Pro-amicitia: Viața ca gen literar

Grișa Gherghei: „Culisele Raiului"

Și acest ultim volum de versuri al lui Grișa Gherghei este o adevărată carte de poezie. Iată una dintre ele:

„Când ești de la Dunăre
nu prea stai la coadă la bătaie
dar nici nu o cauți cu lumânarea
e atâta apă în jur
încât nu fierbe nimeni degeaba
pe vremuri valurile erau albastre
munții Măcinului se vestejeau cu har
scrumbiile plăteau cu solzi peșin
argintul râpelor la Bondrea
loc cu nume vestit în coaste
de bărci pescărești
lucru cu meandru muieresc
catifelat și parșiv ca anaforul
când cineva aduce vorba
totul depinde de miresme
mulți pumni sunt astăzi nuferi
în bălțile din cotul lung
când ești de la Dunăre
mersul obrazului la apă
este aproape un priveghi
al cutelor neplutitoare"

În rest sânt comentariile...

Nu sânt critic literar, din care cauză simt nevoia să precizez din capul locului „ideologia“ scrierii unor texte de asemenea factură.

Sânt destui buni cititori de poezie care simt chemarea de a scrie ei înșiși, fie prin contaminare, fie din ambiție („adică, nu pot scrie și eu ca ei?!“). Numai dumnealor știu cum își editează volumele, sânt lăudați de anumiți critici, uneori din amiciție, de cele mai multe ori având anumite interese lăsate fără pic de jenă la vedere, primesc chiar distincții literare, cu timpul se și abonează la astfel de premii și, peste noapte, te trezești cu ei în fruntea bucatelor scriitoricești...

Dar, vai, când le parcurgi „opera", constați că textele lor sânt ca un decor de farsă, ori „apa care-o bei în vis și nu te saturi“. Așa-ziselor „poezii“ le lipsește ceva esențial, amprenta divinului sau, altfel spus, lumina creației, acea lumină esențială, de pe vremea în care Dumnezeu făcea lumea. O lumină fertilă care i se copilărea în preajmă și pe care Dumnezeu a făcut-o ca să poată lucra și de abia atunci a văzut că era bună. Cu câte o părticică din această lumină, nu mai mare decât un suflet de om sau un petec din cotul hainei lui Einstein, sânt înzestrați adevărații poeți. Noi o simțim în scrisul lor, o numim în fel și chip, fără a ne putea explica cum a ajuns din vremuri imemoriale până în zilele noastre și nici cum anume a fost desemnat cineva să fie purtătorul ei. Cine se poate lăuda că deține taina (exemplul cel mai la îndemână), unui geniu ca Bacovia?

În felul acesta fac distincția dintre poeții „născuți“, înzestrați cu o sclipire a luminii dintâi și cei „făcuți“ cu de la sine putere. Asta nu înseamnă că nu înțeleg și drama acestora din urmă, pentru că nu pot fi înșelați decât aceia pe care îi încântă magia: De cum beneficiază de o cât de modestă atenție publică, devin actorii propriei lor vieți și, uneori, își joacă excelent rolul, de cele mai multe ori însă, lamentabil. Dar chiar și actorii care își intră imediat în rol, cu timpul încep să fie încercați de regretul de a fi pierdut iremediabil naturalețea propriului eu. Această stare, în funcție de conștiința de sine a scribului, poate fi doar ca o neliniște, ca o mâhnire sau de-a dreptul nimicitoare.

Nu mă încumet să explic ce este „conștiința de sine a scriitorului“, această expresie atât de des folosită fără discernământ. Ea vine însă la un moment dat, atunci când Dumnezeu te dă ție însuți în primire și, bătându-te pe umăr, îți urează: „Stăpânește-te sănătos!“. Din clipa aceasta, viața ta devine un gen literar pe care îl inventezi pe măsură ce trăiești, cel mai personal gen literar cu putință. Deci, are un început placabil și un sfârșit implacabil.

Deținătorii conștiinței de sine își pot lesne da seama că o posedă după faptul că, de câte ori se apucă de scris sânt emoționați, ba chiar și condeiul pe care îl țin în mână și hârtia pe care scriu este emoționată. Iar dacă toate acestea nu se întâmplă, s-ar putea ca bietul ins să-și fi dat deja întreaga măsură a talentului și nu face altceva decât să-și scrie postumele.

Firește, nu întâmplător sânt enunțate cele de mai sus aici, ci tocmai pentru că în poezia lui Grișa Gherghei simți pulsând o părticică din lumina de pe vremea începuturilor lumii, când Dumnezeu își înfăptuia Creația.

La prima vedere, poetul pare că nu face altceva decât să relateze liric fapte mărunte, condimentate cu puțin absurd și ironie, întâmplări care pot fi povestite și stând la un pahar de bere, cum este și înfățișat pe coperta cărții. Cititorul care are putința de a trece de prima înfățișare a textului, va descoperi un ton profund îngrijorat, o rugăciune, șoptită ca murmurul Dunării, care parcă vrea să spună: „Doamne, de ce atâtea vămi pe Pământ, când noi sântem aici doar în trecere?“ Iar Grișa Gherghei a și început să investigheze culisele Raiului.

