2.
RUGĂCIUNEA ÎN BISERICĂ
Biserica lui Hristos se îngrijeşte de sănătatea
sufletului şi a trupului credincioşilor săi prin sfintele slujbe
săvârşite încă din primele secole creştine şi care
formează cultul divin public. La acesta participă toţi creştinii
ortodocşi, buni şi păcătoşi, împreună cu îngerii
şi sfinţii din cer, care nevăzut se află de faţă
în sfintele locaşe.
Toate slujbele religioase ce se săvârşesc în locaşele
ortodoxe de cult se împart în patru categorii principale şi anume:
a. Sfintele Taine.
b. Ierurgiile.
c. Laudele, Acatistele şi Paraclisele.
d. Sfânta Liturghie.
Dumnezeu este de-a pururi cu noi în Sfintele Taine. Sfintele Taine sunt
o împreună lucrare divino-umană în care este o cooperare între
harul lui Dumnezeu şi voinţa liberă a credinciosului. Amândouă
sunt necesare, dar lucrarea lui Dumnezeu este mai importantă.
Tainele Bisericii, în număr de şapte, instituite şi lăsate
de Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii, sunt obligatorii pentru a putea
obţine sănătatea sufletească şi trupească.
Ele formează dovada celei mai înalte iubiri dumnezeieşti
pentru neamul omenesc. Preotul, prin Sfintele Taine, invocă şi împărtăşeşte
harul divin credincioşilor (vezi anexa 1).
Prin botez, devenim fii ai lui Dumnezeu după har şi putem primi
şi celelalte Sfinte Taine. “Mergând,
învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui
şi al Fiului şi al Sfântului Duh...”. (Matei 28, 19)
Efectele botezului asupra celui nou botezat sunt următoarele:
Ř
lepădarea
de bună voie de vrăjmaşul lumii şi unirea cu Hristos, Mântuitorul
lumii;
Ř
iertarea
de păcatul strămoşesc şi de toate păcatele făcute
până la botez;
Ř
primirea
de nume sfânt şi căpătarea statutului de membru al Bisericii
şi fiu al lui Dumnezeu după har.
Prin ungerea cu Sfântul şi Marele Mir a părţilor
principale ale corpului şi prin rostirea cuvintelor “Pecetea harului
Duhului Sfânt” noul botezat primeşte harul Duhului Sfânt şi toate
darurile necesare vieţii şi mântuirii lui care izvorăsc din har.
Creştinul pierde parţial harul Duhului Sfânt de la Botez, când
cade în păcate mari şi nu se mărturiseşte la duhovnic, iar
când se leapădă cu totul de dreapta credinţă, adică se
face sectant sau devine ateu şi îşi pierde toată credinţa
şi nădejdea mântuirii, ori se sinucide, atunci acel om pierde
definitiv harul Duhului Sfânt şi mântuirea sufletului.
De cele mai multe ori, pierderea parţială sau totală a
harului duce la îmbolnăvirea sufletească, prin dobândirea patimilor,
şi la îmbolnăvirea trupească, prin apariţia simptomelor de
boală în diversitatea lor.
În schimb, Dumnezeu vrea ca tot omul să se mântuiască şi
să se însănătoşească. De aceea, trebuie să mulţumim
lui Dumnezeu pentru boala pe care ne-a dat-o pentru a putea ajunge şi noi păcătoşii
la cunoştinţa adevărului.
Redobândirea harului Duhului Sfânt trebuie să fie primul pas spre
vindecare a celui căzut în patul suferinţei. Aceasta se va realiza
prin pocăinţă, prin spovedanie şi rugăciuni speciale.
Prin Taina Sfintei Spovedanii, numită şi Taina Pocăinţei
sau a Mărturisirii, înţelegem mărturisirea păcatelor,
stabilirea tratamentului corespunzător bolii noastre şi dezlegarea
urmată de iertarea păcatelor mărturisite.
Această Taină a fost instituită de Mântuitorul nostru
Iisus Hristos după Învierea Sa, când S-a arătat Apostolilor şi
a suflat asupra lor zicând: “Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi
ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine,
vor fi ţinute”. (Ioan 20, 22-23)
Momentele Tainei:
a)
Mărturisirea păcatelor
Tradiţia Sfintei Biserici a stabilit ca Taina Spovedaniei să
fie împlinită de cel puţin patru ori pe an, în perioada celor patru
posturi. Bolnavii se vor spovedi mai des, lunar şi, în unele cazuri grave,
chiar săptămânal.
De vom cădea în păcat, îndată să ne ridicăm
din el mărturisindu-l, să punem îndată peste rana sufletului
nostru alifia pocăinţei şi să mergem mai departe. Păcatul
să nu slăbească osârdia inimii noastre şi rana să nu
omoare puterea cugetului nostru. Să nu uităm că păcatele
vechi, nemărturisite din diverse motive, ne pot aduce osândă (boală)
nouă, la intervale mari de timp de la făptuirea lor.
Este imposibil să ne vedem păcatele înainte de a vedea lumina
lui Hristos coborâtă asupra noastră. Numai în măsura în care
acceptăm venirea LUMINII HARICE, toată lumea înconjurătoare va
deveni nouă pentru fiecare. Atîta timp cât o cameră se află în
întuneric, nu-i vedem murdăria, dar dacă o luminăm puternic, vom
vedea fiecare firişor de praf. La fel este şi pentru cămara
sufletului nostru. Mai întâi să lăsăm să intre lumina lui
Hristos în viaţa noastră prin mărturisirea sinceră, pentru
ca apoi să începem cu adevărat să înţelegem păcatul.
