Romanul-manuscris: „Cina de frunze". Capitolul 21

Merita să vezi!

 Constantin se opri, ca într-o reculegere nostalgică, în faţa casei vechii, cu aspect de om necăjit, puţin mai retrasă din şirul clădirilor aliniate la panglica de trotuar.
Poate că şi zidul îşi amintea cum s-au aciuat ei sub streaşina lui implorându-i ocrotire atunci când, de-abia ajunşi în Bucureşti, îi curma vijelia. Înclinarea acoperişului avea ceva din felul de a sta aplecat peste lucrul său al meşterului Avram Iancu:
„Poate repară şi-acum, în aceeaşi poziţie, pantofi de îngeri, în ceruri."
Chiar spaţiul pe care-l ocupa „Fundaţia Avram Iancu“ ducea gândul la linişte, lentoare, renunţare...
„Tatăl meu, parafrazase bătrânul odată o zicere hasidică, era un biet croitor, un croitor mic şi neînsemnat, într-un orăşel mic şi neînsemnat. El repara vechiturile şi căuta să nu strice lucrurile noi. Aşa fac şi eu...".
Era vorba, desigur, de o concepţie de viaţă aici, pe care însă Constantin nu şi-o găsea pe măsură.
„Noul este datoria omului şi dacă nu-l poate crea de unul singur, participarea la devenirea lui e tot atât de importantă!“, ar fi trebuit să-i replice dacă ar fi gândit pe atunci ca acum. Dar acum nu putea decât să constate că, iată, şi locul sfinţeşte omul şi va trebui să nu ne mirăm când vom afla că din pământul pe care-l călcăm cu indiferenţă s-a re-înfăptuit o „Geneză“.
În primul rând, faţada casei arăta altfel acum, de un albăstrui primăvăratic, cerul începătorilor şi zâmbi amintindu-şi cu câtă sârguinţă s-a apucat maică-sa, cu însufleţire secondată de aiuritul, neîndemânatecul şi lunganul frate al său Ionel, să mute, să deretice, să repare, să modifice, să văruiască, să vopsească şi să înnoiască totul.
„Gătiţi moşul de nuntă?“ îşi necăjea el fratele. Şi: „Vezi că hurdubaia asta-i cam reumatică, n-o vindeci decât dacă o duci undeva la băi!“.
Dar Ionel, totdeauna pe replică:
„Nu o ducem pentru că s-ar întoarce vilă şi ne-ar creşte impozitul!“
Impozitul familiei Dobrin crescuse oricum prin inaugurarea prea-nobilei instituţii:
„La Ionel. Saloon de Frizerie. Tunsori Naţionale. Ras de elită pentru militari şi civili“.
Firma era caligrafiată impecabil, într-un vernil asortat faţadei, chiar pe vitrina prin care, nu de mult se puteau vedea incomodele trepiede, masa de cizmărie scundă şi lăbărţată cu şcrabele şi uneltele ei.
Acum însă spaţiul era populat cu înaltele scaune de frizerie cu rezemători pentru cap, cu iluminatele oglinzi care amplificau încăperea, nu lipseau dulăpioarele albe, imaculatele prosoape, cuierul suplu de care atârna o măturică de haine, măsuţa rotundă cu ziare şi reviste pentru clienţii care ar fi avut de aşteptat, ba chiar şi o floare ornamentală, nici mai mult nici mai puţin decât un rododendron înflorit în plină iarnă ― minunea-minunilor şi calul fără coadă!
Dar ceea ce făcea cu adevărat impresie — pusă la vedere şi la îndemâna junelui patron — era o chitară. Prin însăşi prezenţa ei, chitara ducea gândul la frumuseţe, gust, rafinament, intelectualitate... Şi apoi se ştie că, spre deosebire de alte instrumente muzicale, chitara este simbolul sufletului frământat.
…Ianuarie şi prea puţin frig, sau poate că trupul său continua să producă energie ca pentru foarte greaua misiune pe care a reuşit s-o ducă la bun-sfârşit şi să rămână în viaţă. Lipsise vreo două săptămâni din Bucureşti. „Delegaţii“ şi „deplasări“ se numeau aceste absenţe pentru maică-sa şi Ionel, dar numai el şi bunul Dumnezeu ştiau că ele îl puteau cu uşurinţă „deplasa“ direct pe lumea cealaltă.
