despre bătrâneţe, dragoste şi când vrea Domnul cu săracul… ― cu prilejul unei manifestări de mai multe mese datorată lui Valentin F. Mihăescu ―

...Pe 13 ianuarie 2000, Adi Cusin îi adresa soţiei mele (era târziu şi eu, copil cuminte, dormeam deja la ora aceea) un patetic apel telefonic la constituirea unei baricade a bătrânilor!

…Aşadar, am trecut în anul, secolul şi mileniul următor… (era creştină). Ca să pot trece şi eu odată cu tot poporul, mi-am curăţat întâi pipa şi apoi mi-am aprins-o. Şi tovarăşul Stalin cred că ar fi făcut la fel. Cui îi pare rău că tovarăşul Stalin n-a mai apucat aceste momente? Poate doar cântecelor de pe vremea sa. Oricum, e bine de ştiut că nimeni nu poate trece nici măcar în ziua, săptămâna şi luna următoare dacă nu are pipa aprinsă.

Şi totuşi, ştafeta asta a mileniilor se întâmplă numai o dată la o mie de ani! Sântem printre puţinii muritori despre care, mult timp de-acum încolo, se va spune că au trăit în două secole şi în două milenii.

Iar acum, nu ne mai rămâne decât să privim în urmă. Şi ce vedem?

Am trăit o viaţă de om.

Când a trecut atâta timp?

La sfârşit de secol şi de mileniu este clipa în care marii artişti se retrag şi lasă liberă pajiştea ca să mai zburde şi tinerele generaţii: Zburdaţi, mă!

În ceea ce mă priveşte, m-am retras demult timp din calea tinerilor, deşi nu le-am stat niciodată în drum, ci am fost şi eu, cândva, tânăr. Tinerii au cu totul alt fel de a fi care, uneori, am vrea să nu fie, dar viitorul este al tinerilor şi ei ni-l aduc pe braţe: „Poftim, trăiţi-l, dacă mai sânteţi în stare!“. Iar noi ne mirăm că nici trecutul nu mai este al nostru. Nu este al nostru nici ceea ce luăm cu noi emigrând definitiv dincolo (dar ce luăm?) şi cu atât mai puţin ceea ce lăsăm în urma noastră.

Sântem la vârsta la care, din când în când, trebuie să ne numărăm morţii, pentru că nu se ştie câţi dintre noi nu au murit deja.

…Şi acum, bem şi mâncăm roadele pământului. De aceea este bine să privim cu mai multă atenţie pământul care, la rândul lui, ne va înghiţi. Poftă bună!

Deci, trebuie să ne obişnuim să fim bătrâni, aşa cum te obişnuieşti cu un nou serviciu. Deosebirea constă în faptul că la serviciul „bătrâneţe“ eşti obligat să lucrezi 24 de ore din 24, iar salariul nu poate fi decât ca al unui muncitor necalificat.

Noi, bătrânii, am cunoscut furiile, duhul morţii şi al urgiei, criminala nepăsare a semenilor, momentul şansei şi al neşansei şi, uneori, starea de graţie ― şi încă ne mai umplem puţinul nostru viitor cu speranţe uitând că speranţa nu mişcă şi nu opreşte cursul faptelor. Singura putere a bătrânilor este aceea de a se îngrijora.

…Dar ce antrenament frumos făceam întru venirea bătrâneţii pe când eram şi noi tineri şi ne întrebam: „Ce mai faci, bătrâne?"

Se înţelege că printre noi sânt şi bătrâni care mai şoptesc vreunei fete tinere: „Vino şi stai aici, pe genunchii moşului, să-ţi spun o poveste…“

Şi vorbind despre generaţia noastră, îmi este de folos o veche vorbă înţeleptă: Sântem precum cartofii, ceea ce avem mai bun, se află în pământ.

Bătrânii sânt cei mai vulnerabili la înstrăinarea de ei înşişi şi de lume. Înstrăinarea de tine însuţi începe prin a fi nesigur de ceea ce faci şi duce la o nedreaptă renunţare la acţiune.

Înstrăinarea de lume vine din convingerea că omenirea nu a avut nevoie de tine de la bun început şi este o uitare imediat acceptată.

Şi atunci, de ce mai scrii, bătrâne?

Ca să uit ceea ce am scris şi să-mi amintesc altele…

Scriu pe computer şi am de-a face cu limba engleză care îmi provoacă un şoc lingvistic asemănător cu şocul termic, adică mă ia cu călduri. Lucrând pe computer, fac foarte multe lucruri minunate, fără să fac nimic. Şi computerul meu e bătrân şi bâzâie ca un copil care nu e lăsat, pe vreme de ploaie, să se joace cu mâţele.

Computerul este însă singurul loc de pe lumea asta unde am libertatea de a fi scriitor fără să trăiesc sub teroarea scrisului. Scriu şi şterg ceea ce-am scris. Ciudat este însă că mai mult şterg decât scriu.

Apoi, noaptea, navighez pe Internet. Aici pot hoinări prin toată lumea fără ca dimineaţa, când revin lângă soţie, ea să mă întrebe: „Unde mi-ai fost până la ora asta?“. Citesc reviste care îmi amintesc, în multe privinţe, de gazetele de perete de pe vremuri. Atâta doar că, apărând pe Internet te afli, cu adevărat, în văzul lumii ― „în timp ce noi ne mai iubeam".