Nu putem sesiza prezenţa minciunii, fără să avem deja un simţ
al adevărului.
Mare folos aduce creştinului spovedania curată, făcută
după “Pravila Bisericii”. În ţara noastră, cel mai bun
şi mai complet îndrumar de spovedanie a fost compus acum 50 de ani de
Protosinghelul Nicodim Măndiţă şi poate fi procurat cu uşurinţă
din mai toate mănăstirile şi bisericile care se preocupă de
răspândirea cărţilor de învăţătură creştină.
b) Stabilirea tratamentului spiritual (canon)
După momentul chirurgical sufletesc de mărturisire a păcatelor
cu hotărâre, este necesar să acceptăm şi să urmăm
cu stricteţe tratamentul spiritual, care va duce cu siguranţă la
însănătoşirea noastră. Această operaţie de
salvare prin mărturisirea păcatelor face ca păcatul să fie
şters din lagărele sufletului nostru. Dar la orice rană deschisă,
după vindecare rămâne o cicatrice. Deci ceea ce a rămas în
sufletul nostru este marca rănii respective, cicatricea corespunzătoare
care, lovită în aceleaşi circumstanţe cum s-a făcut
odinioară, se poate redeschide mai rău decât a fost. Prin urmare,
canonul (tratamentul sufletesc) menţine mereu mintea trează, pentru ca
să nu ne mai lovim în acelaşi loc, adică, să nu ne mai
proiectăm niciodată gândul către păcatul respectiv.
Părintele duhovnic, fiind garanţia vindecării noastre în
faţa Dreptului Judecător, ne va da tămada cea mai potrivită
materializată în rugăciuni, post, milostenie, împăcarea cu toţi
şi smerenie. Cel mai mare canon pentru păcatele noastre este să
le părăsim pentru totdeauna. Canonul bolnavului este patul suferinţei.
El trebuie să facă canon după putere pentru ispăşirea păcatelor
sale.
c) Dezlegarea şi iertarea păcatelor
Partea harică principală este dezlegarea păcatelor prin
punerea mâinilor în chipul crucii pe capul credinciosului, după
terminarea mărturisirii păcatelor şi rostirea rugăciunii de
dezlegare. Această taină iartă toate păcatele pe care le
face creştinul de la Botez şi de la ultima spovedanie până în
clipa mărturisirii. Reamintim că ştergerea păcatelor face să
se rupă legătura dintre cauza şi efectul bolii noastre, se desfac
nodurile pe care omul le are în inimă şi nu le mai poate dezlega
singur, se recapătă harul vindecării şi puterea Duhului Sfânt.
Se vindecă şi, în final, se mântuieşte cel care acceptă
minunea că Dumnezeu are cu adevărat puterea de a ierta păcatele.
În spovedanie trebuie să-L vedem pe Hristos Judecătorul, care ne
eliberează de sentinţa osândirii, dar trebuie să-L vedem şi
pe Hristos Vindecătorul, care restaurează vasul spart de păcat
şi reînnoieşte viaţa. Deci, Taina Spovedaniei trebuie privită
atât sub aspect juridic, cât şi terapeutic. Taina Spovedaniei alături
de Taina Sfântului Maslu, trebuie văzute ca aspecte complementare ale
uneia şi aceleiaşi “Taine Vindecătoare”.
Rezultatul Tainei Spovedaniei este influenţat de următoarele
condiţii:
·
să
fie făcută sincer, de bună voie, cu umilinţă, zdrobire
de inimă şi cu hotărârea de a nu mai repeta păcatele mărturisite;
·
să
fie completă şi secretă;
·
să
fie acceptat şi respectat cu stricteţe tratamentul (canonul) rânduit
de părintele duhovnic;
·
să
fie făcută după o cercetare prealabilă sufletească după
îndrumarul de spovedanie.
Taina
Sfintei Spovedanii nu poate fi înlocuită cu ştiinţa psihologiei
şi psihiatriei, care dau răspunsuri şi explicaţii
fiziologice. La rândul lor, parapsihologia şi psihotronica încearcă
să dea explicaţii ce depăşesc fiziologicul, însă deja
aici au trecut în extrema ocultismului satanic. Aceste ştiinţe menţionate
mai sus nu realizează decât examinarea conştiinţei, înlocuind
terapeutica duhovnicească doar până la un punct. Nici una din aceste
ştiinţe nu poate înlocui Spovedania şi duhovnicia.
În cadrul Sfintei Spovedanii se pătrunde până în adâncul
sufletului, unde se operează şi se scoate toată tumoarea
canceroasă a păcatului, iar eliminarea răului produs de
necazurile zilnice nu se dobândeşte decât printr-o dezvăluire sinceră
a tuturor stărilor intime sufleteşti în faţa părintelui
duhovnic. Atunci când bolnavul primeşte iertarea prin mâinile
duhovnicului, simte o stare de linişte, de bucurie sufletească, de împăcare,
fiind în acelaşi timp şi semnul că Dumnezeu a iertat acel
suflet, repunându-l în drepturile cele dintâi ale noului botezat.
Superioritatea Tainei Spovedaniei în raport cu psihologia şi
psihiatria este dată de rezultatele care se obţin în urma săvârşirii
ei, cum ar fi:
Ř
vindecă
şi curăţă sufletul penitentului (creştinului), dându-i
frumuseţe şi sănătate îngerească, iar spovedania cât
mai deasă igienizează sufletul, garantându-i sănătate,
transparenţă şi curăţenie;
Ř
pe
măsura credinţei în Dumnezeu poate tămădui bolile trupeşti.
