu-i este dor de o excursie prin toamnă? Să umbli pe marginea unei şosele pustii, pe sub arţarii în odăjdii violete şi singura ta casă să fie chiar faptul de a fi.

Dar să te grăbeşti să exişti pentru că oricine ai fi şi oriunde te-ai afla, se întunecă repede.

Cum ar fi fost oare o plimbare pe aceste meleaguri împreună cu Tina? Să nu-şi spună nimic, nici un cuvânt, dar să fie atât de împreună încât să-şi poată transfera unul altuia gândurile fără nici un efor de comunicare.

Să zici că aceasta este o pretenţie absurdă? Nicidecum, pentru că asemenea momente chiar au existat în viaţa lor.

Zări maşina aşteptându-l câţiva kilometri mai încolo, lângă o fântână, de abia când Tina refuză să mai fie plimbată prin toamnă în gândurile sale.

— Câte eforturi îi trebuiesc unui om ca să devină deştept! Ca să rămână prost, nici unul...

— Scuză-mă... Îi era sete Marghioliţei mele... Aminteşte-ţi cu ce viteză te îndrepţi tu spre un restaurant la vreme de însetare...

Şi spală-te, ca să nu mă toarne careva directorului că am luat în maşină un tovarăş negru, pe dangers dolari.

Asfaltul se repezea vertiginos spre parbriz şi doar în ultima secundă se decidea să se aştearnă sub roţi.

— Or eu, îşi continuă argumentaţia Jan V. Jan, deşi Dan nu-l vedea vorbind, nu sunt de acord cu toate astea...

Este drept că barocul răspunde unei nevoi existentă în sufletul omenesc dintotdeauna, dar unde vezi tu semnele agresiunii sale în ziua de azi?

De-ar fi să ne referim numai la arhitectură: Ce are comun barocul cu zgârie-norii capitalişti sau cu blocurile noastre cu liniile simplificate la extrem? E de recunoscut doar că şi arhitectura modernă creează „senzaţia de epocă“, o anume atmosferă cum, cu numai câteva decenii în urmă, o sugerau „casele bătrâneşti“, solide, spaţioase, pline de mobile greoaie în care ceasul cu cuc mărunţea o mare linişte şi stabilitate.

Probabil că şi copiii noştri vor evoca, peste ani, apartamentele „stass“ de acum la modul ironic dar şi cu o oarecare doză de nostalgie care este, de fapt, cea a timpului ireversibil, a tinereţii trecute.

...„Codeşti — 13 km“. Ţinta venea inexorabilă asupra lor, precum omul când este să se întâlnească neapărat cu un glonte.

— Pe când erai şofer de taxi, tu m-ai luat într-o noapte de la un restaurant şi m-ai dus, împreună cu alţi doi amici de chef, într-un loc anume... Îţi mai aminteşti treaba asta?

— Desigur!... Tustrei, fantastic de... beţi morţi!

— Poţi să-mi explici expresia?

— Adică nu vă mai rămăsese vie decât fantezia.

— Dar atunci, să-mi răspunzi la o singură întrebare: Ai putea să mă mai duci încă o dată la casa aceea la care ne-ai dus în noaptea cu pricina?

— Nu există nici un fel de „casa aceea“. V-am dus pe fiecare la casa voastră de acasă.

*

...Stop, sala maşinilor!

Venit-a vremea să descoperim în realitatea obiectivă noi lumi misterioase şi pline de neprevăzut. Să urcăm „muntele“ cu spada în mâna dreaptă şi cu steagul în mâna stângă, precum acel aventurier, pe numele său adevărat: Nuoez de Balboa, primul muritor care a văzut, în acelaşi timp, cele două oceane ale Pământului. Dar fiţi atenţi, băgaţi de seamă! El şi-a plătit cutezanţa cu însuşi capul dumisale!

...„Arare ori îngăduie zeii unui muritor mai mult decât o singură faptă nemuritoare!“.

— Mă găseşti tot aici, la primărie. O păzesc pe Marghioala ca nu cumva să-i pună vreun glumeţ un braţ de fân în faţă pentru că, lacomă cum este, ar fi în stare să-l mănânce şi atunci ne întoarcem cu căruţa.