Intră — căldură de lemn de stejar, godinul torcea pisiceşte.
― Ionele! Vino să mă împrospătezi!... Ionele, unde-mi eşti, Ionele?
Dar fratele său nu se arăta.
Se aşeză într-unul din cele două scaune cu perniţe brodate din faţa oglinzilor, mai comode decât un tron împărătesc, şi-şi întinse picioarele sub chiuveta din faţa sa. Ele, picioarele, au priceput imediat că este rost de-o nesperată odihnă şi s-au pornit să-şi prelingă pe jos oboseala — zăpada şi noroiul care au început să se dezgheţe.
...Şi cum stăteau ei cu tot calabalâcul la uşă, îşi mai aminti Constantin.
Maică-sa:
„O mutare este ca o inundaţie sau ca un incendiu!“
Şi chiar aşa a şi fost, pentru că mutatul de la Bicina la Bucureşti nu era ca dintr-un cartier în altul. Mahala de priviri curioase... Când nu se află la locurile lor, obiectele devin o trădare.
Maică-sa:
„Dacă omul ar avea în el atât adevăr câtă mobilă inutilă cară într-o viaţă, ar fi de neclintit în faţa lumii!"
Şi totul s-a petrecut tot într-o zi geroasă — însă un ger numai pentru mâini şi urechi şi doar un joc de fulgi, ninsoarea.
„De ce oi fi fost atât de convins, atunci când am fost să mi-i aduc pe ai mei la Bucureşti, că-l voi găsi pe Iosif la Bicina?".
...Şi cât de greu a fost să-şi urnească mama din târgul acela nevolnic! Pentru ea, faptul de a fi aproape de rudele ei din comunele învecinate era cea mai durabilă garanţie că este scutită de umilinţele sărăciei. Şi apoi, faptul de a lua de-a binele viaţa de la capăt în Bucureşti, nu era chiar floare la ureche...
Pe lângă celelalte argumente mai mult sau mai puţin logice sau sentimentale, Constantin a fost nevoit să-i dovedească şi cu acte în regulă că i-a fost donată lui casa domnului Avram Iancu şi că salariul său de la „Uzinele de Gaz şi Electricitate“, unde lucra acum, era destul de mare ca să-şi întreţină familia fără grija zilei de mâine — fireşte, dacă acest „mâine“ nu devenea un lup sau alt animal de pradă. Mai mult, prin vânzarea casei de la Bicina şi cu banii adunaţi de el până atunci pentru studii... („Şi n-ai să-ţi mai termini niciodată liceul?“. „Ba da, dar totul la timpul potrivit...“), au avut de unde să-i deschidă şi lui Ionel o „frizerie de elită“.
— Ionele!... Ionele!...
„Unde s-o fi dus înşir-te mărgărite ăsta?“
Nici maică-sa nu se arăta şi n-avea ea obiceiul să doarmă atât de târziu. Cel mai simplu ar fi fost să arunce o privire prin camere, dar picioarele sale imobilizate în odihnă nu voiau să-l mai asculte.
…Intrând prima oară în atelierul pe care Constantin l-a lăsat în paragină după plecarea doamnei Bronia şi încadrarea sa la „Uzinele de Gaz şi Electricitate“, Ionel a ţinut să declare ca un navigator care a pus piciorul pe un teritoriu virgin:
„Până azi, aici omul a fost privit dinspre tălpi spre cap. E timpul să ne inversăm optica!“.
Îi plăcea să emită „ziceri importante“ şi să-şi ducă spusa până unde o cotea brusc şi nu aveai cum să ştii cu ce surpriză te întâlneşti după colţ... Păcat de lipsa unui cronicar Neculce care să consemneze aceste celebre cuvinte.
Constantin se săltă din scaun:
„Ceva nu e, totuşi, în regulă, în casa asta!“, tocmai când Ionel dădu buzna pe uşa frizeriei încruntat ca un războinic şi în loc să-i dea bineţe:
— Pogrom!... A fost un pogrom!... Închipuie-ţi!… La noi, în România!… Aici, în Bucureşti!… Vandalii noştri!… Legionarii, fireşte, cine altcineva?