Păcatul nemărturisit este o boală care macină sănătatea
sufletului şi trupului, iar cel care, atunci când se îmbolnăveşte,
nu cheamă preotul să se spovedească face o mare greşeală,
pentru că duhovnicul, prin mâinile sale, datorită puterii
supranaturale pe care o deţine de la hirotonie, ne transmite energia
harului Duhului Sfânt de a ne însănătoşi, de a înfrunta răul;
Ř
este
cheia cu care putem deschide uşa închisă şi păzită a
Raiului, permiţându-ne a intra;
Ř
împiedică
transmiterea păcatelor la urmaşi. După cum medicina recunoaşte
transmiterea caracterelor (genelor) de la tată la copil, tot astfel religia
recunoaşte transmiterea efectelor păcatelor de la părinţi la
copii (Ieşire, Cap. 20, 5);
Ř
contribuie
la vindecarea arborelui genealogic, fiind unul din cele mai importante remedii
în această direcţie, alături de pomenirea la Sfânta Liturghie.
Fiecare membru al unei familii care nu se mărturiseşte este o ramură
uscată din arborele genealogic al neamului său, trezindu-se după
ani şi ani, după generaţii peste generaţii că “li s-a
cam pierdut neamul”;
Ř
aduce
tot binele în viaţa unui om, cum ar fi: luminare la minte şi cuminţenie;
înţelegere şi dragoste în familii, între părinţi şi
copii; aduce iubire între soţi; întăreşte căminele
tinerilor căsătoriţi; aduce o adevărată fidelitate
conjugală etc.;
Ř
ar
putea înlătura toate răutăţile şi păcatele foarte
grave ce se întâmplă astăzi în lume, dacă ar fi săvârşită
de toţi oamenii.
În concluzie, pocăinţa şi spovedania sunt o lucrare a lui
Dumnezeu cu noi şi în noi. “Să primim de la Dumnezeu pocăinţa
care ne vindecă”. Căci nu noi oferim, ci Dumnezeu este Cel care ne dăruieşte.
Vindecarea dobândită prin Taina Spovedaniei ia forma particulară
a unei reîmpăcări, iar viaţa fără de păcat pe pământ
ne deschide porţile cerului. Nu bogăţia minţii ne salvează
sufletul, ci viaţa fără de păcat ne pregăteşte să
trăim cu Dumnezeu în veacul ce va să vie.
“Faceţi
roade vrednice de pocăinţă”. (Matei 3,8)
Dorim în continuare să zăbovim asupra termenului “pocăinţă”
pe care dorim să-l lămurim în lumina Bisericii Ortodoxe. Vom pleca în
dezbaterea sa de la cuvântul căinţă. Fiecare dintre noi, când
înfăptuim în viaţa noastră acţiuni mai mult sau mai puţin
conştiente, după unele ne simţim bine, iar după altele avem
mustrări de conştiinţă, simţim că am încălcat
ceva, devenind neliniştiţi şi începem să ne căim (să
ne pară rău) de ceea ce am făcut.
În orice act pe care îl săvârşim în viaţă, dacă
ne simţim liniştiţi, este după Dumnezeu, iar dacă nu ne
simţim liniştiţi, ci avem mustrări de conştiinţă,
producându-ne căinţă, este de la opusul lui Dumnezeu, de la
diavol şi acest act trebuie evitat şi depăşit.
Această căinţă pe care o simţim în urma unui
act, ne face să credem că am încălcat ceva, am călcat peste
ceva divin care este în noi, am călcat porunca lui Dumnezeu şi am făcut
un păcat.
O persoană, dacă greşeşte de mai multe ori, simte la
început mustrare de conştiinţă şi căinţă, însă
dacă nu se opreşte şi merge mai departe în greşeli, la un
moment dat, i se stinge simţirea, se depărtează divinul din el,
cade în nesimţire spirituală, aşa cum spune psalmistul: “Omul
în cinste fiind n-a priceput şi s-a alăturat dobitoacelor celor fără
de minte”... (Ps. 48, 21)
Însă, o persoană care, chiar dacă a greşit de mai
multe ori, dar de fiecare dată se căieşte şi plânge pentru
ceea ce a făcut, la un moment dat se opreşte de a face acte
necuviincioase, ce-i produc căinţă şi mustrare de conştiinţă,
trăieşte de acum înainte într-o continuă căinţă.
Acum, acea “căinţă continuă şi stăruitoare” se
transformă în “pocăinţă”. Omul se pocăieşte
de tot ce a făcut rău în viaţă, îşi dă seama de
greşelile făcute şi încearcă o contrabalansare a lor cu o
viaţă nobilă, cu o viaţă receptivă la chemarea la
pocăinţă pe care ne-o face Dumnezeu.
Pocăinţa nu înseamnă numai părăsirea păcatelor,
ci şi o lucrare continuă în virtuţi, pentru contrabalansarea păcatelor
şi depăşirea lor.
Pocăinţa nu înseamnă aderarea la o sectă, ca apoi să
se spună: m-am mântuit. Pocăinţa nu are sfârşit, nu are
hotar. Adevărată este acea pocăinţă care se află
într-un continuu progres până în clipa morţii.
Referitor la “pocăinţă”, putem cădea în două
extreme:
a) Se poate zice: “Mă pocăiesc la bătrâneţe!”;
În primul rând, nu ştim dacă ajungem la bătrâneţe, putem
în orice clipă să ne stingem. În al doilea rând, aceleaşi
preocupări pe care le are omul la tinereţe, le are şi la bătrâneţe.