Case pe dealuri între vii şi livezi, imaginaţia de a te statornici în mijlocul mării, pe valuri. Cât de fantastică este realitatea! Dar treaba asta numai copii, artiştii şi nebunii sunt în stare s-o observe.

Departe, pe un povârniş, sub cerul scund, nişte ţărani trebăluiau pe faţa Pământului.

„Dacă m-aş duce acum la unul din ei şi l-aş întreba: „Ascultă, bade, dumneata ştii ca eu sunt scriitor?“, oare ce-ar zice badea? Cum, ce-ar zice? „Dar eu ce sunt?“, m-ar întreba şi el la rândul lui. „Ţăran, că doar asta se vede!“ Şi el: „Cred că-i tare greu să fii ceea ce nu se vede...“.

...Şi se văzu pe sine însuşi ca pe un străin, din afara sa, străbătând comuna prin praful moale şi cald, o căldură înăbuşitoare, prevestitoare de furtună — mergea, deci, spre o ţintă necunoscută cu o alură demnă, de intelectual convins de misiunea sa istorică, alură care nu impresiona nici ochii de după perdele, nici pe Dumnezeu, nici pe domnul dracul.

Se simţea al nimănui, un ins insignifiant, uitat, de care nu avea nevoie nici satul acela, nici Japonia, nici prietenii, nici propria sa nevastă, nici câinele vagabond care în loc să-l latre s-a porni să urle la ceruri (acolo îl vedea el oare?), ci — poate! — numai copiii.

Pentru copii, cu tot cu acel „poate!“ exclamativ pus înainte, trebuia să mai trăiască fie chiar şi urlând ca un câine la ceruri.

„Dar de ce, iubiţilor, nu aveţi nevoie de mine? Cum este cu putinţă oare aşa ceva? Cine vă dă voie? Cine vă permite? Oamenii au în egală măsură nevoie unul de altul dar nu îşi dau seama decât atunci când nevoia îi strânge aprig de beregată“.

Şi nu se ştie cum, îşi aminti — toate amintirile îl conţin pe „nu se ştie cum“ — paşii săi furişaţi din dimineaţa de dinaintea întâlnirii cu Lapona, spre camera Tinei.

Tina nu dormea şi nu visa în aceeaşi încăpere cu el, în acelaşi teritoriu uman (visul este... cea mai privată proprietate şi nu poate fi colectivizat de nici o orânduire socială), pentru ca nu cumva, doamne-fereşte, să-i acapareze el vreun vis prin rapt, prin forţă şi intimidare sau să-şi amestece visele ei cu neroziile visate de dânsul.

Dar de unde ştia el că: „Visul este un răspuns la o întrebare pe care nu ştim sau refuzăm să ne-o punem“?

Şi cum să dormi cu soţul tău în acelaşi pat atunci când ai copii mici şi aceştia ar fi în stare să creadă că părinţii lor se joacă „De-a mama şi de-a tata“?

A intrat, aşadar, în camera ei şi ea a tresărit ca lovită de privirea lui, a dat să fugă îngrozită dar a rămas pe marginea patului numai într-un furou străveziu, şi-a acoperit sânii cu mâinile, sânii care chiar şi fără voia ei făceau parte dintr-un arbore calm, şi a început să urle precum sirena lui Vasile Roaită:

„Aaa!... Aaaaaa!... Aaaaa!..."

„De ce? a întrebat-o el ca însuşi arborele calm. De ce procedezi aşa cum procedează numai femeile care aparţin altui bărbat pe care nu vor să-l înşele?“.

„Ţip!... Urlu!... Trezesc copiii!... Trezesc tot blocul!... Trezesc întreaga omenire!...“

„De ce toate acestea când eu te mai iubesc şi tu îmi eşti încă soţie?".

„Pentru că eşti un clovn, pentru că joci teatru, pentru că nu pot crede în sinceritatea ta!“.

Şi smulgând un capot de pe-o valiză (printre multe altele, el nu putea înţelege de ce ţinea ea tot timpul pregătită o valiză cu lucrurile ei intime lângă pat), o zbughi în baie şi se încuie imediat pe dinăuntru.