Nu-şi găsea locul, se agita inutil.
— Unde? Unde?... Hai, spune odată!
Sări în picioare. Oboseala îi dispăru ca izgonită cu câinii.
— În cartierele evreieşti, unde-n altă parte? Dudeşti... Calea Văcăreşti...
— Şi mama? Unde-i mama? îşi smulse Constantin din cuier scurta îmblănită, şapca, fularul.
— Îmi spune mama vreodată pe unde umblă ea? De când este în Bucureşti, îi arde mai mult de umblat decât de casa ei... Poate că-i şi ea acolo... Dar tu, încotro? De-abia ai venit!
— Ghici, ciupercă!

*

Ieşi în stradă cu viteza cu care intrase Ionel în frizerie.
— Stai! Constantine! Nu te duce! N-ai ce căuta acolo... Aţi înnebunit cu toţii!?
„Ba am ce căuta! Simona, Hary, domnul Abba... Dar este vorba şi de ceva cu mult mai important decât soarta unor cunoştinţe! …De asta, deci, patrula armata pe străzi...“
Nici o birjă, nici un tramvai, nimic. Puţini trecători. Cele mai multe magazine, ateliere, prăvălii, închise. Oraşul părea pustiu, golit de sânge.
O porni în goană — dar erau câţiva kilometri buni până acolo! — apoi, obosind, o ţinu tot într-un marş forţat. Aerul rece îi transforma respiraţia în fuioare de aburi lăsate repede în urmă. Ştia străzile care scurtau drumul.
Se aştepta să fie în vreun fel prevenit înainte de-a da ochii cu acele cartiere bântuite cu-adevărat de hoarde barbare. Poate că un bombardament poate ar fi fost mai puţin devastator.
Transpirat, mişcându-se greoi, îşi făcu loc prin mulţimea de gură-cască venită să vadă ceea ce credea că nu e cu putinţă să se întâmple, dar se întâmplase cu adevărat. Cei mai mulţi aveau, pe Moşilor, Văcăreşti, Dudeşti, părinţi, copii, rubedenii, prieteni, viaţă din viaţa lor şi încercau să afle ceva despre ei, să scape odată de speranţa-desperare care le spetea sufletul.
Nici o casă nu părea să fii rămas neatinsă. Sinagoga din Moşilor, distrusă. Alte câteva, din capătul Dudeştilor, devastate. Suluri sfinte, Tora, filactere, sfeşnice, pupitre ― toate rupte, sfârtecate, sparte, călcate în picioare, aruncate împotriva lui Dumnezeu.
Cărămizi, moloz, clădiri arse până-n temelii, bârne fumegânde, uşi smulse din ţâţâni, cărţi — mii de ani de civilizaţie prefăcuţi în cenuşă, boarfe, lighene, landouri, cârje, jucării, nemaipomenit de multe cioburi pe care, călcând, ţi se încrâncena pielea.
Prăvăliile îndeosebi păreau nişte nuci sparte cu barosul — până şi un ageamiu şi-ar fi dat seama numaidecât că întregul „avânt patriotic“ al legionarilor erau jaful şi crima.
Voia să ajungă la casa cea dusă pe gânduri a Benjaminilor şi parcă nu voia:
„Of!… Să-ţi înţelegi inima, grea meserie!“.
Motive ca să amâne momentul se găseau cu nemiluita. Calea Rahovei, acelaşi apocalips — şi fumul acru şi înecăcios care se ridica din ruine cu o impudică lenevie.
„Da, da, desigur, puteam să prevăd, trebuia să-mi dau seama că aşa se vor întâmpla lucrurile! Aş fi putut înţelege că este inevitabilă şi nenorocirea asta, chiar dacă nu aveam alte date decât cele din ziare şi "sinteza" lui Hary. Era de la sine înţeles că Antonescu va ajunge până la urmă la o confruntare deschisă cu Horia Sima, fără nici o legătură cu evreii, dar în care ei vor fi ţapii ispăşitori...“.
