Pro-amicitia:
Viața ca gen literarGrișa Gherghei:
Culisele Raiului"Și acest ultim volum de versuri al lui Grișa Gherghei este o adevărată carte de poezie. Iată una dintre ele:
|
În rest sânt comentariile...
Nu sânt c
ritic literar, din care cauză simt nevoia să precizez din capul locului ideologia scrierii unor texte de asemenea factură.Sânt destui buni cititori de poezie care simt chemarea de a scrie ei înșiși, fie prin contaminare, fie din ambiție (adică, nu pot scrie și eu ca ei?!). Numai dumnealor știu cum își editează volumele, sânt lăudați de anumiți critici, uneori din amiciție, de cele mai multe ori având anumite interese lăsate fără pic de jenă la vedere, primesc chiar distincții literare, cu timpul se și
abonează la astfel de premii și, peste noapte, te trezești cu ei în fruntea bucatelor scriitoricești...Dar, vai, când le parcurgi opera"
, constați că textele lor sânt ca un decor de farsă, ori apa care-o bei în vis și nu te saturi. Așa-ziselor poezii le lipsește ceva esențial, amprenta divinului sau, altfel spus, lumina creației, acea lumină esențială, de pe vremea în care Dumnezeu făcea lumea. O lumină fertilă care i se copilărea în preajmă și pe care Dumnezeu a făcut-o ca să poată lucra și de abia atunci a văzut că era bună. Cu câte o părticică din această lumină, nu mai mare decât un suflet de om sau un petec din cotul hainei lui Einstein, sânt înzestrați adevărații poeți. Noi o simțim în scrisul lor, o numim în fel și chip, fără a ne putea explica cum a ajuns din vremuri imemoriale până în zilele noastre și nici cum anume a fost desemnat cineva să fie purtătorul ei. Cine se poate lăuda că deține taina (exemplul cel mai la îndemână), unui geniu ca Bacovia?În felul acesta fac distincția dintre poeții născuți, înzestrați cu o sclipire a luminii dintâi și cei făcuți cu de la sine putere. Asta nu înseamnă că nu înțeleg și drama acestora din urmă, pentru că nu pot fi înșelați decât aceia pe care îi încântă magia: De cum beneficiază de o cât de modes
tă atenție publică, devin actorii propriei lor vieți și, uneori, își joacă excelent rolul, de cele mai multe ori însă, lamentabil. Dar chiar și actorii care își intră imediat în rol, cu timpul încep să fie încercați de regretul de a fi pierdut iremediabil naturalețea propriului eu. Această stare, în funcție de conștiința de sine a scribului, poate fi doar ca o neliniște, ca o mâhnire sau de-a dreptul nimicitoare.Nu mă încumet să explic ce este conștiința de sine a scriitorului, această expresie atât de des folosită fără discernământ. Ea vine însă la un moment dat, atunci când Dumnezeu te dă ție însuți în primire și, bătându-te pe umăr, îți urează: Stăpânește-te sănătos!. Din clipa aceasta, viața ta devine un gen literar pe care îl inventezi pe măsură ce
trăiești, cel mai personal gen literar cu putință. Deci, are un început placabil și un sfârșit implacabil.Deținătorii conștiinței de sine își pot lesne da seama că o posedă după faptul că, de câte ori se apucă de scris sânt emoționați, ba chiar și condeiul pe care îl țin în mână și hârtia pe care scriu este emoționată. Iar dacă toate acestea nu se întâmplă, s-ar putea ca bietul ins să-și fi dat deja întreaga măsură a talentului și nu face altceva decât să-și scrie postumele.
Firește, nu întâmplător sânt enunțate cele de mai sus aici, ci tocmai pentru că în poezia lui Grișa Gherghei simți pulsând o părticică din lumina de pe vremea începuturilor lumii, când Dumnezeu își înfăptuia Creația.
La prima vedere, poetul pare că nu face altceva decât să relateze liric fapte mărunte, condimentate cu puțin absurd și ironie, întâmplări care pot fi povestite și stând la un pahar de bere, cum este și înfățișat pe coperta cărții. Cititorul care are putința de a trece de prima înfățișare a textului, va descoperi un ton prof
und îngrijorat, o rugăciune, șoptită ca murmurul Dunării, care parcă vrea să spună: Doamne, de ce atâtea vămi pe Pământ, când noi sântem aici doar în trecere? Iar Grișa Gherghei a și început să investigheze culisele Raiului.Că viața fiecăruia dintre noi nu este altceva decât o piesă de teatru, mai mult sau mai puțin reușită, jucată pe scena lumii asta-i o veche, de demult poveste, numai că nici în Rai lucrurile nu se petrec altfel. Poetul este interesat însă numai de culise, de unde n
e transmite întâmplări stranii, acolo vede indivizi dubioși înveșmântați ca de carnaval, se aud brusc țipete de groază sau râsete de petrecere, cineva rostește porunci mai puternice decât niște blesteme iar ecoul se întoarce ca o negare a lor dar acolo este mai ales locul unde se consumă emoțiile actorilor care intră în scenă. Iată un personaj:
pe strada principală din Galați |
Interesant este că în această carte, Grișa Gherghei își extrage materia lirică îndeosebi din Orașul de la Dunăre, Galațul său natal adică, de unde evocă întâmplări reale și ne dă chiar și nume de oameni și de locuri. În sfârșit, nu se mai referă doar aluziv la evreitatea sa, dar o lasă pe seama bunicilor:
|
Și sânt multe astfel de poeme în Culisele Raiului, unde (și asta este interesant de observat), n-au nici o treabă îngerii. În schimb, se simte puternic mirosul de catran firește, acela cu care își călăfătuiesc bărcile pescarii de pe Dunărea Albastră de Johann Strauss.
Recunosc că tot ce văd și simt și aud își completează frumusețea în imaginația mea (unii preferă să adauge urâtul), dar o strofă precum aceasta însumează întreaga atmosferă a poeziilor lui Grișa Gherghei :
din părul unei femei. |
...Acum, când scriu, e frig și plouă și e aproape întuneric. Sântem prea bătrâni pentru-o vreme ca asta. Trecut este timpul duios pastelat când fiece zi o presam în albume intime. În astfel de zile umblăm fără mers, prin mici legănări, târșindu-ne picioarele. Scriem, ne tot aplecăm să mai punem un punct, ne dăm îndărăt să vedem cum stă-n lume ceea ce-am scris, canotaj academic. Ca pe o Dunăre imaginară, siajul cuvintelor dăinuie-o clipă apoi se topește în sine.
Și totuși, ce tânăr ne este poemul, poate chiar veșnic.
O carte poate căpăta un calificativ de ordin estetic dar și o viață. Pe acesta din urmă îl pune însă numa
i Dumnezeu.Horia Gane