I.
ASPECTE PRIVIND SĂNĂTATEA, BOALA, VINDECAREA
Imediat după ce
Dumnezeu l-a făcut pe om din ţărâna pământului şi i-a
suflat suflare de viaţă, sufletul şi trupul său posedau o sănătate
deplină, pentru că erau pătrunse de energiile divine. Astfel, Sf.
Grigore Palama notează că harul dumnezeiesc completa, prin foarte
multe binefaceri, insuficienţa naturii noastre.
“Erau feriţi de boală (...) datorită darurilor primite
la creaţie”, remarcă Sf. Vasile.
Datorită păcatului neascultării protopărinţilor
noştri Adam şi Eva, am pierdut haina de lumină protectoare
dumnezeiască, trecând în această lume trecătoare şi
pieritoare, fiind osândiţi să ducem o viaţă care este prada
multor rele şi nenorociri. Acum, sănătatea trupului, pentru orice
om, nu mai poate fi un bun dobândit în mod definitiv; ea nu există
niciodată în mod absolut şi de fapt nu este altceva decât un
echilibru parţial şi provizoriu, o stare de mai puţină boală.
Sfântul Maxim Mărturisitorul notează
la modul general: “O viaţă bine ordonată este cauză a sănătăţii”,
în schimb dezordinile spirituale se traduc inevitabil, în suflet şi trup,
prin tulburări patologice.
Atunci când sufletul
participă la pacea divină şi la ordinea harului, el comunică
această pace şi ordine funcţiilor trupului, putându-se realiza
chiar şi la vârste înaintate o uimitoare vigoare şi o tinereţe
surprinzătoare.
În cazul sfinţilor,
uneori trupul face dovada suferinţei şi a stricăciunii, iar
alteori le este dat să manifeste în corp sănătate prin harul lui
Dumnezeu, transformând soarta obişnuită a materiei. Sf. Ioan Scărarul
scrie în această privinţă: “Atunci când omul este unit şi
amestecat lăuntric cu iubirea dumnezeiască, se vede strălucind pe
trupul său ca într-o oglindă, strălucirea şi liniştirea
sufletului său, precum s-a petrecut cu Moise atunci când, după ce a
fost cinstit cu vederea lui Dumnezeu, faţa sa a devenit toată plină
de lumină. De aici putem trage concluzia că trupurile sfinţilor
s-au făcut nestricăcioase pentru că au fost curăţite de
această flacără prea curată a dragostei dumnezeieşti,
fiind pătrunse de harul divin, dobândind astfel însuşirea nestricăciunii.
Fiind cei dintâi care realizează în această lume premizele
transfigurării şi ale Învierii asigurate întregului neam omenesc
prin Hristos, ei mărturisesc înaintea tuturor oamenilor despre sfârşitul
oricărei boli, despre vindecarea naturii umane totale prin “doctorul
suprem al sufletelor şi al trupurilor”, manifestând primele roade ale
acestora şi aducând o chezăşie a sănătăţii
superioare şi definitive din Împărăţia cerurilor.
E firesc deci că trebuie să preferăm sănătatea,
dar cu condiţia ca să fie trăită în Dumnezeu şi pentru
Dumnezeu. Întoarcerea la sănătatea fizică are sens, după învăţătura
sfinţilor părinţi, în raport cu scopurile ultime ale omului
şi cu mântuirea întregii sale fiinţe, care nu este cu putinţă
decât prin biruinţa asupra păcatului. Dacă omul rămâne
bolnav sufleteşte, sănătatea trupului nu-i slujeşte la
nimic, căci el rămâne “trup” (cf. In. 6, 63 ) şi nu-şi
foloseşte organele spre a-L slăvi pe Dumnezeu, luând la sfârşitul
vieţii pământeşti destinaţia gheenei.
Sănătatea dată de Dumnezeu şi de medicină nu
este aceeaşi. Dumnezeu vindecă atât sufletul cât şi trupul, iar
medicina cel mult trupul, pentru scurtă durată şi precar. Deci sănătatea
trupească este provizorie, iar în sănătatea sufletească se
cuprinde începutul vieţii veşnice. Este importantă sănătatea
sufletească şi, cu atât mai însemnată, cu cât sufletul e
superior trupului (Sf. Ioan Gură de Aur).