Incidentul de cafenea din 19 ianuarie, care a dus la uciderea maiorului Düring, nu făcuse decât să potenţeze delirul antisemit. Străzile fierbeau! I-a văzut, a auzit legionarii urlând: „Moarte jidanilor!“, „Jos Cancicov şi Roşianu!“, ministrul de finanţe şi şeful Siguranţei, pe care legionarii îi considerau „jidoviţi“. Dictatorul îi îndepărtase pe generalul Petrovicescu de la Ministerul de Interne şi pe Al. Ghyka de la Direcţia Generală a Poliţiilor şi Siguranţei, oamenii „Gărzii de fier“ şi în aceeaşi zi luase măsuri de înlocuire a tuturor prefecţilor, chestorilor şi primarilor legionari.
Antonescu nu accepta să împartă puterea cu nimeni. Împotriva cui să se dezlănţuie furia bestiei legionare căruia i s-a fluturat sceptrul puterii pe la nas, dar n-a reuşit să-l înhaţe ca lumea, decât împotriva evreilor? O cerea nu numai „moda“ de la Berlin ci şi însăşi ideologia legionară.
Dar dezordinea din ţară îl devansa pe Antonescu în competiţia de afirmare cât mai vizibilă şi zgomotoasă a loialităţii faţă de Germania hitleristă. Pogromul de la Bucureşti a fost prilejul cel mai nimerit ca răfuiala lui Antonescu cu legionarii să fie pe măsura unui dictator.
...Deasupra dezolantei privelişti pluteau, croncănind, ciorile care nu-şi mai găseau hornurile natale în plină iarnă. Un bătrân sprijinit într-o umbrelă ponosită, cu o pătură jegoasă pe umeri, cu picioarele goale în şoşonii rupcegoşi, nu mai prididea să răspundă întrebărilor cu care era asaltat şi, aiurit, cu ochii încă plini de groaza morţii, arăta faţada unei case linse de flăcări, cu acoperişul prăbuşit în interior:
„Uite ce mi-au făcut!... Eu ce le-am făcut lor?“ şi îşi clătina capul scoţând un: „Ai, ai, ai, ai, ai!...“ care te pătrundea până-n oase, ca frigul.
— Poate-l cunoşti, bre, pe Zisu!...
Nu, Constantin nu cunoştea nici un Zisu, ca de altfel nici pe cel care i se adresase fără nici un protocol, ca între fraţi de suferinţă, un ins ca un hipopotam de smoală.
— Unde-o fi, bre, că mort nu-i era firea..., adăugă necunoscutul. Răscolea cu vârful bocancului molozul de parcă îl căuta pe acel Zisu acolo.
— Dacă-ai şti că mori mâine, ce-ai face astăzi? îl întrebă Constantin pe neaşteptate.
— Ce să fac? Ceea ce am făcut şi ieri!... Şi zici că nu-l cunoşti pe Zisu...
Şi privind dărâmăturile:
— Haoleu, mămuică, nici la Groapa lui Oatu, pe cafteală, nu se dă la bordei!...
Era deja în apropierea casei Benjaminilor, dar se opri să-l asculte pe cel care devenise, în acel loc, personaj principal. Avea alura unui om de zăpadă nu numai pentru că era îmbrăcat tot în alb, ci şi pentru că părea improvizat din elemente disparate. Stătea cu spatele la „Farmacia Gottesmann“ şi şoptindu-şi spusele se făcea, nu se ştie cum, auzit mai bine decât dacă le-ar fi strigat.
Sute de borcane colorate, flacoane, eprubete, seringi, sticluţe, fiole sparte, pastile împrăştiate — sănătatea câtor mii de oameni? Şi mirosul pătrunzător de medicamente care încerca să te readucă la realitate, dar era cu neputinţă, peisajul nu făcea parte din lumea noastră.
— Merita să vezi!..., se adresa „Omul de zăpadă“ cuiva anume şi în acelaşi timp nimănui, iar tonul de confesiune se bătea cap-în-cap cu „merituoasele“ situaţii pe care le descria.
