„Doamne, câţi scriitori geniali au murit până la noi! Dacă genialitatea nu ne salvează de la moarte, atunci să încercăm să ne salvăm măcar cu vinul acesta!“, ne provoacă Anatolie Paniş, zis Tolea, prozatorul pădurar (se ştie că pădurea scrie mai ales proză!), prezentându-ne ca pe o doamnă din elită o damigenuţă de vin roşu precum sângele eroilor comunişti (ceilalţi eroi au avut sângele albastru), introdusă prin contrabandă în restaurantul Casei Scriitorilor.
„Stai jos!“, îl îmbrânceşte, realmente, Octavian Stoica, zis Tavi, într-un scaun pe Tolea, pentru ca nu cumva acesta să nu se răzgândească în favoarea altei mese.
În după-amiaza asta, restaurantul este plin de „monştri sacri“ dar şi de simpli monştri. La masa noastră s-au nimerit mai ales scriitori ruinaţi de speranţă — ştiţi dumneavoastră, acea speranţă care nu ia în consideraţie norocul. Şi-i un fum de ţigară cât să nu poţi bate din palme dacă ţi s-ar năzări aşa, dintr-o dată, că te afli la al IX-lea Congres al „Partidului Unic Conducător“.
Unul dintre cerşetorii consacraţi ai nobilei noastre locante, dintr-aceia care pun lângă pălăria întoarsă la colţul mesei inscripţia: „Nu primim bacşiş!“, s-a şi înfăţişat la „praznicul“ norocoşilor de damigeană. Alecsandru Văduva, zis Ales, îl ia imediat în şuturi verbale:
„Şterge-o, sau vrei să mori acum, imediat, sub privirile pline de admiraţie ale prietenilor tăi?“
...Da, sângele eroilor din damigeană, trebuie apărat cu străşnicie!
Între timp, la o masă vecină, doamna Miţi, veşnic grăbită să-şi servească repede şi cât mai bine scriitorimea română („Numai proştii şi scopiţii,/ n-au aflat de doamna Miţi!“ ― strigătură din folclorul scriitorilor, cu multiple variante, lansată de baladistul sonetist Tudor George, zis Ahoe), deci, doamna Miţi are de făcut faţă unei grave acuzaţii:
„Am găsit un fir de păr de-al dumitale în mâncare!“.
„Da' ce sânt eu, Petre Got sau Ion Ţugui ca să ţin seama de fiecare fir de păr din capul meu?“, se apără dumneaei.
Şi se bea şi se laudă vinul lui Tolea, nu atât pentru că este bun, cât pentru că este pe gratis. Un nou venit la masa noastră ar fi, acum, ca un cuvânt care intră nejustificat într-o propoziţiune simplă, producând un dezacord gramatical. Şi totuşi, Ion Covaci, traducătorul ardelean din multe limbi slave, văzând că vinul din paharele noastre s-a schimbat la faţă, adică nu este din cel de-al casei, îşi schimbă şi el locul părăsind-o abrupt pe umorista de „Urzica" Rodica Tott (uneori Toth sau: „Juna Rodica voioasă trece,/ Pe lângă junii secerători“) şi, făcându-şi loc scaunului său printre ale noastre, ne pune în temă:
„I-am mărturisit că e proastă!“.
„Şi atunci, de ce ţipă aşa?“ este întrebat.
„Fireşte, din prostie!".
„Numai în Australia şi în România, toţi turiştii au, noaptea, hotelul asigurat!“, ne face cunoscută o constatare a sa, absolut originală, poetul, uneori grevist, Grişa Gherghei.
„Cum aşa?!“, mă mir întrebându-l eu, în calitatea mea de prieten consacrat pe anumite perioade scurte de timp.
„Păi, explică Grişa tuturor comesenilor, în Australia, dacă nu ai unde dormi, te adresezi unui cangur şi te bagă în marsupiu. În România, te adresezi unui hotelier şi te bagă în mă-ta!“.
Da, râdem, dar lui Grişa îi place să râdă el primul.
„Auziţi, auziţi numai ce mă întreabă fiica-mea! îşi face cu greu loc glasului său, poetul semi-ironic Adi Cusin. M-a întrebat dacă boii se căsătoresc!“.
„Şi tu ce i-ai răspuns?”, vrea să ştie neapărat poetul câmpiei îmbrobodită cu Dunăre, George Alboiu.
„I-am răspuns că numai boii se căsătoresc!”.
Tavi Stoica, gastronomul foametei, pentru că numai el a fost în stare să publice un album literar-gastronomic tocmai când lumea se bătea la cozile alimentarelor ca să apuce un pui scheletic, este foarte decis să ne ofere o reţetă culinară:
„Ştiţi cum se face o omletă românească? Se împrumută cinci ouă... Şi aşa mai departe!”.
Prozatorul Alexandru Dan Popescu, scriitor de vreme rea, adică el a publicat romanul: „Şi noi am purtat lodene” (între timp, mesei noastre i s-a mai adăugat o masă), îmi narează, separat, cum un hoţ îi scotocea buzunarul, în autobuz.
„Şi tu ce-ai făcut?”.
„L-am lăsat să scotocească şi i-am suflat la ureche:
„Caută, tovarăşe, în buzunarul celălalt, pentru că în ăsta n-am decât datorii!“.