Este foarte greu să te schimbi dintr-o dată. Schimbarea trebuie să
o începem de atunci când ne dăm seama că trebuie să facem o
asemenea schimbare. Puterea pentru realizarea ei o avem mai mare la tinereţe
decât la bătrâneţe, pentru că atunci, ori este slăbită,
ori nu o mai avem deloc.
Deci pocăinţa trebuie să o primim în acel moment când
suntem conştienţi de valoarea ei şi trebuie să căutăm
să-i găsim adevărata valoare tot timpul.
b) A doua extremă, în care putem cădea, este ignorarea totală
a pocăinţei, zicând: Pocăinţa este pentru călugări
sau preoţi. Aici iarăşi este o mare greşeală, deoarece
toţi suntem oameni, toţi avem aceleaşi legi ale firii şi toţi
suntem răspunzători înaintea lui Dumnezeu ca persoane umane.
Nu există om care să nu greşească, toţi greşim
(I Ioan 1, 8), însă, nu toţi ne căim sau - mai mult - nu toţi
ne pocăim. După cum în fiecare om există slăbiciunea de a
greşi, tot aşa există în fiecare om puterea de îndreptare.
Şi sfinţii au greşit. Unii au greşit puţin, dar s-au
pocăit foarte mult. Alţii au greşit mai mult, dar şi pocăinţa
lor a fost foarte mare, încât au reuşit contrabalansarea şi depăşirea
greşelilor cu fapte bune şi virtuţi.
Greşelile le facem permanent cu gândul şi cu toate simţurile:
cu vederea, cu auzul, cu pipăitul etc. şi, deci, nimeni nu este scutit
de a greşi.
Exemplele clasice de pocăinţă sunt sfinţii, pe ei
trebuie să-i urmăm, căci ne arată drumul clar spre Dumnezeu;
nu trebuie să bâjbâim singuri.
Falsa pocăinţă este atunci când cineva aderă la o
sectă şi începe să se laude şi să se socotească
“pocăit” şi “mântuit”. Sau atunci când cineva încearcă
să facă un bine, respectiv să postească mai mult, să se
roage mai mult etc. şi în acelaşi timp divulgă şi se laudă.
Prin laudă şi mândrie pierde tot. Adevărata pocăinţă
este când omul înaintează în bine ştiind numai el, duhovnicul
şi Dumnezeu.
În Biserica noastră creştină ortodoxă deosebim trei
feluri de pocăinţă:
a) pocăinţa ca “Taină” sau “Spovedania”, în care
omul se pocăieşte de ceea ce a făcut, mărturisindu-şi păcatele
preotului şi acesta îl dezleagă de ele;
b) pocăinţa ca “virtute” poate să fie de moment, însă
poate să fie şi continuă, în toată viaţa omului;
c) mai există şi pocăinţa ca stare continuă. La
pocăinţa ca stare continuă au ajuns Sfinţii lui Dumnezeu, cărora
toată viaţa le-a fost o urcare continuă în virtute, datorită
umilinţei în dragostea lui Hristos.
Mântuitorul Iisus Hristos vrea, mai ales, de la noi acte interioare: milă,
dragoste, căinţă din tot sufletul.“Milă voiesc, iar nu
jertfă”. El
vrea să-I aducem ca jertfă inima noastră curată, înfrântă
şi smerită. Are nevoie să ne modelăm inima, să devenim
buni, iertători, asemenea unui copil nevinovat. Aceasta este pocăinţa
creştină, făcută nu din frica de pedeapsă, ci din frica
de a nu pierde pe Dumnezeu, de a nu pierde fericirea veşnică.
Credinţa trebuie să fie o trăire personală, să o
primim de bună voie, aproape să intre ea singură şi să
lucreze în noi, nu să ne fie impusă. Sau dacă ne pocăim
şi facem câţiva paşi în bine, trebuie să-i facem cât mai
discret, să nu observe aproapele nostru. Să rugăm deci pe bunul
Dumnezeu să ne dea tuturor pocăinţa cea adevărată în
Duhul Sfânt. AMIN !
CUM
SE CUVINE A NE PĂZI DE PĂCATE
“Oricine săvârşeşte păcatul este rob păcatului”.
(Ioan 8, 34)
Sfinţii Părinţi arată că cinci sunt păzirile
de păcat după mărturisire, spre a nu cădea omul în cele mai
dinainte.
1. Întâia păzire este aducerea aminte de moarte şi a nu uita
de păcatele pe care le-a săvârşit. Aducerea aminte de moarte ne
ajută foarte mult să nu mai păcătuim, după mărturia
Sfintei Scripturi, care zice:“Fiule, adu-ţi aminte de cele de pe urmă
ale tale şi în veac nu vei greşi”. (Isus Sirah 7, 38)
Cel ce pururea îşi aduce aminte de păcatele sale să nu-şi
închipuie în minte şi să nălucească persoanele acelea cu
care a făcut păcatul, pentru că acest lucru este periculos pentru
cel ce este încă pătimaş, după cum spune Sfântul Marcu
Pustnicul. (Filocalia, Vol. I cap. 152-153)
Sfântul Ioan Scărarul arată acelaşi lucru, zicând:
“Pentru păcatele cele trupeşti şi urâte, să nu-şi
aducă aminte cineva de chipurile cu care le-a lucrat, iar de celelalte păcate
pururea să-şi aducă aminte, ziua şi noaptea”. (Op. cit. P.