“Dumnezeu este Cel ce dă sănătate celui ce suferă,
când voieşte”, zice Sf. Varsanufie, voia Sa tinzând, aşa cum am văzut,
spre ceea ce este mai bine pentru fiecare din punct de vedere duhovnicesc. Deci
sănătatea este un dar preţios de la Dumnezeu. Bogăţia,
fără sănătate, este pentru om aproape totuna cu ceea ce
reprezintă drumul pentru un om fără picioare. În zilele noastre,
rareori se întâmplă ca în trupul sănătos să vieţuiască
un suflet sănătos, ci în cea mai mare parte, şi aproape întotdeauna,
sufletul sănătos vieţuieşte în trupul neputincios, iar sănătatea
trupului îi deschide omului uşa spre multe capricii şi păcate,
iar neputinţa trupului o închide (Sf. Tihon Zadonschi).
Un bătrân oarecare deseori se îmbolnăvea. În cursul unui an
s-a întâmplat să nu fie bolnav; bătrânul se mâhnea foarte mult din
această pricină şi plângea zicând: “M-a părăsit
Dumnezeul meu şi nu m-a cercetat”. (Patericul egiptean)
Un însoţitor inevitabil al vieţii noastre este boala. Oricât
am vrea s-o evităm, oricât ne-am strădui să ne păstrăm
sănătatea, totuşi, cândva, aceasta se va clătina şi va
cădea şi, astfel ne vom îmbolnăvi, adică ne vom găsi
în patul durerii: bătrâni, tineri şi copii, bărbaţi şi
femei, buni şi răi. Toţi, fără nici o deosebire, trecem
prin această “probă de foc” care este boala.
Dumnezeu îngăduie lipsurile şi neajunsurile în viaţa
noastră nu fără un scop anume; întotdeauna scopul lui Dumnezeu
este relaţia nostră cu El. Durerea trupească are drept scop să
ne determine a ne apropia de Hristos. Nu trebuie să fim dezamăgiţi
dacă Hristos ne refuză ceea ce Îi cerem şi ne dă altceva
mult mai important - mântuirea noastră sufletească. Sănătatea
sufletească este infinit mai scumpă decât cea trupească.
O nenorocire gravă, o boală grea şi istovitoare ne nimiceşte
egoismul, ne face să înţelegem că nu suntem nimic şi
totodată ne determină să ne gândim la Dumnezeul Cel uitat de
noi, să ne pocăim, să ne plângem păcatele, să alergăm
la duhovnic şi cu durere în suflet să cerem dumnezeiasca milă,
iar la sfârşit Sfânta Euharistie. Şi atunci, dar numai atunci,
sufletul nostru se va uşura şi va reînvia din starea de morbiditate.
E mai bine ca în toată viaţa de aici să fii bolnav cu trupul,
dar cu sufletul să fii sănătos, decât să fii sănătos
cu trupul, iar cu sufletul să fii neputincios.
Pentru trup, bolile sunt o băutură amară, iar, pentru
suflet, o tămăduire mântuitoare. Aşa cum sarea împiedică
putreziciunea cărnii şi peştelui şi nu îngăduie să
se zămislească într-însele viermii, tot aşa orice boală
fereşte Duhul nostru de putreziciunea şi descompunerea duhovnicească
şi nu îngăduie patimilor, ca unor viermi sufleteşti să se zămislească
în noi (Sf. Tihon Zadonschi).
Bolile trupeşti curăţă bolile sufleteşti
(Schimonahul Macarie). În vremea bolii noi simţim că viaţa
omenească este asemenea unei flori care se usucă aproape imediat după
ce îşi desface petalele şi asemenea unui nor, care se risipeşte
şi nu lasă nici o urmă.
Dacă te molipseşti de vreo boală, nu te deznădăjdui
şi nu te împuţina cu duhul, ci mulţumeşte-i lui Dumnezeu, că
El se îngrijeşte ca să-ţi procure prin această boală
un bine (Avva Isaia).
