Fragment din romanul-document: „Voi spune îngerilor"
Cap. 8. Mângâierea pe creştet
…Între amintirile sorei mele, Lotty, şi ale mele, există mici diferenţe de amănunt, dar în esenţă ele sânt aceleaşi.
Într-un memoriu, de care a avut nevoie în Israel, ea rezumă execuţia în şapte rânduri dactilografiate, dar sânt sigur că au urmărit-o şi pe dânsa momentele acelea teribile toată viaţa.
În ceea ce mă priveşte, am considerat de datoria mea s-o fac şi am încercat de nu ştiu câte ori să redau în cuvinte coşmarul masacrului şi de fiecare dată inima începea să-mi bată nebuneşte ― exact ca ξn clipa aceasta ― (ce ciudat, că doar inimile nu au propriile lor amintiri) şi începeam să mă clatin în faţa manuscrisului precum cei escortaţi pe scândurile de deasupra aşa-zisului „şanţ antitanc“, pentru ca odată împuşcaţi, să cadă direct în groapa comună. Şi criminalii împuşcau voioşi de-a valma, femei, bătrâni, copii râzând (îşi aminteşte sora mea), şi amuzându-se de rugăminţile lor fierbinţi de a fi cruţaţi, de jelaniile, de ţipetele lor de groază.
Eu nu-mi amintesc scândurile, probabil din belşug udate cu sânge. Probabil că memoria mea a refuzat categoric imaginea aceasta sau a izolat-o într-un adânc de unde nu mai poate fi recuperată. Ştiu doar că era o dimineaţă de vară şi făceam mare haz, dimpreună cu alţi copii de vârsta mea cu care migram în mici stoluri dintr-o parte în alta a lagărului, pe seama unui adolescent roşcat şi năbădăios. Avea faţa şi mâinile caraghios umflate pentru că, reuşind să fugă din lagăr, a dat iama prin stupii ucrainenilor care nu au reuşit să-l prindă, dar nu a scăpat nepedepsit de albine.
Râdeam de el şi-i dam cu sâc cumva în „compensaţie“: El mă molipsise, cu vreo lună în urmă, de râie căprească. (M-a vindecat mama cu balegă de cal, realmente cumpărată de la ucraineni!)
Din pădurile de prin împrejurimi, spre care oamenii în vârstă priveau îngrijoraţi, se auzeau intense rafalele de mitralieră.
…Şi iată că nu ştiu când şi cum a apărut în lagăr o tanchetă germană. Fireşte că noi, copiii, am alergat într-un suflet ca s-o vedem mai de aproape, dar venirea ei a provocat un vacarm foarte greu de descris. Trăgând cu automatele în aer, nemţii au scos toată suflarea omenească din grajdul comun, în timp ce un glas răguşit încerca să potolească mulţimea strigând:
„Nu vă speriaţi degeaba!…Nu se face decât numărătoarea!“
„Ştim noi cum numãrã ei!" i se rãspundea.
Din câte au urmat, mai ţin minte că bărbaţii în putere, printre care şi tatăl meu, săpau îndârjiţi, în latura dinspre pădure a lagărului, o tranşee imensă, supravegheaţi de doi nemţi foarte tineri, blonzi şi zâmbitori, dar cu nelipsitele lor schmaissere atârnate pe după gât, în poziţie de luptă. Tancheta era şi ea orientată cu toate armele spre locul acela. Din înălţimea gheretei sale, singurul jandarm care păzea lagărul în clipa aceea, parcă înlemnise cu arma la picior privind aiurit incredibilul spectacol.
Şi iarăşi o voce puternică acoperind alte glasuri:
„Nu vă agitaţi! …Săpaţi doar un şanţ anti-tanc!“.
„Un şanţ anti-tanc la marginea pădurii?!", s-a mirat careva.
Şi la un moment dat, eram încolonaţi pe mai multe rânduri, cu faţa spre tanchetă şi cu spatele spre tranşeea aceea imensă. Doi nemţi ne supravegheau cu schmaisserele îndreptate spre noi, iar al treilea, care nu era decât un adolescent, chiar ne număra cu meticulozitatea tipic germană şi ne alinia cu mâinile sale în şiruri perfecte (deh, ordinea şi disciplina germană!). Ajuns la mine şi privindu-mă de foarte de sus, a rostit: „Sehr schön!" mângâindu-mi duios chica mea blondă.
La mângâierea aceasta mă mai gândesc, uneori, şi în ziua de astăzi, fără s-o înţeleg.