— Merita să vezi, murmura el domol, cum se face de rahat directorul general al teatrelor, poetul Radu Gyr, chiar în faţa Teatrului Naţional care n-a apucat în viaţa lui atâta circ de haită: ... „Antonescu-masonul!“, striga ca un smintit şi: „Generalul de operetă“, „Dictatorul Cizmuliţă“, apoi „marele orator“ se repezea să-l spurce pe Ică Antonescu: „Gogoaşa cu joben“, „Ombilicul înfuriat“, „Bale colorate“ şi alte „poeme de dragoste“ legionară.
…Meritau văzute luptele de la Prefectura Poliţiei, adică românii ucigându-se între ei, cele de la Ministerul Economiei sau de la Cazarma Gardienilor Publici.
În sediul lor din strada Roma s-au baricadat cei mai înrăiţi legionari. După ce au secerat o patrulă cu mitraliera, au mai aruncat peste un supravieţuitor, un biet soldat, găleţi de benzină, i-au dat foc...
Dar merita oare cu adevărat să vezi toate aceste atrocităţi?
„De ce e nevoie, se întreba Constantin rămânând cu gândurile sale, să vezi, să afli, să ştii că tot ceea ce a creat bun şi frumos omenirea de-a lungul secolelor nu este un dat pentru totdeauna? Va trebui să-i dau dreptate lui Hary: Violenţa, răul, urâtul şi minciuna, de-abia depăşite de o generaţie, sunt redescoperite de alta în forme tot mai rafinat inumane."
Şi, totuşi, merita să vezi măcar bătrânul acela, un fel de Avram Iancu mult mai oropsit, care îşi ţinea capul în mâini şi legănându-şi-l, îngâna la nesfârşit: „Ai, ai, ai, ai!...“, pentru că atunci când această nebunie a lumii va deveni obiect de studiu, o bibliografie facultativă la o istorie mult prea încrâncenată, din obsedantul său: „Ai, ai, ai, ai!“ nu va răzbi poate nici un „a“, nici un „i“ până la conştiinţa viitorimii.
Şi puţini vor fi cei care vor afla, şi aflând nu vor crede că legionarii au înfiinţat: „Centre de tortură“ — da: „Centre“, da: „De tortură“ pregătite din timp la Prefectura Poliţiei şi sediile legionare din strada Roma, Cercului, Călăraşi...
La „Centrul“ din Calea Călăraşi 37, cele vreo două sute de victime au fost mânate pe scări, sub o ploaie de lovituri, din subsolul în podul imobilului şi îndărăt, toată noaptea.
La distanţă de câteva trepte, călăii în mâini cu bâte, răngi, ciomege, bastoane, pari, măciuci, îi loveau fără răgaz — până şi sticlele golite întru împrospătarea „voiniciei“, se dovedeau a le fi de folos la ruptul oaselor şi spartul capetelor.
Bătrânii bolnavi, schilozii, femeile cu copii în braţe, gravidele cu care se „luptau“ legionarii urlau înnebunitor încercând să-şi ferească măcar (dar inutil) capul, se sprijineau între ei, se înghesuiau unii în alţii, se împiedicau în trupurile căzute.
Părea că o singură fiinţă uriaşă urca şi cobora scările moi de atâtea vaiete, lunecoase din cauza sângelui, trecând prin faţa Bestialităţii de Apoi ― bestialitatea pretinsă de Emil Cioran.
Prin pereţi răzbătea în afară Evul-Mediu. Şi afară erau oameni care auzeau şi ştiau ce se petrece înăuntru, dar nimeni nu intervenea, pe nimeni nu-l durea suferinţa aproapelui său, nimeni nu făcea absolut nimic întru apărarea celor schingiuiţi.
Probabil că această formă de tortură — şi nici de-atâta nu putem fi siguri — a fost singura „contribuţie originală“ a legionarilor la istoria României.
În zori, supravieţuitorii au fost scoşi în grupuri, buluciţi în camioane — şi acestea pregătite din timp! — transportaţi, fie la pădurea Jilava, fie la Băneasa, puşi la zidul copacilor şi, de la mică distanţă — cât să nu-i împroaşte sângele — împuşcaţi, iar peste ei au fost aruncate cadavrele celor care au murit înainte de execuţie.