Din lecţia rostită către slăbănog: “Iată
că te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greşeşti,
ca să nu-ţi fie ceva mai rău” (Ioan 5, 14), cunoaştem că
pricinile bolilor sunt de fapt păcatele noastre şi că, prin
urmare, cea dintâi lecuire împotriva lor constă, întotdeauna, nu atât
în picăturile prescrise de doctori, cât în picăturile care curg
dintr-o inimă zdrobită şi înfrântă. Boala este urmarea îndepărtării
harului lui Dumnezeu de omul căzut în păcat, care este moarte a
sufletului şi a trupului.
Cele mai grele păcate, care au îmbolnăvit
aproape în întregime societatea creştină, sunt:
¨
mândria;
¨
neascultarea
(ieşirea de sub ascultarea preoţilor duhovnici, implicit a Bisericii);
¨
ateismul
şi indiferenţa.
“Zis-a cel nebun întru inima sa: «Nu
este Dumnezeu!»”.
(Ps.52, 1)
În anii de pe urmă, spun Sfinţii Părinţi, trei păcate
mari vor stăpâni şi vor pustii tot pământul:
- necredinţa în Dumnezeu;
- mândria - izvorul
sectelor;
- desfrânarea, cu toate
fiicele ei.
Toate trei sunt simbolizate alegoric în Apocalipsă prin cei trei de şase
- 666 (cap.13, 18). Aceste zile, prevestite de Sfânta Scriptură şi de
Sfinţii Părinţi, cu mulţi ani în urmă, le trăim
acum.
Moartea sufletească, produsă de aceste păcate grele, a dus
la apariţia bolilor în care vindecarea este aproape imposibil de realizat.
În boală, înainte de a apela la doctori şi medicamente, foloseşte-te
de rugăciuni (Sf. Nil Sinaitul).
În vremea bolii, fiecare trebuie să se gândească şi să
spună: “Cine ştie? Poate că în boala mea mi se deschid porţile
veşniciei”. Cel ce se însănătoşeşte după boală,
îndeosebi după una serioasă şi primejdioasă, trebuie să
simtă şi să spună: “Mi s-a dat de sus un termen de amânare,
ca să mă pocăiesc şi să-mi îndrept viaţa potrivit
poruncii lui Hristos”.
Pravila Bisericească ne mărturiseşte că:
- Boala este urmare a păcatului strămoşesc şi ne
serveşte ca introducere sau aducerea aminte de ceasul morţii (Fac.3,
17 - 19). “În tot ceea ce faci, adu-ţi aminte de cele de pe urmă
ale tale şi în veci nu vei păcătui”. (Sirah 7, 38)
Dumnezeu sloboade bolile sub diferite forme şi scopuri, pe care
Providenţa le urmăreşte pentru binele oamenilor:
- Prin boala unor oameni se
arată lucrurile Providenţei şi atotputernicia lui Dumnezeu în
lume. (Ioan 9, 3, 11, 4)
-
Alteori, boala este un rău preventiv, spre a nu aluneca în păcate
mai mari. (II Corinteni 12, 7 - 10)
-
Iar alteori boala este o răsplată a păcatelor. (Exod. 15,
16 Ioan 5, 14)
Numai pe cei răi şi nevrednici boala
îi duce la deznădejde şi păcat. Pe cei credincioşi - ca pe
Iov - ea îi încearcă şi le sfinţeşte trupul şi
sufletul, ca şi lui Lazăr (Ioan 11, 1 - 44; Luca 16, 20 - 22). Să
nu uităm că puterea lui Dumnezeu în cei neputincioşi se desăvârşeşte
şi că prin multe suferinţe ne este dat să intrăm în împărăţia
lui Dumnezeu.
“Fiule, în boala ta, nu fi nebăgător de seamă, ci te
roagă Domnului şi El te va tămădui. Depărtează păcatul,
tinde-ţi mâinile spre faptele cele drepte şi-ţi curăţeşte
inima de toată călcarea de lege”.