105)
2. A doua păzire după spovedanie este fuga de pricinile păcatului.
Cel ce a lunecat în păcate trupeşti să fugă de prietenia
şi vorbirea cu feţele cu care a păcătuit. Măcar de
ne-ar fi rudă sau prieten bun, să ne aducem aminte de cuvintele
Domnului care zice:“De te sminteşte pe tine ochiul tău cel drept,
scoate-l pe el, şi-l leapădă de la tine; că mai de folos îţi
este să pierzi unul din mădularele tale, decât tot trupul tău să
se arunce în gheenă”. (Matei 5, 55) Petrecerea împreună cu feţele
care ne-au vătămat ne va aduce vătămare, pentru că
scris este: “...să nu crezi pe vrăjmaşul tău în veac”.
(Isus Sirah 12, 10)
De aceea zice şi Sfântul Apostol Pavel: “Fugiţi de desfrânare
!” (I Tesaloniceni 4, 3)
Este un lucru foarte înţelept ca omul să se teamă de
primejdia păcatului, după cum ne învaţă Sfânta Scriptură:
“Cel ce se teme de primejdie nu va cădea într-însa”. (Isus Sirah 3,
25) La fel spune şi marele dascăl al lumii, Sfântul Ioan Gură de
Aur: “Cel ce nu fuge departe de păcat, ci călătoreşte
aproape de el, cu frică va vieţui şi de multe ori în ele va cădea”.
(Sf. Ioan Gură de Aur, Cuv. 15)
3. A treia păzire este deasa spovedanie.
“De ne vom mărturisi păcatele noastre, credincios este Domnul
şi drept ca să ne ierte păcatele. (I Ioan 1, 4)
Deasa spovedanie ne aduce cinci foloase:
a) Primul folos este că, precum pomii, care se smulg des şi se
răsădesc, nu pot să prindă rădăcină adâncă
în pământ, aşa şi obiceiurile cele rele şi deprinderile păcătoase,
prin mărturisire deasă, nu pot prinde rădăcini adânci în
inima celui ce se mărturiseşte. Sau, precum un pom bătrân şi
mare nu se poate doborî numai cu o singură lovitură de secure, aşa
şi un obicei sau deprindere veche a păcatului, numai cu o singură
durere a inimii nu se poate scoate şi dezrădăcina uşor.
Dracii fug de cei ce se spovedesc des, căci cu deasa spovedanie stricăm
cuiburile şi mrejele lor.
Reamintim pentru cei bolnavi trupeşte, că primul pas spre însănătoşire
trebuie să fie îndeplinirea deasă a Tainei Sfintei Spovedanii în faţa
duhovnicului, de bună voie, cu umilinţă, cu hotărârea de a
nu mai păcătui. Bolnavul, realizând mărturisire deasă,
dreaptă şi neprihănitoare, ajutat de dumnezeiescul Har, va reuşi
să rupă legătura dintre cauza şi efectul bolii la nivel
spiritual şi apoi la nivel fizic. De asemenea, sub epitrahil, cel în
suferinţă descoperă Vindecătorului Suprem direct neputinţele,
gândurile şi dorinţa de a se însănătoşi sufleteşte
şi trupeşte iar pe măsura nădejdii sale, va căpăta
darul vindecării.
“Desfătează-te
în Domnul şi va împlini toate cererile inimii tale. Descoperă
Domnului calea ta, nădăjduieşte în El şi Domnul va împlini”.
“Doamne,
Dumnezeul meu, strigat-am către Tine şi m-ai vindecat”. (Ps. 29, 2)
“Şi
a înflorit trupul meu şi de bunăvoia mea Îl voi lăuda pe El”.
(Ps. 27, 10)
“Doamne,
întru voia Ta, dat-ai frumuseţii mele putere...”. (Ps. 26, 6)
Mărturisirea dreaptă înseamnă să spunem adevărul
aşa cum am făcut toate, însă numele aceluia cu care am greşit
să nu-l rostim, iar ca spovedania să nu fie prihănitoare,
presupune să nu dăm vina pe nimeni, nici chiar pe diavoli, nici pe
oameni, nici pe vreo altă zidire a lui Dumnezeu, spunând că din cauza
acestora am făcut păcatul, ci numai pe noi să ne învinuim şi
să ne prihănim şi să zicem că numai noi suntem pricină
a păcatelor noastre şi nimeni altul.
b) Al doilea folos al creştinului ce se spovedeşte des este că
ţine minte uşor greşelile făcute de la ultima spovedanie; pe
când cel ce se mărturiseşte rar, cu anevoie poate să-şi
aducă aminte de toate câte a făcut. Astfel, multe din păcate rămân
nespovedite şi, prin urmare, neiertate. Pentru aceea diavolul i le aduce
aminte în ceasul morţii, dar fără folos, căci i se leagă
limba şi nu le mai poate mărturisi.
c) Cel ce se mărturiseşte des, chiar dacă i s-ar întâmpla
să cadă într-un păcat de moarte, îndată aleargă la
duhovnic, se spovedeşte şi intră în harul lui Dumnezeu (revedeţi
anexa 1), căci nu suferă să aibă pe conştiinţă
greutatea păcatului, fiind deprins a se curăţi des prin Taina
Spovedaniei.
d) Al patrulea folos al creştinului ce se mărturiseşte des
este că, pe unul ca acesta, îl află moartea curăţit şi
în harul lui Dumnezeu şi având mare nădejde de mântuire.
După mărturia Sfântului Vasile cel Mare, diavolul merge
totdeauna la moartea drepţilor şi a păcătoşilor, căutând
să afle pe om în păcate spre a-i lua Sufletul (Tâlcuire la Psalmul
70). La cei ce se mărturisesc des şi curat nu poate afla nimic,
deoarece s-au mărturisit, luând dezlegare pentru păcate.
e) Al cincilea folos al mărturisirii dese este acela că ne ajută
să ne oprim şi să ne înfrânăm de la păcate, aducându-ne
aminte că după puţine zile ne vom mărturisi din nou şi
vom primi canon de la duhovnic, însoţit de mustrare pentru cele făcute.