Sângele mai topea zăpada când legionarii şi-au dat cu „înţelepciune“ seama că unul din scopurile majore ale rebeliunii, jaful, nu a fost cu destulă minuţiozitate îndeplinit...
S-au întors la locul masacrului: Pulovere, încălţări, cămăşi, izmene, totul trebuia luat, până şi dinţii din gură au fost smulşi cu cleştele de cuie cu tot cu gingii.
…Constantin îşi simţea inima atârnată în piept, propria lui viaţă îi devenise indiferentă, mergea fără sine dar, odată ajuns la casa prin care umblase cândva „desculţ prin rai“, respiraţia i se înteţi din nou de parcă de abia atunci s-ar fi oprit din goana dinspre Colentina.
Neaşteptat, clădirea era intactă, rămasă pentru alte vremi care aveau să vină...
Speranţa lacomă de suflet: Poate... Poate „ai lui“ au scăpat! Şi, totuşi, n-avea curajul să atingă butonul soneriei pitit dincolo de grilaj. Dar când se hotărî, în sfârşit, s-o facă, nu mai ridică degetul.
Zadarnic, fireşte… Chiar dacă Benjaminii au scăpat de urgie, se aflau departe de acel cartier blestemat.
„Dacă nici acum nu şi-a convins Hary tatăl şi sora că, pentru ei, totuşi, America este refugiul...“
Dintr-o curte alăturată ieşi o femeie înfofolită şi îmbrobodită, doar ochii i se mai vedeau de sub şalul negru.
— Pe cine căutaţi? întrebă severă ca un paznic de noapte.
— Îl caut pe... Veronica! strigă recunoscând-o. Şi, totuşi, nu-i venea a crede.
— Taci! scrâşni ea şi se uită hăituită în jur. Urmează-mă!...
Se abătu din nou în curtea din care tocmai ieşise. În fund, o căsuţă dărăpănată, pustie.
— Mişcă-te odată!
„Hm..., hm! Dacă tot merită să vezi, o să văd eu de îndată ce-i şi cu tonul ăsta...“
Un câine cu capul zdrobit, rămas legat în lanţ în faţa cuştii sale — creier cu noroi şi zăpadă.
„Ce-or fi avut câinii între ei?"
Veronica îl trase de mână spre o spărtură din gardul de zid al casei Benjamin şi se strecură ea prima dincolo.
În spatele casei, separată de clădirea principală, se aflau dependinţele servitorilor, bucătăria foarte spaţioasă, cu toate ale ei. Acesta nu putea fi decât „spaţiul vital" al Ilonei.
Au intrat — obiecte domestice, masă, scaune, ceaun, polonice, farfurii, tacâmuri, oale, cratiţe, ibrice, miros de condimente şi cafea, căldură molcomă şi un pat de o persoană între un perete şi o plită uriaşă.Cine ar fi spus că numai la trei-patru sute de metri de dezastrul de afară se află o oază de calm şi de linişte?
„Să-şi fi cumpărat Benjaminii viaţa de la legionari?“
Pereţii plini cu fotografii din cele mai puerile: „Colecţia“ te ducea cu gândul la o obsesie.
...Iat-o şi pe Ilona într-o „a lá minut“, cu Hary alături, ea zâmbindu-i agresiv — el, ironic, condescendent: „Capodoperă de Cişmigiu“ realizată, probabil, într-o zi de primăvară cu muzică de promenadă, lumină lină şi sufletele asemenea.
— Nu întrebi nimic! se răsti Veronica din nou cu un glas de „Porunca Vremii".
Îşi lepădase broboada, a Ilonei, dacă te luai după culorile ei stridente, înfăţişându-i un chip chinuit, claia de păr blond îi era tunsă scurt, şuviţele parcă-i erau lipite de creştet.
— Şi dacă întreb?
Sub pardesiul mult prea larg şi lung şi oricum prea subţire pentru ianuarie, i se vedea uniforma legionară.
— Faci ce-ţi comand eu!
Căutătura sălbatică.
„Ehei, ce-am vrut eu să-mi fie ea, şi ce-au scos din ea alţii!...“
— Ei, lasă!... Ţi-ai şi găsit omul! M-ai cunoscut tu pe mine temător şi subaltern în suman şi căciulă ţuguiată, tuflită pe-o ureche?