Tata a înţeles însă exact ce trebuia şi ne-a tras imediat, după el, chiar în ultimul rând, pe marginea gropii.
Şi dintr-o dată s-a auzit urletul cutremurător al mulţimii şi cum toacă mărunt armele automate.
M-am trezit azvârlit peste acel „şanţ anti-tanc“, tata a aruncat-o pe sora şi pe mama imediat după mine şi în ultimul moment, chiar în timp ce sărea şi el peste groapa în care cădeau deja morţii şi răniţii, ne-a strigat cum nu l-am mai auzit strigând vreodată:
„Fugiţi!... Fugiţi!... Fugiţi!“
...Nu ştiu cât timp am gonit prin pădure. În braţele tatălui meu, m-am prăbuşit în somn ca într-un leşin.
...Sora mea îmi scrie că în chiar în ziua aceea, dar mult prea târziu pentru multe vieţi, partizanii au atacat coloana germană din care făcea parte şi tancheta care a comis masacrul din lagărul nostru, după care s-au retras în pădurile lor. Până la venirea trupelor sovietice, teritoriul a rămas însă în continuare sub jurisdicţia jandarmeriei române, dar puţinilor supravieţuitori li s-a permis să locuiască în comună.
Era după Stalingrad şi mareşalul Antonescu a luat în calcul şi eventualitatea înfrângerii...
Noi ne-am găsit adăpost la o bătrână pe numele ei: Reiza.

*

Nu ştiu alţii cum sânt, vorba marelui humuleştean, dar eu am observat că memoria mea are ciudatul obicei de a condensa luni întregi în câteva zile, ore sau minute sau de a dilata clipa în lungi perioade de timp.
Din modul în care am reuşit să reconstitui itinerarul nostru prin Transnistria, în felul meu, adică mai ales după anotimpurile în care întâmplările pe care eu le-am ţinut minte s-au petrecut, reiese, deci, că:
Pe data de 14 octombrie 1941 am fost deportaţi din Gura-Humorului, în trenurile morţii spre Atachi de unde am fost trecuţi peste Nistru pe bacuri, la Moghilev, apoi mânaţi mai departe, spre interiorul Ucrainei, spre Bug, dar am fost opriţi la Kopaigorod.
De aici, nu ştiu de ce, numai familia mea a ajuns în lagărele de la Zachişa, apoi Kazmazov, unde am fost deţinuţi din iarna lui 1941 până în toamna anului 1942.
În iarna cumplită a anului 1942 spre 1943 ne-am aflat la Obuhov (bolnavi de tifos).
În anul 1943 eram în lagărul de la Kodifţki, apoi am locuit în sat, mai întâi la o bătrână, Reiza, după care ne-am mutat într-o casă părăsită, mai în centrul comunei.
În primăvara anului 1944, am ajuns din nou la Kopaigorod, unde ştiam că se află rudele noastre.
La începutul verii anului 1944, venind pe jos în urma frontului sovietic care înainta spre România, ne-am oprit la Noua-Suliţă, pe Prut, pentru că nu ni s-a permis să trecem graniţa în România. Ne-am aciuat într-o casă părăsită dar care avea şi un colţ de grădină Ñ ştiu precis că tocmai se coceau vişinele. Din Noua-Suliţă a fost luat tata „voluntar“, cu de-a sila, pe front.
Pe data de 10 aprilie 1945, am trecut graniţa înapoi în România, pe la Pomârla, judeţul Dorohoi, dar fără tata. El s-a întors de pe front (după ce a stat, rănit, într-un spital, la Moscova), mult mai târziu.
…Dar calvarul nostru nu era nici pe departe sfârşit. Am fost nevoiţi să mai trecem prin multe şi grele încercări în care ne-am întâlnit nu numai o dată cu moartea.
Minunea de a scăpa cu viaţă, repetată de atâtea ori de îngerul nostru păzitor bănuiala de azi că  Dumnezeu ne-a pus deoparte pentru anumite treburi ale Sale dar ne-a şi lăsat mult timp în voia sorţii, din cine ştie ce motive ale Lui.
Moartea s-a nărăvit să se joace cu noi.
Tatăl meu a cunoscut-o în şi mai mare intimitate, pe front. Pe mine m-a hăituit până la vârsta aceasta când nu are de ce să se mai grăbească: Ştie că îi aparţin.
Copilul care eram, a văzut de nenumărate ori cum se moare, dar nu ştia cum se trăieşte omeneşte şi nu ştie nici până în ziua de astăzi când, de fapt, nu mai are nici o importanţă ― este mult prea târziu.