“Să aduci tămâie şi jertfă de pomenire din floarea
tămâiei, şi junghie jertfe grase, pe cât te ajută puterile.
Apoi dă rând doctorului, că şi pe el Domnul l-a făcut;
şi să nu se depărteze de lângă tine, fiindcă şi
el este de trebuinţă, că uneori izbânda este în mâinile lui. Că
şi el se roagă Domnului ca să-l ajute în meşteşugul
lui şi tămăduire să dea spre însănătoşirea
bolnavului”.
“Cel ce păcătuieşte faţă de Ziditorul său
să cadă în mâinile doctorului! Domnul scoate leacurile din pământ
şi omul înţelegător nu le dispreţuieşte.
Oare nu din lemn s-a îndulcit odinioară apa, pentru ca Dumnezeu să-şi
vădească puterea Sa? şi El însuşi a dat oamenilor ştiinţă,
ca să Se preamărească întru lucrurile Sale cele minunate. Cu
acestea vindecă doctorul şi alungă durerea, iar spiţerul
pregăteşte din alifiile sale, aşa încât lucrurile Domnului să
nu contenească; şi sănătatea, poruncită de El, să
stăpânească pe faţa pământului” (Sirah 38 , 4 - 15)
Esenţial, pentru om în general şi pentru cel bolnav în
special, este ca el să obţină trezvia lăuntrică, păzirea
minţii şi curăţia inimii, singurele mijloace de a ne întoarce
la harul desăvârşit al Duhului ce ne-a fost dat la început prin
botez.
“Până la o vreme va suferi cel îndelung-răbdător, după
aceea-i va răsări veselia”.
Pocăinţa
şi mărturisirea noastră sinceră trebuie să facă începutul
vindecării noastre. Ca să ajungem la însănătoşirea
trupescă, este necesar ca mai întâi minunea să se întâmple înlăuntrul
nostru. Adică, mai întâi trebuie să ne lepădăm de omul cel
vechi şi să ne îmbrăcăm cu cel nou. Hristos se află întotdeauna
aproape de noi, lângă noi, gata să ne ajute; este suficient să-L
chemăm. De aceea Domnul ne avertizează: “În lume necazuri veţi
avea, dar îndrăzniţi ! Eu am biruit lumea “.
Vindecarea omului poate fi prezentată în următoarele etape:
·
vindecarea
clinică, pusă în evidenţă prin dispariţia simptomelor
de boală;
·
vindecarea
paraclinică, concretizată prin revenirea analizelor la parametrii
normali;
·
vindecarea
bacteriologică, constatată în urma dispariţiei agresorilor
biologici;
·
vindecarea
imunologică, pusă în evidenţă de apariţia anticorpilor
specifici de individ;
·
vindecarea
sufletească finalizată odată cu
îndeplinirea canonului dat de duhovnic şi împărtăşirea
cu vrednicie cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos.
Foarte important este să parcurgem în totalitate cele cinci trepte
ale vindecării, care-l vor ajuta pe om să-şi pună în
valoare puterile fizice şi spirituale existente în fiinţa sa, să
pătrundă în cele mai ascunse taine ale vieţii, îndumnezeindu-şi
firea omenească prin har şi transformându-şi personalitatea sa
într-un mediu de acţiune a energiilor divine.
Pentru a fi mai convingători în ce priveşte necesitatea
restabilirii fără răgaz a fiecăruia dintre noi, vă
prezentăm didactic, la Anexa 1, schema procesului de vindecare în creştinism.
De asemenea, aceasta ne va fi de un real folos şi pentru înţelegerea
clară a informaţiilor prezentate, legate de scopul vieţii creştine.
“De
vei asculta cu luare aminte glasul Domnului Dumnezeului tău şi vei
face lucruri drepte înaintea Lui şi vei lua aminte la poruncile Lui şi
vei păzi legile Lui, nu voi aduce asupra ta nici una din bolile, pe care
le-am adus asupra Egiptenilor, că Eu sunt Domnul Dumnezeul tău care te
vindecă”. (Ieşirea 15, 26)
Chiar atunci când ne credem deplin sănătoşi, boala se află
deja în noi şi va fi deajuns să slăbească unul sau altul
din mijloacele noastre de apărare pentru ca ea să apară într-o
formă sau alta. De aceea, boala şi suferinţele nu trebuie
considerate ca realităţi autonome, de natură pur fiziologică,
ce pot fi tratate într-un mod exclusiv tehnic şi numai în plan corporal.
