Fragment din poemul: E L E N A sau: GRĂDINILE SUSPENDATEALE CUVÂNTULUI carte manuscris/ Bucureşti, 2000

Motto:  Vâslaş   Când plouă dintr-un fără margini nume, ca şi cum oamenii n-ar fi acasă, şi frunza cade — cort imens pe lume, şi păsări migratoare chiar ne lasă,   când plouă până jos, sub rădăcină, şi clipa nu mai are nici un drept, şi sare o lumină din lumină, să se ascundă într-un înţelept,   când plouă până-n şoaptă, până-n parcă, a disperare de cuvinte — când..., eu am văzut trecând prin cer o barcă, de suflete — şi pe vâslaş plângând.

Cântul I CĂLĂTORIA Am să-mi rescriu viaţa în versuri neterminate, aşa cum îmi este ea povestită ca eu s-o trăiesc. Cel de Negândit îmi ştie, oricum, pe de rost întâmplările civilizate numai în fantezia mea, pe când vieţuiam în Cetatea Eru. El rosteşte aici un cuvânt, la mare distanţă un altul şi anii mi-i irosesc navigând după-un sens. Vorbe livide ţin bine ascuns adevărul. Dar eu nu pot decât să scriu cu o floare de henga, vindecătoare de patimi, cartea care pleacă în viitor fără mine — propun o nouă viziune furnicilor. Acum, cel ce nu sunt călătoreşte, mănâncă şi bea, ia trecutul în pumni şi îl duce la gură, scoate din vorbe măruntul şi-l dă la săraci. Cel ce sunt este îndrăgostit, încearcă să fie bărbatul din vremea aceea, Elena, când — emoţionat — fiul meu ţi-a dăruit firul de iarbă. Astăzi, cu sufletul atârnat în cârlige de rufe, pun un gând intim lângă valiza cu manuscrise. El mă va însoţi între două ţinuturi spre a avea cu cine vorbi despre fericirea din care am descoperit numai nuanţe, din teama de-a nu fi chiar fericiţi. Trei mari înţelepţi mă privesc resemnaţi, sprijiniţi în toiege din floarea de henga, câinele Zerv mă tot latră din peştera morţii. Oare de ce amintirile noastre de ieri, de azi şi de mâine ni-s atât de străine? Şi trenul există în propriul său ritm. Deschid o fereastră şi iau, în viteză, o gură de-albastru, precum rândunelele apa în pliscuri de pe suprafaţa neclintită a lacului.   …Undeva în câmpie, oameni aleargă şi strigă şi sar peste un foc, aruncă în flăcări cu pietre şi-apoi alte focuri aprind. Şi vine-o pădure în care-întunericul leagă mestecenii-n şir câte doi — cununie-între suflete lungi — şi îi duce la moarte. Arborii mari vieţuiesc jumătate-n pământ, jumătate deasupra, astfel în vremi de restrişte, poeţii. Ci, despre poezie se tace atât de departe... Suntem ca în sângele unei statui, urcăm într-un veac o câtime. …Am ajuns. Aici timpul este atât de subţire încât poate trece prin inima unei secunde. Ruine de nori sunt în cer, din ele se scurge moloz auriu. Aerul leneş e rupt de lungi zboruri rapide şi-şi schimbă mereu echilibrul: Într-o parte e ura, în alta e dragostea. Câinele Zerv cu umbra sa în dinţi ― nu ştie unde s-o pună, vrea să mi-o dea ― în sufletul meu nu încape. …Cât suflet dislocă o piatră cu ură-aruncată în altul! Cei trei mari înţelepţi mă urmează. Pe tăvi de aramă îmi poartă trecutul cu răni şuierând a mirare. Se uită la tomul de cărţi dintre două religii, cu grija de-a nu provoca întunericul flutură psalmii şi-apoi îmi răspund întrebării nepuse: „EL este Unul!". De-aş apuca eu şi ziua aceea, Elena, în care să fiu viitor, iar cărţile mele să vină la mine ca nişte mesteceni cu suflet legaţi între ei câte doi, duşi spre viaţă! Tu ştii prea bine: Numai cei ce fac rău unui neam de poeme sunt vrednici de milă. Deci, poate a fost şi acesta un timp-aşezare cu oameni prea paşnici: Ei grâu discutau. Acum umbrele noastre-s mai iuţi decât noi, dar şi ele se strâng, temătoare, în jurul clepsidrei. Mai sunt încă tânăr cu tine, Elena, dar şi-atât de bătrân încât, oarecum, şi dincolo... Ne bucurăm de această-întâlnire ca două particule elementare. Smulgem cuvinte din ziduri — rămân geometrice pete de soare, speranţă-n lumina râului Hiora. Mai plouă, dar clipa-i uscată ca pocnetul unei arme de vânătoare. Îţi aminteşti cum speram cuibăriţi într-un tril fără somn, atât de departe de peştera morţii? ...Acum simt şi în somn cum părul mi se albeşte la tâmple. Ce suntem noi? Simple-întâmplări care îşi vorbesc într-o limbă de ele-inventată. Păsări fulgerătoare apoi, în dezordinea zilei. Le surprinzi numai urma când, brusc, întorci capul. Unde-ai fost tu pe când eu mai pluteam dimpreună cu neaua? Şi dacă eram, ce puteam înţelege cât timp cei trei mari înţelepţi de pe Muntele Sacru ne vedeau în oglinzi paralele? …Din întuneric alegi mici lumini ca pe boabe de grâu şi ascunzi amănuntele lor în uitări diferite. Te speli — dar şi apa e-acum fericită cu trăsăturile tale în memoria ei plutitoare. Pe unde-ai să treci va renaşte cu patimă viul.