Că viața fiecăruia dintre noi nu este altceva decât o piesă de teatru, mai mult sau mai puțin reușită, jucată pe scena lumii — asta-i „o veche, de demult poveste“, numai că nici în Rai lucrurile nu se petrec altfel. Poetul este interesat însă numai de culise, de unde ne transmite întâmplări stranii, acolo vede indivizi dubioși înveșmântați ca de carnaval, se aud brusc țipete de groază sau râsete de petrecere, cineva rostește porunci mai puternice decât niște blesteme iar ecoul se întoarce ca o negare a lor — dar acolo este mai ales locul unde se consumă emoțiile actorilor care intră în scenă. Iată un personaj:

„Vindea semințe la un colț de stradă
pe lângă farmacia Troia
nu era cazul la Galați
să vinzi semințe de Brăila
prea se iubeau aceste porturi dulci
ca după o despărțire prin omor
dar el vindea semințe de Brăila
pe strada principală din Galați
sub teii noștri nu sub salcâmii lor
turcul avea în loc de dinți în gură
un muc de mărășești depus de valuri
și-i mai lipseau din lume
două brațe puțin mai jos de umeri
cu zeci de ani în urmă mai știam
și numele acestui dardanele
îi strecuram în buzunar bănuțul
și luam cu mâna mea din floarea lui
cum îi lipseau atât de multe mâini
când a lipsit din colț am bănuit
că a plecat spre marea întâlnire
acum îl știu întreg pe undeva
dar totuși
să vinzi semințe de Brăila

pe strada principală din Galați“

Interesant este că în această carte, Grișa Gherghei își extrage materia lirică îndeosebi din „Orașul de la Dunăre“, Galațul său natal adică, de unde evocă întâmplări reale și ne dă chiar și nume de oameni și de locuri. În sfârșit, nu se mai referă doar aluziv la evreitatea sa, dar o lasă pe seama bunicilor:

„Pe vremea când trăia bunicul meu
cel burtos și roșcovan
noi aveam o grădină cu morcovi
iar vecinul Țupăr o capră
bunicul era din partea mamei
și avea o gură frumoasă
din cauza asta el nu spunea
decât lucruri subțiri
cu pălăria în mâna dreaptă
și cu ochii ridicați la cer
oamenii îi ziceau Moise
pentru că a despărțit
morcovii de capră
cu o singură lovitură de toiag.
Țupăr s-a dus la tribunal
ras în cap și prins în copci
într-o zi de joi
vineri bunicul a stins procesul cu bani
Țupăr a mai cumpărat o capră
să te văd ce-a să faci acum
a spus bunica roșie de supărare
e mai simplu decât crezi
a răspuns bunicul vesel
oricâte capre ar mai cumpăra
tot un singur cap are!
un lucru subțire ca ăsta
nu se poate spune
decât cu pălăria în mâna dreaptă
și cu ochii ridicați la cer“

Și sânt multe astfel de poeme în „Culisele Raiului“, unde (și asta este interesant de observat), n-au nici o treabă îngerii. În schimb, se simte puternic mirosul de catran — firește, acela cu care își călăfătuiesc bărcile pescarii de pe „Dunărea Albastr㓠de Johann Strauss.

Recunosc că tot ce văd și simt și aud își completează frumusețea în imaginația mea (unii preferă să adauge urâtul), dar o strofă precum aceasta însumează întreaga atmosferă a poeziilor lui Grișa Gherghei :

„Omul povestea ceva de prin ținuturile lui
nu venise Dumnezeu nici pe acolo
dar parcă timpul trecea mai ușor
cu viețile puse la un loc
ca merindele într-o traistă
când auzi cum miroase o floare

din părul unei femei.“

 

...Acum, când scriu, e frig și plouă și e aproape întuneric. Sântem prea bătrâni pentru-o vreme ca asta. Trecut este timpul duios pastelat când fiece zi o presam în albume intime. În astfel de zile umblăm fără mers, prin mici legănări, târșindu-ne picioarele. Scriem, ne tot aplecăm să mai punem un punct, ne dăm îndărăt să vedem cum stă-n lume ceea ce-am scris, canotaj academic. Ca pe o Dunăre imaginară, siajul cuvintelor dăinuie-o clipă apoi se topește în sine.

Și totuși, ce tânăr ne este poemul, poate chiar veșnic.

O carte poate căpăta un calificativ de ordin estetic — dar și o viață. Pe acesta din urmă îl pune însă numai Dumnezeu.

Bibliografie:
„Nici o tangentă la inimă“, Editura pentru Literatură, 1968
„Înmulțirea cu unu“, Editura pentru Literatură, 1969
„Armuri“, Editura Cartea Românească, 1971
„Pragul de sus", Editura Eminescu, 1979
„Urma", Editura Eminescu, 1982
„Șirul indian", Editura Eminescu, 1991
„O cafea sub un cearcăn“, Editura Eminescu, 1997
„Culisele Raiului“, Editura Asociația Scriitorilor din București, 2000

   Horia Gane