Medicina actuală trebuie să-l ajute pe bolnav să-şi
asume bolile şi să-l facă să creadă că starea sa
şi destinul său se află cu totul în mâinile lui Dumnezeu şi
că tehnicile medicale foarte mult avansate nu rămân decât mijloace
prin care poate lucra dumnezeirea, pentru că Domnul a dat inteligenţa
şi ştiinţa oamenilor. În concluzie, bolnavul trebuie, prin
colaborarea dintre ştiinţă şi credinţă, să
treacă de la un mod pasiv de a-şi trăi boala, aşteptând
vindecarea şi uşurarea numai de la medicină, la un mod activ,
printr-un elan personal, cerând Creatorului harul vindecării.
În cazul vindecării bolnavilor mintali, bibliografia patristică
ne mărturiseşte: boala poate fi produsă şi reprodusă,
extinsă, dezvoltată, multiplicată şi întărită
şi uneori chiar întrupată, de “puterile întunericului şi ale
răutăţii”. Diavolii pot deveni unul din principalele izvoare
ale bolilor, manifestându-se cel mai adesea prin ele în mod indirect, dar
uneori şi mijlocit, ca în cazurile de posesiune, ocupând atunci ei în om
locul gol al lui Dumnezeu. Demonii însoţesc stările patologice
create, strecurând în sufletul suferinzilor gânduri de descurajare, de tristeţe,
de acedie, de iritare, de enervare, de disperare, de revoltă. Când există
asemenea situaţii, Domnul nostru Iisus Hristos ne dă foarte clar soluţia
vindecării: “Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte
de muştar veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo,
şi se va muta, şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă.
Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi
cu post”. (Matei 17, 20 - 21)
Cu aceste situaţii, oamenii înduhovniciţi sunt uneori chiar
mai loviţi decât ceilalţi oameni. Explicaţia, în acest sens, ar
avea două motive:
- unul ţine de iconomia dumnezeiască;
- altul ţine de o
acţiune directă a demonilor care caută, în acest mod, să-i
tulbure, să le perturbe activitatea lăuntrică, să-i
deturneze de la sarcina lor esenţială.
Este important să reţinem că Dumnezeu, fără a fi
vreodată cauza bolilor şi suferinţelor, poate totuşi să
le autorizeze şi să le folosească în vederea progresului
spiritual al omului şi pentru zidirea duhovnicească a celor din jurul
lui. Cel afectat primeşte în acelaşi timp puterea de a folosi
necazurile care vin asupra sa spre binele său duhovnicesc. Dumnezeu pune
unele limite lucrării diavoleşti (cf. Iov 12, 2, 6) şi nu permite
ca omul să fie ispitit peste puterile sale (I Corinteni 10, 13). Iar cei ce
vor reuşi să suporte relele diavoleşti întru ei, vor dobândi
imense binefaceri spirituale pe care altfel, după voia lor proprie, nu
le-ar fi putut cunoaşte.
Mântuitorul ne învaţă de asemenea că, în reuşita
vindecării semenilor noştri aflaţi în suferinţă, să
ne implicăm cu toţii, pentru că nenorocirile sunt legate atât de
păcatele celor loviţi de ele, cât şi de păcatele omenirii
întregi. De aceea El îi cheamă pe toţi la pocăinţă.
“Fiecare dintre noi este vinovat în faţa tuturor pentru toţi şi
pentru toate” (Dostoievschi).