— Nu am de ales! Dumnezeu mi te-a trimis!
— Nu cred că Dumnezeu, atunci când vrea binele cuiva, ţine neapărat să facă rău altuia. Poate doar dumnezeul vostru legionar.
— Eşti român? Eşti creştin? Eşti patriot? Ai datoria să alergi, să zbori până în strada Roma... Te duci din ordinul personal al lui Viorel Trifa...
— Uşurel, ca nu-mi eşti tu patria! Iar Viorel Trifa, mai mult ca sigur, linge acum cizmele lui Hitler, la Berlin.
— N-avem timp, pentru numele lui Dumnezeu! trecu ea pe un ton de rugă febrilă. Am rămas singură aici... Nu mai ştiu ce s-a întâmplat... N-am voie să-mi părăsesc postul!... Vei fi răsplătit regeşte!... Chiar şi pe mine dacă ai să mă vrei...
— Uite ce-i, fătuco. Mai pe scurt: Dacă ai dat de belea şi trebuie să-ţi salvezi pielea... Bine, măcar pentru taică-tău, te scot eu din încurcătură, deşi poate că nici el...
Ochii ei sclipiră o clipă iluminaţi:
— Aici sunt bunuri confiscate de la jidovi în valoare de milioane! Pricepi? De milioane! …Acestea trebuiesc salvate! Viaţa mea, în comparaţie cu sfânta cauză legionară, nu contează nici cât un scuipat!
Şi Veronica scuipă chiar cizmăreşte.
— Îţi spun eu ce s-a-ntâmplat, încercă el să-i potolească „avântul patriotic":
Antonescu a pus armata pe voi. V-a vânat realmente ca pe fiare. Legionarii nu mai există ca putere politică în stat. Şi, după cum bine văd eu, „cauza“ ta sunt nişte averi prădate prin violenţă şi crimă.
— Cât va exista poporul român, va exista şi-o cauză legionară, asta s-o ştii de la mine!... Antonescu va fi înfrânt pentru cutezanţa lui şi îşi va primi pedeapsa bine-meritată!
― … Pedeapsa pentru că i-a oferit ţara lui Hitler pe tavă şi-o va primi oricum, dar nu de la voi. Asta i-o va administra istoria, indiferent prin mâna cui.
―Ξţi umplu buzunarele cu bijuterii ca să alergi mai uşor…
— Şi dacă nu accept?
Veronica îşi duse mâna la tocul de piele atârnat de centiron şi scoase, lent, pistolul.
...În sfârşit, avea şi ea pistolul pe care şi l-a dorit cândva cu atâta ardoare.
— Trebuie să te împuşc! Ai aflat un secret mai important decât o viaţă de om. Viaţa ta de slugă la jidani.
După cum o ţinea cu ţeava îndreptată spre el, îţi puteai da seama că ştia să folosească foarte bine unealta aceea cu trăgaciul sensibil. Îl privea decisă, cu ochii tulburi — unde era mutricica aceea a ei, de copil bosumflat, care ţi-o făcea imediat simpatică?
Uşurel, parcă temându-se să nu-l curenteze, Constantin întinse mâna spre clanţă:
— La revedere!... Şi, te rog, fără zgomot — gest cu capul spre pistol — pentru că deranjezi vecinii şi poate că dorm la ora asta...
Şi, din întoarcere, cu o lovitură fulgerătoare, o mătrăşi de pe verticală. Dar Veronica apucase să apese trăgaciul — bubuitura zăngăni geamurile, paharele şi sufletul său alcătuit, ca al oricărui om, şi din puţină sticlă. El înşfăcă însă repede pistolul, deschise uşa, smulse cheia din broască:
O ultimă privire — Veronica se dăina ameţită în patru labe — încuie pe dinafară.
…Şi de abia dincolo de spărtura din zid îl apucă o grabă de neînţeles, pentru că acum se afla în afara oricărui pericol.
Aruncă pistolul, nu înainte de a-l descărca, şi cheia în cuşca nefericitului câine şi străbătu curtea în goană. Odată ajuns în stradă, răsuflă uşurat, dar nu reuşea cu nici un chip să-şi potolească bătăile inimii.