Iar el, luându-şi de pe dulapul-birou, biroul-dulap un caiet de însemnări, nici zilnice, nici eterne, ci numai personale, se apucă să-i citească la uşă, strecurând cuvintele prin gaura cheii, ceea ce le da forma de cheie, gândurile unui scriitor oarecum prieten:

„A fi sincer sau a juca teatru este o problemă a cărei rezolvare trebuie căutată numai în domeniul perseverenţei. Dacă un ins indiferent alege, într-o împrejurare, rolul generosului, opţiunea lui nu dovedeşte nimic. Dar dacă joacă acest rol toată viaţa şi se comportă mereu cu generozitate, posibila lui indiferenţă faţă de vieţile celorlalţi nu mai are nici o însemnătate... Doar jucând un rol anume şi ceva adevărat trebuie să fie pe drumul neliniştilor noastre: Altfel, de ce am ales acest rol şi nu altul?“.

„De-acasă, numai bineee!“, strigă un poştaş trecând chiar pe lângă dânsul pe o bicicletă hodorogită, cu pedalele rupte, cu ghidonul ruginit. Geanta cu ziare puţine şi scrisori foarte rare i se zbuciuma pe spate ca un suflet chinuit.

„De-acasă, numai bineee!...“

— Alo, alo!... Ia stai puţin!... Opreşte!... Hei, hei, nea Georgică!... Nea Georgică!...

Poştaşul o coti spre un gard, se sprijini de uluci şi fără a coborî de pe vehiculul său primitiv, privi cu ochi tulburi, bulbucaţi, chiorâş, străinul.

Era firav, gălbejit, sudoarea amestecată cu praf i se prelingea de sub cozoroc precum părul Laponei de sub capişon, dar, doamne, ce diferenţă!

— N-am nimic pentru nimeni! îi declară abrupt şi vru să-şi reia periplul.

— Mai stai puţin, omule!... Nu eşti dumneata nea Georgică, fostul portar al „Căminului de băieţi nr. 41“? ...Şi nu-ţi mai aminteşti cum în zori, când noi coboram în goană cu papucii de lemn, „tropadorii“, pe treptele de piatră ca să mai prindem zeama de zahăr ars (puţind a bromură) şi feliuţa de pâine cu marmeladă, dumneata ne înteţeai viteza cu îndemnul: „Hai la ceai, că-l dau la cai!“?

— Ba da, conaşule... Făceam eu şi asta ― în altă viaţă...

— Şi nu eşti dumneata cel căruia-i cântam la poartă, atunci când întârziam în nevinovatele noastre plimbări pe sub clar de lună: „Hai, nea Georgică, dă-ne drumul!/ Hai, n-o mai face pe nebunul...“, şi nu ne lăsai să intrăm până nu-ţi auzeai cântecul?

— Ba da, conaşule... O fi fost şi asta...

— Şi nu eşti dumneata cel de la care am învăţat noi strigătul acesta, atât de mirific, atât de tihnit, atât de inefabil: „De-acasă, numai bineee!...“, pe care îl lansai atât de voios atunci când ne împărţeai corespondenţa?

...Şi era un strigăt exact de capacitatea şi de forma destinului, un strigăt care, iată, corespunde desăvârşit nevoii mele de astăzi de a urla fără să supăr, fără să deranjez şi fără să implic pe nimeni.

— Aşa o fi, conaşule...

— Care „conaş“, omul lui Dumnezeu? Arăt eu a conaş? Poate că semăn mai degrabă cu Oedip care, încercând să-şi ocolească destinul, n-a făcut decât să-l împlinească — şi cum? — cu preţul atâtor chinuri şi suferinţe...

— Tovarăşul profesor Osip este la bibliotecă. Tocmai i-am adus un colet de cărţi. …Ce grele mai sunt cărţile, domnule! Se cunoaşte că sunt tipărite cu plumb.

— Deci, aici eşti mata acum, nea Georgică...

— Dar unde trebuia să fiu? Acolo unde m-a lăsat amintirea dumneavoastră?

Şi fără să-i mai dea răgaz de vreo vorbă, se desprinse de gard şi pedalând în draci pe rabla sa de bicicletă, se făcu nevăzut pe sub pomi, într-o hudiţă.

Dar glasul său, mai grav din cauza marii depărtări în spaţiul şi timpul interior, s-a mai auzit de câteva ori emoţionând profund sufletul toamnei:

„De-acasă, numai bineee!.... De-acasă, numai bineee!...".