În cele din urmă, se insinuează şi Rodica Tott la masa noastră şi Ion Covaci, milos, sau ştiind bine că damigenuţa lui Tolea se va sfârşi până la urmă, la fel de simplu cum se sfârşeşte viaţa şi va avea nevoie de altcineva care să-i întreţină ardoarea intelectuală, îi face loc lângă el. Cât de puţintică şi de firavă este, nici nu are nevoie de un spaţiu mai mare decât o lebădă. Ea nu vine însă chiar cu mâna goală, ci aduce o veste de mare importanţă pentru literatura română:
„Aţi observat, copii, că Horia Gane a început să meargă-n baston?”.
Tolea:
„...Da, i s-au îmbolnăvit mijloacele de transport!”.
Grişa:
„Şi cum o să mai alerge după femei?”.
Ales:
„Nu mai aleargă, dă cu bastonul după ele!”.
Furtunosul critic literar Valentin F. Mihăescu se „pardonează” în ziceri spirituale cu prozatorul de origine necunoscută, Leon Talpă. Are, deci, avantajul că nu poate fi trimis la origini, ci cel mult la talpa ţării. Leon: „Ştii ce a lăsat Adrian Păunescu cu limbă de moarte?".
V. F. M.: „Păunescu nu lasă nimic cu limbă de moarte, ci numai cu limbă de clopot!”.
Acum, pentru că setea îmi este în curs de ameliorare şi mi-am salvat „bani intimi”, fără de care mâine ar fi o altă zi, dar nu ar fi o altă viaţă, am timp să-mi plimb privirile pe la mesele vecine, ca bărbaţii după ce se căsătoresc.
Arnold Hauser şi-a edificat cu nemţii săi un... „Lebensraum”. Este la mare cinste printre ei o „fufă de Veneţia”, ca să zic aşa, foarte dezbrăcăţică. Cerşetorul nostru (de altfel, nu dintre aceia pe care îl poţi lăsa pe hol, la cuier, intrând în literatura română), tocmai a obţinut de la ei, cu mari eforturi (ca de obicei, de la nemţi), un pahar de vin de rasă pură, superioară, dimpreună cu un sfat curat teutonic:
„Omul trebuie să facă baie măcar o dată pe săptămână, viu sau mort!“.
Într-un alt colţ al locantei, însuşi Mircea Micu... mână-n luptă vijelia de pahare, care vine, vine, vine, calcă mesele-n picioare, sub privirile blajine ale bădiţei Lăncrăjan, care îl necăjeşte pe Gheorghe Pituţ cu vorbe alese din teritoriile lui Rebreanu. Mircea Micu însă, nu prea dus la biserică nici în Ardealul său natal şi de aceea recomandat, la primirea în Uniunea Scriitorilor, de însuşi I. L. Caragiale, este astăzi îmbrăcat ca un boier de viţă veche şi doineşte, pentru sine, pe versuri de Apollinaire: „Comme la vie est lente,/ Et comme L`Espérance est violente...“. Apoi, îi mai destăinuie fiicei doamnei Miţi, la ureche, o comandă de vin.
„Nu te da la fete tinere, îl mustră binevoitor Pituţ cu inconfundabilul său accent ardelenesc. Vezi că eşti căsătorit iar aici e atâta întuneric...“.
„Pe întuneric, nu se vede că eşti căsătorit...”, se scuză Mircea înţelepţeşte.
Alexandru Dan Popescu îşi ia „lodenul” de rămas bun şi mă anunţă că trece, mâine, pe la un redator de editură la care am şi eu o carte:
„Vrei să-i transmit ceva?”.
„Da. Aminteşte-i că toţi sântem muritori şi ajungem în faţa lui Dumnezeu!”.
„De unde, că ăla ajunge numai în faţa diavolului! Şi dacă s-ar duce unde îl bag eu…"
„Apropo, în ce religie este botezat Dumnezeu?".
„Nu ştiu, pentru că tocmai la botezul Lui nu eram încă om.”.
„Dar când eşti tu om?“
„Atunci când n-am altceva mai bun de făcut!“
...Când şi cum ne-am risipit cu toţii? Fireşte, ne-a dat afară paznicul Udrişte cu strigătul său de luptă: „Închiderea, vă rog!”. „Ce fel de închidere?”, este întrebat de fiecare dată, dar la întrebarea asta el nu ne mai răspunde de mult timp: În calitatea sa de fost paznic de puşcăriaşi la Canalul Dunăre-Marea Neagră, lui îi convine orice fel de în
chidere. Are dreptul prin ucaz domnesc să alunge scriitorii din Casa Scriitorilor cu insulte şi ocări, ca şi cum ne-ar da afară din casa lui, proprietate personală, pe care i-am pângărit-o destul cu prezenţa noastră literară.
„Şi din câţi am fost aseară,/ am rămas numai noi doi...”, vorba cântecului, adică eu şi cu Ales Văduva şi ne mai spunem „de-ale inimii din bătrâni”, în faţa Casei Scriitorilor, adică toate câte nu au încăput la masa noastră colhoznică pornită azi de Tolea, dar nesfârşită în timp.
Şi deodată, pe Calea Victoriei încep să urle nişte sirene de un roşu vertical, pe lângă care aceea a lui Vasile Roaită a fost un biet scâncet istoric. Bănuim apariţia unei „coloane oficiale” — da, asta este într-adevăr, dar nu bănuim că, iviţi ca din pământ,
doi haidamaci se vor repezi asupra noastră păziţi, la rândul lor, de alte două gorile în uniforme şi ne vor izbi de grilajul Uniunii Scriitorilor cât ai clipi urlând la noi literatura învăţată de ei în înaltele lor şcoli:
„Staţi acolo, boilor, că trece tovarăşul Ceauşescu!“.