Şi acum, despre dragoste fiind vorba, iat-o pe doamna mea, Elena căreia i s-a zis de pe când era copilă Lucica (pentru ca eu să pot scrie, la maturitate, poemul „Elena“), cum trebăluieşte prin casă şi-şi cântă cântecul ei: „Trandafir de la Moldova“, pentru că acolo, la „Vila Mămuca“ a răsădit ea nişte trandafiri anul trecut. Mi-e mi-a fost deajuns unul singur…

Eu mă bucur că o aud cântând, nu numai pentru că este mulţumită de ziua de astăzi, ci şi pentru că, până la împroprietărirea cu cer, este recomandabil să ai o proprietate cu trandafiri pe Pământ.

O ascult şi-mi amintesc cum, atunci când am văzut-o prima oară, mi s-a părut atât de frumoasă încât m-am dat înapoi doi-trei paşi ca s-o pot admira ca pe o operă de artă. Avea ochii mai mari decât faţa.

Şi, după mulţi ani, vorba altui cântec de pe vremuri: „Ca să mi te fac nevastă,/ am dus viaţă de năpastă/ şi cu lumea m-am certat…“/. Dar nu-mi pare rău de ceea ce am făcut, ba am mai şi constatat că are talent nu numai ca să se sacrifice pentru literatura română contemporană, reprezentată de persoana mea, ci şi multe altele… De pildă, talentul de a face superbe buchete de flori veştejite… Pe acestea le aranjează frumos, frumuşel în vaze (sau urne!) şi tocmai pentru că sânt veştede, florile dăinuie mai mult.

Fireşte că m-am întrebat cum de a făcut rost de talentele acestea şi, în sfârşit, am aflat că, trecând prin comuna ei natală, Bahna, Dumnezeu a ajuns la marginea satului şi toate darurile pe care n-a avut cui să le mai împartă, le-a deşertat în curtea ultimei case, taman aceea în care locuia mămuca ei cea fără soţ şi cu cinci copii. Fiecare copil şi-a luat din daruri ceea ce a crezut că e mai potrivit pentru sine, dar tot a mai rămas şi pentru cel care a refăcut casa mai mult cu speranţe decât cu bani, aşa cum era pe când trecea pe acolo Dumnezeu. Pentru că… Dacă mai trece o dată?

Şi, acum, de câte ori îmi face câte o supă ca la mama acasă, şi mă scoală de la masa mea de lucru, Lucica este singura de pe lumea asta căreia îi spun: „Mă, creştino, tu eşti o foarte bună evreică!“ Iar ea oftează zicând: „Ce ţii-i şi cu literatura asta! Când vrea Domnul cu săracul, dintr-o bubă-i umple capul!“

Şi, într-adevăr: Ce am eu de la literatură? Am o căpşună… Un scoţian aduce acasă un paner plin cu căpşuni şi-i dă fiului său una singură asigurându-l: „Celelalte au acelaşi gust…“.

Căpşuna dobândită de mine este ca o şa din basme: „Şi-am încălecat pe-o căpşună şi v-am spus, dragii mei, o mare minciună!“ Sau, cum ar spune italianul: „Si non e vero, e bel trovatto.“ Sau ce zice ardeleanul, când îşi scapă carul în prăpastie: „E maaare paguba, da’-mi plăcu cum se duse…“.

Despre literaţi, cu îndreptăţire se spune că sânt ca racii într-o căldare: Când unul încearcă să urce, ceilalţi se agaţă de el şi îl trag înapoi ― şi nici măcar nu roşesc, precum racii.

…Ce rămâne în memoria publicului din opera unui mare artist, fie el poet, prozator, muzician, pictor, actor ş.a.m.d.? Cel mult o poezie, un titlu, o frază muzicală, un tablou, un rol dintr-o piesă ― şi toate acestea intră într-un soi de folclor al semidocţilor care le citează anapoda, pe măsura lor.

Este destul, oare, să ştim despre Blaga că a definit locul unde s-a născut veşnicia românească? Restul s-a uitat. Şi, după cum se ştie: „Opusul adevărului nu este minciuna, ci uitarea.“

Şi totuşi, literatura… Parcă am fost vândut de fraţii mei, ca Iosif, literaturii române. Nu mai ştiu cine observa că Iosif deţinea, în Miţraim (Egipt), cel mai înalt rang după faraon, avea imense averi şi sclavi şi femei, dar nu a putut fi fericit până când nu s-a întors lângă fraţii săi.

Mulţumesc, aşadar, V. F. Mihăescului şi doamnei sale de-acum care, iată, nu m-au uitat şi ne-au invitat aici.

Mulţumesc celor care au avut răbdarea să asculte aceste gânduri naive de care mă tot împiedic prin casă şi înjur în loc să le rostesc.

…Şi de fapt, toate cele citite acum sânt cuprinse într-un singur sentiment, acela de care am avut parte toamna trecută, pe când priveam cum cad frunzele ruginii în spaţiul îngust dintre două milenii.