Mulţi oameni duhovniceşti, în faţa bolilor personale sau
ale celor de care ei se ocupă, cer lui Dumnezeu, în primul rând, nu
vindecarea trupescă pe care îndrumarul a prezentat-o sub cele patru
aspecte ale ei, ci vindecarea sufletească, care este mai de folos şi
aduce mai multe binefaceri din punct de vedere duhovnicesc, iar în acelaşi
timp face să se rupă legătura dintre cauza şi efectul bolii
la nivel spiritual. Dobândind vindecarea sufletească, Sf. Ioan Hrisostom
ne precizează că Dumnezeu “... a vrut să ne facă mai buni,
mai înţelepţi şi mai supuşi voinţei Sale, ceea ce este
temeiul a toată mântuirea”.
Tot legat de aceeaşi însănătoşire sufletească,
Sf. Isaac Sirul scrie: “Priveghează asupra ta şi ia seama (...) la
mulţimea leacurilor pe care ţi le trimite adevăratul Doctor
pentru sănătatea omului tău celui dinăuntru. Dumnezeu
trimite bolile pentru sănătatea sufletului”.
Parcurgând toate cele cinci trepte ale vindecării, mai întâi avem
prilejul de a ne arăta şi de a ne întări credinţa, iar în
al doilea rând vom dobândi virtutea fundamentală a răbdării
şi chiar de a atinge treapta ei cea mai înaltă - răbdarea în
durere. “Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele
voastre”. (Lc. 21, 19) Din răbdarea astfel dobândită decurg
numeroase bunuri spirituale cum ar fi de exemplu nădejdea, smerenia, recunoştinţa.
“Suferinţa aduce răbdarea, şi răbdarea încercare, încercarea
nădejde”. (Rom.5, 3 - 4)
Iar dacă vindecarea întârzie, Sf. Varsanufie sfătuieşte:
“Fiţi atenţi la capătul răbdării, nu disperaţi,
nu descurajaţi”. Căci Dumnezeu este aproape, El care zice: “Nu te
voi lăsa, nici nu te voi părăsi”. (Evr.13, 5) Din punct de
vedere duhovnicesc, poate fi mai profitabil pentru bolnav să nu primească
de la Dumnezeu o vindecare imediată. Iar când trebuie să suferim
asalturile bolii, Apostolul a zis: “Când sunt slab, atunci sunt tare”. (2
Cor. 12, 10)
Şi dacă boala trebuie să ducă la moarte, nu trebuie să
ne temem mai mult, căci, precum învaţă Sf. Ap. Pavel: “Dacă
acest cort, locuinţa noastră pământească se va strica, avem
zidire făcută de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână,
veşnică, în ceruri”. (2 Cor.5, 1)
Când cerem prin rugăciune, în mod sistematic, numai vindecarea
trupului, facem dovada unei iubiri egoiste de sine, dorind cu orice preţ îndeplinirea
propriei noastre voinţe. Dar uneori Dumnezeu ne amână vindecarea spre
a ne uni mai strâns cu El, prin conformarea voii noastre cu a Sa. Voinţa
dumnezeiască înseamnă vindecarea sufletului şi a trupului operată
de Hristos, dar şi slăvirea lui Dumnezeu, pentru care oferă
prilej orice boală şi orice neputinţă.
Parcurgerea în totalitate a celor cinci trepte ale vindecării apare
ca o datorie pentru creştin, după cum notează, de pildă, Sf.
Isaac Sirul: “Cel ce este bolnav şi îşi cunoaşte boala trebuie
să ceară tămăduire”.
Hristos Doctorul, care a venit printre oameni pentru a vindeca bolile
sufleteşti, n-a ezitat niciodată să-i uşureze de bolile
şi neputinţele lor trupeşti pe cei ce-L rugau. El n-a văzut
în ele o durere necesară şi a dat pildă în ce priveşte
atitudinea pe care se cuvine s-o adoptăm împotriva lor. El nu ezită
niciodată să Se prezinte oamenilor ca doctor: “Nu cei sănătoşi
au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi”. (Mt. 9, 12; Mc. 2, 17; Lc.
7, 31)
“Acesta neputinţele noastre a luat şi bolile noastre le-a
purtat”. (Mt. 8, 16 - 17; Ic. 53, 5) În acest sens, Sfinţii Părinţi
şi întreaga tradiţie a Bisericii au grijă să-L prezinte atât
ca “Doctor al trupurilor” cât şi ca “Doctor al sufletelor”.
