- Ale mele
Masa cu foi şi caiete,
altarul pe care sacrific cuvinte,
mici animale domestice,
prin ardere de tot.
- Într-adevăr,
- încep să semăn cu poezia mea,
- un bătrân din desene-animate.
- De ce se întâmplă ceva
nepermis?
Inima, între două coperţi,
ca într-un acvariu.
- Lecţii
Un geam îngheţat,
plin cu notiţe la geometrie.
Iar lecţii, iar lecţii, bătrâne?
- Fantasma ta,
- departe, în interiorul oglinzii.
- Trecem unul prin altul,
fără să ne recunoaştem.
- Te blestemă cineva,
- de dincolo de uşa fanteziei.
- Încearcă să-ţi imaginezi,
- că aceasta e chiar realitatea.
- Mai ţine de iubire
(Sonet)
E toamnă. Altei fiinţe mai vii m-aş da în schimb,
dar frunzele se leagă ca mările-ntre ele,
şi nu mai trage timpul în urma sa alt timp,
şi simt cum se răceşte Pământul printre stele.
- Părelnic bate ceasul în urbea de glicină.
- Sperăm să ne mai nască în primăvară-un măr.
- Şi când, în şir, castanii răsar drept lună plină,
- e mai multă lumină, nu-i mai mult adevăr.
- A câta
oară-i toamnă? Iubim a câta oară,
cum din privighetoare amurgul smulge-un tril,
cum, până a ucide, cântând săgeata zboară,
- cum pune-n noi o mână destinul: iată-ni-l.
- Mai ţine de iubire să fim şi să nu doară.
- Şi, totuşi, mor poeţii în paturi de copil.
- Uneori
Te mai iubesc şi azi, uneori,
când mi-amintesc de păduri.
Te visez. Dimineaţa mă mir,
de ce ţin noaptea-ncleştată de mână.
- Plec cu mersul meu grav şi încet,
- nufărul purtând pe umeri lacul.
- Pământul mă restituie mai greu,
- lumina mă apune ca pe-o rază.
- Recunosc aerul prin care-ai trecut,
- frunzele atinse de privirile tale.
- Te mai iubesc, uneori,
de la mari depărtări,
cum îi iubeşte Dumnezeu pe oameni.
- Frumoasă...
Frumoasă e frunza,
când nu mai bea apă.
- Jur,
n-am văzut frunză mai frumoasă,
decât sufletul meu,
când scriu.
|
- Ore trecute
Odaia mi-e plină de ore trecute,
azvârlite prin colţuri.
- Nu construiesc,
- nu ar,
nu fac negoţ,
n-am fost eu cel chemat
să schimbe lumea.
- Îmbogăţesc doar bănuiala,
- că viaţa poate fi mai frumoasă.
Ca bătrânii
Plouă zgârcit. Un înger,
zgârie norii cu unghia.
- Umbrele se sprijină-ntre ele,
- ca de abia ieşite din beciuri.
- O hârtie vagabondă se ţine de mine,
- îşi caută şi ea un stăpân.
- Am înţeles că n-ai să te întorci.
- Şi te iubeam ca un popor!
- Te mai aştept şi azi ca bătrânii,
care aprind, vara, focul în sobă.
- Floarea trece prin fazele lunii.
- Melcii se scad.
- Un câine se-aruncă,
- într-un vraf de lumină,
ca într-o apă-ngheţată.
- Din neatenţie
Fiece clipă striveşte o frunză.
În toamna orei ruginesc şi cad,
scot murmure — armonia părăsirii.
- Ajung pe căi de manuscrise,
acolo unde-i mult mai greu decât viaţa.
Furnici construiesc,
pe ruinele dragostei vechi.
- Se
stinge o lumină atât de tare,
încât întunericul nu îndrăzneşte,
mult timp să se-apropie.
- Din neatenţie,
ia moartea poetul cu sine.
- Nevăzut
Şi e liniştea în care omenirea,
aude piatra lui Sisif odihnindu-se.
- Mă uit printr-o carte afară.
- Lumea e la fel de frumoasă,
- poate doar puţin mai foşnitoare.
- — Ploaia e o mare foarte rară. —
- Hrănesc un nevăzut cu scrisul meu.
Duc întuneric la moarte.
- Am înţeles
M-am aplecat,
să ridic un chibrit aprins,
dar tu mi-ai strigat
să nu smulg de pe cer,
steaua aceea.
- Mi-am simţit mai uşor,
inelul de platină.
Într-adevăr, plecaseră
păsările călătoare.
- Un corb mi-a trecut pe la geam,
în zbor fărâmiţat.
Am înţeles...
Neterminate manuscrise.
|