Despre acest adevăr Sf. Ioan Scărarul ne mărturiseşte:
“Sufletul care socoteşte ruşinea, canonul şi mustrarea
cea de la mărturisire, ca de un frâu se ţine de la această mărturisire,
spre a nu mai greşi”. (Cuv.
4 din Scara)
Referitor la aspectul ruşinii Sfânta Scriptură ne mărturiseşte:
“Este ruşine care aduce păcat şi este ruşine care
aduce slavă şi har” (Isus Sirah 4, 24). Ruşinea pe care o
suferim la spovedanie ne va scuti de ruşinea aceea pe care o vom suferi cu
toţii la ziua cea înfricoşată a Judecăţii lui
Dumnezeu, după cum zice Sf. Ioan Scărarul în Cuvântul 4:
“Căci nu este posibil fără de ruşine a scăpa
de ruşine”.
4. A patra păzire de păcat după spovedanie este cugetarea
la înfricoşătoarea Judecată de Apoi şi la cuvintele ce le
va spune Mântuitorul Iisus Hristos celor păcătoşi:
“Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic,
care este gătit diavolilor şi îngerilor lui”. (Matei 25, 21)
5. A cincea păzire este aducerea aminte de chinurile iadului,
aducerea aminte că răutatea păcatului ne desparte de Dumnezeu
şi de fericirea drepţilor din Rai, precum şi aducerea aminte de
veşnicele chinuri ale iadului, care nu vor avea sfârşit.
După ce am luat la cunoştinţă de modul cum se cuvine
a ne păzi de păcate, e necesar să ştim că, dacă nu
vom fi cu trezvie şi în băgare de seamă de la primele mişcări
ale păcatului în sufletul nostru, neîmpotrivindu-ne la timp şi
nechemând în ajutor numele Domnului prin rugăciunea din inimă, păcatul,
odată răsărit în mintea noastră, va creşte parcurgând
douăsprezece trepte, ducându-ne în final la pierzare.
În prezentarea aspectelor legate de treptele păcatului vom pleca
mai întâi de la o pildă a părintelui arhimandrit Cleopa Ilie: “Aţi
văzut poate, vreodată, când ia foc vreo casă sau vreo claie de fân
sau paie. Dacă se întâmplă pe acolo cineva şi are la îndemână
o căldare mai înainte de a se întinde focul, îl poate stinge uşor
cu puţină apă; dacă însă focul a luat proporţii,
va trebui o mare osteneală şi multă apă pentru a-l stinge,
iar uneori este cu neputinţă să mai fie înăbuşită
puterea focului. Asemenea se întâmplă şi cu păcatul în noi”.
Considerăm că ne este de mare folos să cunoaştem ce
este păcatul, cum ne înşală, cum ne robeşte şi care
sunt treptele lui de creştere de când se iveşte în noi şi până
ajunge să ne stăpânească în chip desăvârşit, ducându-ne
la pierzarea vremelnică şi veşnică.
Păcatul, după mărturisirea Sfintelor Scripturi, este călcarea
Legii lui Dumnezeu (Romani 5, 13); bold al morţii (I Corinteni 15, 56);
lucrul întunericului (Romani 13, 12); urâciune înaintea Domnului (Romani 15,
9); rod al poftelor celor rele (Iacov 1, 15); lucrul diavolului (Ioan 8, 41-44);
necurăţie (Levitic 15, 31); lucru al trupului (Galateni 5, 19).
Dumnezeu priveşte cu mare urâciune la păcat şi mânia lui
va veni peste oameni pentru păcate, osândindu-i după conştiinţa
şi înţelepciunea fiecăruia, pe unii de la vârsta de 10 ani, iar
pe alţii de la o vârstă mai mare. Însuşi Mântuitorul nostru
Iisus Hristos a murit pe cruce pentru păcatele noastre. (Isaia 53, Romani
6, 10)
“Păcatul este un drac rău - spune Sfântul Efrem Sirul - care
nu se arată de la început a fi mare, ci, încetul cu încetul, furişându-se,
pune stăpânire pe noi. Însă cel ce se va trezi de la început nu se
va lăsa surprins, ci îl va omorî când este mic ca o furnică, nelăsându-l
să crească spre a se face leu”. De aceea Sfânta şi
dumnezeiasca Scriptură numeşte pe diavol şi pe păcat
furnicoleu. (Iov 4, 11)
Păcatul uitării are grijă să ne înşele opunându-se
trezviei sufletului, după cum ne spune Sf. Părinte Isihie, zicând:
“Blestemata de uitare se opune atenţiei ca apa, focului”.
(Ibidem, p. 5)
În continuare vom trece în revistă cele douăsprezece trepte
de creştere a păcatului:
1. Întâia treaptă a păcatului este atunci când cineva face
binele, dar nu bine, adică nu îl face cu scop bun şi spre slava lui
Dumnezeu. Fapta bună are trup şi suflet: trupul faptei bune este
lucrarea ei (fie că postim, priveghem, facem milostenie sau altceva), iar
sufletul faptei bune este scopul cu care se face. Dacă scopul este bun
şi spre slava lui Dumnezeu, atunci şi fapta noastră bună
trece de partea scopului. Iar dacă scopul este rău, atunci şi
fapta bună trece de partea scopului. Iar dacă scopul este rău,
atunci şi fapta bună este rea şi îşi pierde plata de la
Dumnezeu. (Kiriacodromion, Bucureşti, 1857, P. 280) Sfântul Apostol Pavel
ne învaţă zicând: “Să facem toate spre slava lui Dumnezeu”.