Chemându-i pe cei
doisprezece ucenici ai Săi, Hristos le transmite puterea Sa de tămăduire:
El face din ei doctori după asemănarea Sa, dându-le puterea de a
porunci duhurilor necurate şi de a le izgoni (Mc. 6, 7; Lc. 9, 1), precum
şi de a tămădui toată boala şi toată neputinţa
(Mt. 10, 1 şi 8; Lc. 9, 2). Această putere tămăduitoare a
fost transmisă apoi ierarhiei bisericeşti şi se menţine în
continuare până la sfârşitul vieţii pământeşti.
Hristos
rămâne totuşi “singurul Doctor” căci, prin apostoli şi
sfinţi, El este întotdeauna Cel care vindecă. Atunci când Sf.
Antonie săvârşea o minune, întotdeauna mulţumea lui Dumnezeu.
El le reamintea bolnavilor că puterea
de a vindeca nu este a lui, nici a nimănui altcuiva, căci
acest fapt Îi este rezervat numai lui Dumnezeu. Cei vindecaţi erau învăţaţi
să mulţumească nu lui Antonie, ci numai lui Dumnezeu. Şi însuşi
Sf. Antonie precizează: “N-am această putere de a vindeca (...), eu
nevrednicul. Tămăduirea este lucrarea Mântuitorului; El se milostiveşte,
în tot locul, spre cei ce-L cheamă. Domnul Şi-a plecat urechea la rugăciunea
mea şi Şi-a arătat iubirea Sa de oameni, desoperindu-mi că
va tămădui (...)”.
Pentru a-i acorda omului vindecarea pe care acesta o cere, Dumnezeu nu-i
cere decât un lucru, să se roage Lui cu credinţă: “Toate câte
veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi” (Mt.
21, 22); iar Sf. Apostol Iacov (5, 16) recomandă:
“Rugaţi-vă unii pentru
alţii, ca să vă vindecaţi”.
Să ne obişnuim să ne rugăm Sfinţilor nu numai ca
unor rugători şi mijlocitori, ci şi, în acelaşi timp, ca
unii care au ei înşişi puterea de a vindeca, fiind îndumnezeiţi
prin har şi făcuţi părtaşi ai Vieţii şi
Puterii dumnezeieşti. Să ne rugăm mai ales Născătoarei
de Dumnezeu, cea dintâi dintre persoanele umane care a fost deplin îndumnezeită
şi preamărită, “mângâierea celor necăjiţi şi
vindecarea celor bolnavi, nădejdea celor fără de nădejde,
ajutorarea celor fără de ajutor, izvor nesecat şi nesfârşit
de tămăduire, care face minuni şi izvorăşte tămăduiri”.
În încheierea acestor câteva consideraţii legate de noţiunea
de vindecare, amintim creştinilor că nu există nici o piedică
de a face apel, în caz de nevoie, la medici şi de a aplica remediile
preconizate de ei. Sf. Vasile notează în acest sens: “Este o încăpăţânare
să refuzi ajutorul artei medicilor”.
În funcţie de starea duhovnicescă a fiecăruia, Sf.
Varsanufie scrie: “Cât despre arătarea la doctor, celui mai desăvârşit
îi e propriu să lase totul pe seama lui Dumnezeu, chiar dacă lucrul
acesta îi este cu greutate. Iar cel mai slab, să se arate doctorului
pentru că nu poate încă să se încredinţeze cu totul
Proniatorului său”.
Foarte important este ca, oricând se recurge la medici şi la
medicamente, să nu se uite niciodată că Dumnezeu este întotdeauna
Cel care vindecă prin ele. Medicina şi leacurile ei nu sunt decât
mijloace ale Providenţei divine care face să strălucească
peste toţi soarele slavei Sale (Mt. 5, 45). În vindecare, ca şi în
boală, omul nu trebuie să piardă din vedere scopul său
ultim, care este mântuirea totală şi definitivă a fiinţei
sale întregi, în Iisus Hristos.