Motto-uri:

Iubito, îmi ia barca cer,

cum ia o lotcă veche apă.

Dar nu îmi pare rău că pier,

pe cât regret că alţii scapă.

 

Şi dacă mâine-mi bate ora,

şi se va sparge în ruine,

eu zic: „Adio tuturora!"

...Şi numai ţie: „Hai cu mine!"

Într-un ţinut foarte mic, foarte mică,

am o casă foarte mică, foarte mică.

Mergând, port ţinutul sub paşi,

intrând, casa respectuos se ridică.

 

Încap exact între podea şi tavan,

fereastra suportă doar o privire,

vorbesc cât să umplu un singur cuvânt,

o nepotrivire.

 

De fapt, nici nu spun nimica, nimic,

de fapt, nu visez nimica, nimică,

într-un ţinut foarte mic, foarte mic,

într-o casă foarte mică, foarte mică.

Vânătoare

A zărit un miel în iarbă,

lupul cel din codru’-adânc,

şi şi-a zis atunci în barbă:

„Eu pe ăsta îl mănânc!“.

 

Dar trimise soarta blândă,

pe acolo-un vânător,

şi văzând pre lup la pândă:

„Eu pe ăsta îl omor!".

 

Paznicul trecând de-a latul,

a rostit cu mult nesaţ:

„Nu-i permis aici vânatul!

Eu pe ăsta îl înhaţ!“.

Şi-a venit şi-un şef cu slavă:

 

„Daţi-mi mielul ca să-l pup!...“

Şi-l pupă... cu sos la tavă.

O morală?

Bietul lup!

 Deşi unii mai susţin,

că ne-am înrudi puţin,

 personal, n-aş vrea să am,

cu maimuţa nici un neam!

 

Sare, ţipă, e pripită,

când nu doarme, ne imită

într-atât — fără iluzii —,

încât se mai nasc confuzii...

 

De aceea mi-am şi spus:

„Urc în crengi, la dânsa, sus,

şi-am să-i zic, fără perdea,

ce gândesc eu despre ea!".

 

Dar când să ajung, deodată,

mai cu saltul, mai cu huţa,

sare jos şi mă arată:

— Eu sunt om! Tu eşti maimuţa!

 

— Vai, ce-ţi fac! ...Dar mai coboară,

dacă poţi, că-i până la lună!

Şi nu am măcar o scară,

şi un Darwin să mi-o pună...

 

Şi-am gândit ca orice om:

„Ei, acuma, mătăluţă,

trage-te dintr-o maimuţă...

Dacă nu, rămâi în pom!“.

...E veche vorba cu acele fiare,

care-au plecat în grup la vânătoare:

un leu, un lup, o vulpe şi-o panteră...

„Hai să jurăm că împărţim frăţeşte

 

vânatul — zise leul — ca pe-o sferă!“.

Un cerb fu prins. Şi leul zise iarăşi:

„O parte e a mea, ca buni tovarăşi.

Iau şi a doua — pentru că sunt leu!

 

A treia, oricum nu vă foloseşte...

A patra s-o ia... cine îndrăzneşte!“.

 

Morala:

Râdea de ei dintr-un tufiş, măgarul:

„Păi, partea leului o ia dolarul!“

 

 Văzând o mască, vulpea rosti:

— Vai, ce noroc,

să ai un chip de înger,

inteligenţă, ioc!

 

Dar masca îi răspunse:

— Nu-i lucrul cel mai trist.

Din când în când,

sub mine se-ascunde un artist,

 pe când tu porţi tot timpul

sub blană o jivină...

 

— Ei, aş! răspunse vulpea.

Balanţa nu se-nclină:

 Când nu-i sub mască-artistul,

precis e-un dobitoc!

Un om mahmur sau beat pe jumătate,

vrând să ajungă-acasă, în zadar

se opintea cu propriul său măgar...

Şi-atunci luă el pe asin în spate.

 

Văzând tandemul, au rostit vreo trei:

„Măgarii se ajută între ei...“

Iar altul a vorbit cu mai mult har:

„Astfel suim, măgar peste măgar!“

 

Un preot: „Se-ntâmpla ceva sublim,

dacă intrau aşa-n Ierusalim!“.

Pe când soţia omului cât patul:

„Care-i măgarul, care mi-e bărbatul?“

 

Deci, ea pe unul îl pofti în casă,

iar celălalt a fost legat de-un pom.

Într-un târziu, măgarul zise: „Lasă,

că nu-i deloc uşor nici să fii om!“.

