Hai să râdem la oglindă! Poezii pentru copii

Stârcul Vine-un stârc dintre aluni. Dacă vine, azi e luni. Vine-un stârc de la Galaţi. Dacă vine, azi e marţi. Vine-un stârc rotind mari cercuri. Dacă vine, azi e miercuri. Vine-un stârc din Dorohoi. Dacă vine, azi e joi... Da, dar voi nu ştiţi că stârcul, care scormoneşte smârcul, căutând în baltă broaşte, vine fiindcă ne cunoaşte... Iute, hai, ca clipele, să ne spună dânsul cum a vâslit cu-aripile, nopţi şi zile-atâta drum! Stârcul stă într-un picior: „Vin copiii!... Ştiu ce vor: Surioară... Frăţior...“ Vine-un stârc pentru cei tineri. Dacă vine, azi e vineri. Vine-un stârc la dumneata. Dacă vine,-i sâmbăta. ...Zice stârcul: „Bine că, s-a făcut duminică!“. Racii ― Prea-şi întind mustăţile, racii-n toate părţile!... Unde-o iei sau te clinteşti, dai de unghii şi de cleşti: Nu mai e loc pentru peşti! se plângea un crap curat, ca lacrima de bărbat, pe obrazul zdrumicat. ― Să trăiască pe uscat! ― Bine zici! adause-o ştiucă. Să ne lase!... Să se ducă, unde vor, dar cât mai hăt! Şi să nu dea îndărăt!... Că ne mai gândim apoi: Iazu-i mic şi foamea-i mare... N-avem hrană pentru noi, să le dăm şi lor mâncare? ...Auzind ei, racii, astfel de cuvinte, au roşit, săracii, ca-n apă fierbinte, şi au suspinat (iar suspinul scapă mult mai greu sub apă): ― Să-ncercăm pe-uscat... Deci, pe îndelete: „Muşcă? Taie? Frige? E mai bine-n ghete, sau pe catalige?" Dar pe mal, alt bai: Şoarecii îi saltă, şi-i aruncă-alai, înapoi în baltă... ― Ei, frumos!... Poftim!... Noi unde trăim? ― Poate că... pe sus! ― Ce face? Ce-aţi spus?! ― Fără nici un vaier! zise-o cucuvaie. Nu e loc în aer! ― Dar noi? ― La tigaie! Cucul şi privighetoarea ― Cucule, cine ţi-a dat, glasul? Faci să mi se pară, că din cântec şi oftat, işti bucăţi de primăvară..., se mira Verde-'mpărat, cel cu glas înlăcrămat, de o lacrimă mai verde, decât cea ce nu se vede. ...Vino, stai cu noi la curte, ia palatul meu, de-l vrei, lasă-ţi zborurile-abrupte, ca un râs de cuc holtei! ...Auzind, privighetoarea, s-a plâns albă ca răcoarea, ce în inimă se lasă, când un dor te face casă: ― Nu-i o cântăreaţă sfântă, împărate!... E-un năuc! Cucul nici măcar nu cântă, dacă nu e singur-cuc! Dar şi cântecul lui, ce-i? „Zdrânga-zdrânga", pe curmei. Şi, mărite, ai uitat? Cucul e... împrăştiat! Iar eu, iată: Sunt pe cale, să scot pui... Şi eu clocesc, instrumente muzicale! ― Împăratul meu ceresc, zise-un sfetnic: Nu-i, fireşte, mare zor să ni-l aduci... Dacă dumneaei cloceşte, lasă, c-o să-avem şi cuci...

Artă A ajuns motanul Victor, peste noapte, mare pictor... În ajun de calendar, nici nu se gândea măcar... Asta-i casa lui... Nu juri că a pogorât din stele? Toată-i plină de picturi, în ulei şi acuarele: Pe pereţi, pe jos, la uşă, în fereastra dintre tei, ca să le adauge-o tuşă ziua, cu penelul ei... ― A pictat? Dar oare ce? se întreabă neam pe neam, şoarece pe şoarece. ― Cine ştie? Habar n-am! Dar cum vestea a dat rod, toţi spuneau că sunt pe pânză, numai şoareci care rod roţi de caşcaval şi brânză!... (E-o profundă desfătare, şi înaltă ― şi pe brânci, arta ta, să fii în stare, s-o şi faci, s-o şi mănânci.) Deci, veniră ca la teatru, îmbrăcaţi în haine noi... Şi intrau tot câte patru, dar ieşeau doar câte... doi! ― Noi veneam să te-admirăm, Iar tu ne înfuleci soarta?! plânse-un şoarec. Iar motanul: ― Ei băieţi, aceasta-i arta! Tigrul şi musca In amiaza de sidef, stă sub umbra de cacao, tigrul ― fără nici un chef, nici sprânceana n-ar mişca-o. Şi, întins în păpădie, în papuci şi pijama, moţăie visând să vie un izvor la el, să-l bea... Musca ― n-are altă treabă? Încurcată ca o şoaptă, se aşează şi-l întreabă: ― Asta ce-i? Urechea dreaptă? Şi auzi cu ea? Nu doare, fără... microprocesoare?! Iar aceştia-s ochii? Vrei să-mi spui cum de vezi cu ei? Vai, şi ce mustaţă lungă!... ...Tigrul sare ca o minge: Dă cu coada ― n-o alungă, dă cu laba ― n-o atinge... ― Te zdrobesc! Te dau la râme! urlă tigrul din rărunchi, şi se-aruncă s-o sfărâme... Buf!... cu capul într-un trunchi. ...În amiaza de sidef, stă sub umbrele mărunte, tigrul ― iarăşi fără chef, dar cu un cucui în frunte! Şi îl zumzăie-n zadar, musca, negul de pe var, o-ntrebare să-i mai puie: ― Dai cu capul în cucuie?! Greierele şi poetul Greierele, negru, mic, mai pe după primul frig, când să cadă neaua, a poposit la casa mea... Cum ştiam din altă pană, că nu are, iarna, hrană, eu mă pregătisem ca să aibă tot, precum acasă: Chilioară ca la ţară, trasă-n formă de chitară, pat cu pilotă de puf, şi căldură ca-n burduf, vin în beci şi-n pod merinde, să şi dai, căci ai de unde... Şi-apoi, cadă cu toptanul, neaua ― să-odihnească anul. Însă, de abia venit, ― strănuta, era răcit ―, a şi zis o sârbă pre toate şapte strunele... ― Stai! îl rog. Da' treabă-i asta? Am copii... îmi scoli nevasta! Iar eu, cum se vede, scriu. ― Aş! răspunse. Las' că ştiu... Mie-mi spune ― auzi ! ― că îl conturb cu muzică... Şi-i convins că-i melodie, „scârţa-scârţa“ pe hârtie! ― Ce-ai spus, gâză cât nimica?! ...Să mai am cu dânsa pace? Biiine o-ncălţă furnica, când a pus-o-n frig să joace!