(I Tesaloniceni 4, 1; I Corinteni 10, 31) Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul,
învăţându-ne asemănător, zice: “Când auzi Scriptura zicând:
Tu vei răsplăti fiecăruia după faptele sale (Romani 2, 6), să
ştii că Dumnezeu nu va răsplăti cu bine cele făcute cu
scop rău. Căci judecata lui Dumnezeu nu priveşte la cele făcute,
ci la scopul celor făcute”. (Filocalia, Vol. 2 pag. 63)
2. A doua treaptă a păcatului este când cineva nu lucrează
desăvârşit fapta bună. De exemplu: când cineva se roagă
lui Dumnezeu, dar nu cu mintea sau cu inima, ci numai cu gura şi cu buzele,
iar cu mintea şi cu inima sa se află la cugetarea celor rele, se împlineşte
cuvântul proorocului care zice: “Aproape eşti Tu Doamne, de gura lor,
dar departe de inima lor” (Isaia 29, 13); sau când cineva face milostenie,
dar nu din osteneală dreaptă, ci din răpire sau furt, sau când
posteşte numai de mâncare şi băutură, dar nu şi de păcatul
cu simţirile sale, cu mintea şi cu inima. Precum mielul pentru jertfă
s-a poruncit să fie fără nici o meteahnă şi desăvârşit
sănătos (Levitic 22, 21), tot astfel şi fapta bună trebuie să
o lucrăm în chip desăvârşit.
3. A treia treaptă a păcatului este bântuiala (momeala sau
atacul) gândului rău, care vine necontenit cu vreun fel de patimă. De
exemplu: un gând de femeie, de bani, de slavă deşartă, de mânie
sau de orice lucru, dar fără patimă către el, ci numai prin
amintire.
4. A patra treaptă a păcatului este unirea sau consimţirea,
care se petrece atunci când sufletul nostru consimte să stea de vorbă
cu gândul rău.
5. A cincea treaptă a păcatului este lupta care se dă pe
toate treptele următoare ale păcatului. Sufletul, consimţind să
stea de vorbă cu gândul despre lucrul cel rău şi cunoscând că
acel gând îl duce la păcat, începe să se lupte cu el, nevoindu-se
ca să-l biruiască cu gânduri bune şi mai ales prin rugăciunea
făcută cu mintea către Dumnezeu:
“Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe
mine păcătosul”.
6. A şasea treaptă a păcatului este învoirea, ce are loc
atunci când sufletul, din iubirea de sine şi de păcat, cedează gândului
păcătos, învoindu-se să-l primească în mintea sa.
7. A şaptea treaptă este păcatul cu mintea, precum zice Sfântul
Maxim Mărturisitorul. Când omul se învoieşte cu mintea să
primească gândul rău şi pătimaş, se sileşte să-şi
întipărească păcatul acela în minte atât de lămurit, ca
şi cum l-ar fi făcut şi cu lucrul. Când ajunge omul la această
treaptă, prin închipuire (imaginaţie), păcatul trece aproape pe
nesimţite de la minte la simţirea trupului, după cum arată
acelaşi Sfânt Părinte Maxim Mărturisitorul, zicând: “Precum
trupul are ca lume lucrurile, aşa şi mintea are ca lume ideile. Şi
precum trupul desfrânează cu trupul femeii, aşa şi mintea desfrânează
cu ideea femeii prin chipul trupului propriu”. (Filocalia, Vol. 2, P. 87) De
aceea acest Sfânt Părinte ne sfătuieşte: “Nu întrebuinţa
rău ideile ca să nu fii silit să întrebuinţezi rău
şi lucrurile. De nu păcătuieşte cineva mai întâi cu
mintea, nu va păcătui nici cu lucrul”. (Ibidem, P. 71). Datoria fiecărui
creştin este să scape de gândurile rele prin mărturisirea lor la
preotul duhovnic. Aşa cum şarpele, când iese din gaură, fuge,
tot aşa fuge din inimă şi gândul celui ce se spovedeşte
sincer. Căci spune Sfântul Antonie cel Mare că de nimic nu se bucură
satana mai tare, decât de omul care îşi ascunde gândurile sale. De
asemenea, se ştie că lupta cu gândul împotriva păcatului nu ne
părăseşte până la moarte, căci: “Războiul cu gândurile
este mai greu decât războiul cu înseşi lucrurile” (Ibidem, P. 70),
pericolul de a păcătui cu mintea apărând lesne în orice vreme
şi în orice loc. Dacă ar voi cineva să facă, de exemplu, păcatul
desfrânării cu lucrul, îi trebuie trei factori şi anume: locul
potrivit, timpul potrivit şi lucrul, adică trup cu care să păcătuiască.
La păcatul cu mintea însă, lipsa niciunuia din aceşti factori
nu-l împiedică să păcătuiască, căci cu mintea
putem păcătui în orice loc şi în orice vreme, chiar dacă
nu avem de faţă trupul cu care vrem să păcătuim.
8. A opta treaptă a păcatului este împlinirea păcatului
cu lucrul. Când cineva nu s-a luptat după putere la treptele amintite mai
înainte ale păcatului, ci şi-a îngăduit să păcătuiască
mereu cu mintea, va trece şi la lucrarea păcatului cu trupul şi,
astfel, va ajunge să cadă desăvârşit. Aceasta se întâmplă
nu numai cu păcatul desfrânării, ci şi cu oricare altul, fie al
lăcomiei pântecelui, al iubirii de bani, al uciderii, al furtului, al beţiei
etc.