Aşadar, ştim — şi eu, şi tu, şi el,

că muntele-a fătat un şoricel,

nu fără zvon şi mare tevatură...

Puteai să juri că îl năştea pe gură!

 

Privind apoi cu-o fericită teamă,

spre-Apus averile ce-l aşteptau,

micuţul şoarece strigă: „O, mamă!"

Dar muntele văzându-l zise: „Miau!“.

Cum ştim că vulpea-i prima din natură,

care munceşte doar atunci când fură,

până a face ochi ca lumea ţara,

îşi bea cafeaua pufăind ţigara,

 

apoi se-nchină (are-n sine-amvonul),

şi-ascute colţii foarte grijulie,

cum îşi ascute un poet creionul,

când e flămând dar trebuie să scrie.

 

În rest, ce să vă spun, cinstite feţe?

Eu cred că vulpea a scornit anume

găina — ca dând iama prin coteţe,

să se vorbească despre ea în lume...

 

De-aceea vă servesc cu o povaţă:

...Chiar când e moartă şi o doamnă vie,

o poartă guler, bine-i să se ştie,

că... blana vulpii e la fel de hoaţă!

La Bacău, la Bacău...

Sunt poet!

...Aceasta am aflat-o la Bacău, la Bacău,

într-o plenară care-a decis:

„Poetul Horia Gane va fi dat afară!“.

 

Afară era frig, era zloată,

parcă însuşi Bacovia era tras pe roată.

În mine cozi ca la pui şi la peşte,

de amintiri şi peceţi,

cu care Dumnezeu ne fericeşte,

ca să ne facă poeţi.

 

...Dar ce-i un poet dat afară?

Dacă îl luăm cu de-amănuntul,

e un palton, un fular, o ţigară,

pe care nimeni nu le poate da înăuntru!

Casa mi-e de hârtie.

Prânzul mi-e de hârtie.

Dragostea e o hârtie,

de la Notariat.

 

Noaptea-i hârtie adâncă,

aruncată-ntr-un pat de hârtie.

Sufletul mi-e o hârtie,

boţită în piept.

 

Sub bolţi de hârtie,

zac manuscrisele mele,

în sicriele lor de hârtie,

ca-ntr-un anticariat.

 

Leafa întreagă — hârtie,

cu datorii cât un gheb!

„Ce vă mai plângeţi, tovarăşi,

că n-avem hârtie?“ — întreb.

 

„Doamne, te rog dă-mi şi mie,

hârtie măcar pentru-o carte!“.

Un înger mi-aduce-o hârtie

igienică — folosită pe-o parte...

 

Şi totuşi, precum o clemenţă,

primesc o hârtie cât veacul:

„Te-aştept undeva, de urgenţă!“.

Semnează cursiv:

„Domnul Dracul"

Şi ţi-am cerut, sub teii-n floare,

să-mi spui de mă iubeşti vreun pic.

Voiam un lucru-atât de mare!

Mi-ai spus un „da" atât de mic...

 

Şi ţi-am cerut şi-o sărutare...

Azi, fiindu-ţi soţ, ce să mai zic?

Voiam un lucru-atât de mic...

Mi-ai dat ceva atât de mare!

(Romanţă pe voce de Mia Braia)

Mi-e dor de-un concert de fanfară,

când toamna-şi bea tot la câştig,

şi vine o gâză de-afară,

şi-mi zice: „Bătrâne, mi-e frig!“.

 

La ţară acum fierbe vinul,

iar marii poeţi gălăgioşi,

le fac damigenelor plinul.

Mi-e dor... Pagubă în galoşi!

 

Mi-e dor şi de Horia Gane,

acel ce-avea treizeci de ani,

când toamna îmi vinde castane,

iar eu o refuz: „Nu am bani!".

 

Dar ştiu că va trece urgia,

azi, mâine sau peste un veac,

şi-atunci am să scriu poezia:

„Mi-e dor să fiu iarăşi sărac!“.

 

Şi trag ca ţăranul de-opincă,

mă satur cu-n vers şi cu-o stea,

sărac pentru că... Poate fiindcă,

mi-e dor, iarnă, de dumneata.

(pe gustul lui Ion Covaci)

Un poet? Ce să faci cu-n poet?

Un poet? Ce-i acela poet?

Un poet? La ce bun un poet?

Un poet? Ce păţeşte-un poet?

 

...Poetul îşi duce-ncotrova,

ca Moise, prin secetă, veacul.

Şi dacă nu-l vede pe-Ehova,

poetul îl vede pe Dracul!