„Trebuie neapărat să-l anunţ, cât se poate de repede, pe taică-său, domnul Aioanei!“
…Oamenii mai umblau buimaci de colo-colo, se adunau în jurul câte unuia care avea ceva de povestit...
Constantin mai era însă cu gândul la ale sale:
„Iată cine era să-mi găurească mie pielea într-aşa un fel încât să nu mai mi-o poată cârpi nici un cizmar!“
Şi parcurgând din nou strada cu casele distruse de vandali, deodată auzi rumoare şi chiar hohote de râs. Un adolescent striga cu intonaţia unei gazde care, după masa festivă, îşi invită musafirii la dans:
„Şi acum, doamnelor şi domnilor, poftiţi la morgă!“
Desigur, nu era nimic de râs decât în faptul că prea îşi luase rolul în serios.
...Morga de pe Cheiul Dâmboviţei era asaltată de zeci şi sute de oameni. Se sta la rând....
Chipuri grave, plânse, schimonosite, palide. Femei leşinate, scoase pe braţe. Un ins voma nebuneşte, cu mâinile înfipte în coama unui gard, ca peste bordul unei nave în tangaj.
Se aşeză şi el la coadă:
„Sper să rezist!“
Dunga dintre sprâncenele sale era vânătă, ca îngheţată de un ger năprasnic. În spatele lui, un bătrân murmura:
„Cică arată groaznic! …Mai ales cei duşi de legionari la Abator. Au fost atârnaţi în cârligele parlagiilor şi le-au pus pe de după gât inscripţia: Carne kaşer."
...Trupuri întinse pe jos, unele lângă altele — câte puteau fi? Te frapau, din prima clipă, picioarele goale care ieşeau de sub giulgiu. Picioare desculţe, de toate formele şi mărimile purtându-ţi privirea spre o zare în care nu se puteau afla decât ― tot goale ― tălpile lui Dumnezeu.
Se cutremură când o recunoscu pe... Ilona! Ilona ciuruită de gloanţe!
Ilona?! De ce Ilona, Dumnezeule-Doamne?
De ce… Poate că, aşa nevolnică precum era, a încercat să-i ia apărarea lui Hary...
Şi... Şi Hary! …Fruntea sa înaltă, chiar ca de filozof, realmente spintecată.
Întâmplare sau nu, dar alături de Ilona şi-n moarte. Cât de aproape a luat sfârşit călătoria lor spre îndepărtata Americă, of!...
Constantin era împins din urmă de cei care voiau să-şi dumirească mai repede sufletul.
„Simona!...“ dădu să strige sau chiar strigase, oricum nu mai avea importanţă, glasul lui nu se distingea din marele vaier al celor care îşi recunoşteau printre morţi copiii, fraţii, surorile, părinţii... Simona mai avea ceva din alura ei mândră, dar chipul de un verde profund greţos îi azvârli, instantaneu, stomacul în gură.
Se sprijini de cineva. Acum urca şi el, în sine însuşi, Golgota din clădirea de pe Calea Călăraşi 37.
Nu mai voia să vadă, să audă, să existe, dar o putere mai presus decât voinţa sa îl obliga să privească.
Bătrânul librar... Domnul Benjamin Abba avea capul crăpat poate de aceeaşi mână şi cu aceeaşi muchie de topor care a zdrobit şi ţeasta câinelui din lanţ.
„Doamne, cu ce ţi-am greşit? De ce trebuie să văd, de ce trebuie să fiu eu cel pedepsit de a nu uita şi de a nu ierta masacrul inocenţilor?“
Şi Constantin îşi simţi lacrimile ― lacrimile îi veneau în ochi întruna împotriva vrerii sale, îi curgeau ca sângele dintr-o rană.
Era de mult afară, nu-şi mai dădea seama pe ce străzi mergea, unde se afla, vorbea de unul singur:
„Hary, iartă-mă!… Te rog, iartă-mă!… Chiar dacă nu aveai tu dreptate în tot ce spuneai, apărai punctul vieţii de vedere.
Moartea nu are şi nu poate avea puncte de vedere...".