9. A noua treaptă a păcatului este obişnuinţa cu păcatul.
Un duhovnic iscusit poate afla uşor în vremea mărturisirii, chiar din
gura celui ce se spovedeşte, pe care treaptă a păcatului a ajuns
acesta, dacă, de exemplu, îl întreabă: “Frate de ce faci cutare
sau cutare lucru?”, acela singur spune: “Părinte m-am obişnuit cu
el” (fie că este vorba de desfrânare, beţie, înjurături sau
orice alt păcat). În acest caz, el singur arată pe care treaptă
a păcatului a ajuns, căci, mărturisind că s-a obişnuit
cu unele ca acestea, se vede că a ajuns la treapta a noua a păcatului.
10. Treapta a zecea a păcatului este împătimirea, care este
foarte grea şi periculoasă. Şi la această treaptă,
duhovnicul înţelege, prin mărturisirea celui ce se spovedeşte,
pe ce treaptă se află el cu greutatea păcatului, căci dacă-l
întreabă: “Frate, de ce nu părăseşti păcatul acesta,
de ce nu te laşi de beţie, de fumat sau de orice alt păcat ?”,
el spune: “Nu pot, părinte, căci m-am deprins cu acest păcat”
sau : “Părinte, te rog să-mi dai un sfat, căci m-am deprins
foarte mult cu cutare sau cutare păcat”. Duhovnicul, aflându-l pe această
treaptă periculoasă şi grea a păcatului, trebuie să
depună toată silinţa şi iscusinţa ca să-l întoarcă
de la deprinderea păcatului, lucru foarte greu de făcut, deoarece
deprinderea se face în el ca o a doua fire, făcându-l pe om să păcătuiască
vrând-nevrând. Ţinându-l pe el în robia deprinderii păcatului,
este în acelaşi timp şi rob al diavolului, deoarece zice Sfântul
Ioan Evanghelistul: “Cine face păcatul este de la diavolul, pentru că
de la început diavolul păcătuieşte” (I Ioan 3, 8); “Păcatul
din diavol este” (Ioan 8, 44). Despre aşezarea vrednică de jale
şi de osândă a unui asemenea om ajuns la deprinderea păcatului,
Sfânta Scriptură zice: “Cine face păcatul, este rob al păcatului”.
(Ioan 8, 34)
11. A unsprezecea treaptă a păcatului este deznădejdea,
care este mai grea decât toate, căci duce pe om la moartea vremelnică
şi veşnică.
Când diavolul va robi pe om cu păcatul până la treapta
deprinderii, atunci îi zice: “Vezi că te-ai deprins cu acest păcat
de care nu mai poţi scăpa. Nu te mai gândi la pocăinţă
şi întoarcere spre Dumnezeu, deoarece de acum nu mai poţi să laşi
păcatul acesta cu care te-ai deprins din copilărie (sau din tinereţe
sau de atâţia şi atâţia ani)”. Deci îl sfătuieşte
să păcătuiască mereu, zicându-i: “Cele de dincolo le-ai
pierdut, de acum înainte, cât mai ai de trăit, măcar îndulceşte-te
cu păcatul cu care te-ai deprins şi de care, după cum vezi, nu te
mai poţi lăsa”. Astfel, cu paloşul deznădejdii îl taie de
la nădejdea bună şi sfântă a mântuirii sufletului său.
De este omul mai cărturar, îl învaţă să amâne întoarcerea
către Dumnezeu şi părăsirea păcatului, zicându-i:
“Lasă, că ai să părăseşti tu păcatul
acesta, dar nu chiar acum, căci mai ai vreme”. Şi acest sfat al
diavolilor este de a-l învechi pe om mai tare în deprinderea păcatului,
cea vrednică de moarte veşnică, fiindcă ştiu diavolii că
cel ce nu părăseşte azi păcatul, mai târziu cu atât mai
greu îl va părăsi, deoarece, după cum spun Sfinţii Părinţi,
păcatul este asemenea unui cui pe care cineva îl bate într-un lemn tare:
dacă l-a bătut puţin, îl va scoate mai uşor, iar dacă
l-a bătut mai mult, cu anevoie şi cu mare greutate îl mai poate
scoate.
Deci, nimeni să nu se înşele crezând că dacă nu a părăsit
azi păcatul, cu care s-a obişnuit sau s-a deprins, îl va părăsi
mai târziu. Cu cât se învecheşte păcatul în noi, cu atât mai greu
îl vom scoate mai târziu, şi cu cât mai mult face omul păcatul, cu
atât mai mult îl luptă diavolul cu deznădejdea.
12. Dacă omul se lasă biruit mereu de gândurile deznădejdii
şi nu aleargă repede la spovedanie şi la pocăinţă,
deznădejdea îl duce la treapta a douăsprezecea a păcatului care
este Sinuciderea, cea mai grozavă moarte trupească şi
duhovnicească, aşa cum a sfârşit şi Iuda Iscarioteanul.
După ce am amintit în acest cuvânt, pe scurt, despre cele douăsprezece
trepte ale păcatului, să urmăm cu toţii îndemnurile Sfinţilor
Părinţi de a căpăta frica de Dumnezeu şi de a ne menţine
trează atenţia de la primele răsăriri şi trepte ale păcatului,
înarmându-ne asupra lui cu împotrivirea minţii şi inimii, prin sfânta
rugăciune şi ura faţă de păcat.
Mila Preabunului şi Preamilostivului nostru Mântuitor, prin rugăciunile
Preasfintei şi Preacuratei Sale Maici şi ale tuturor Sfinţilor Săi,
să ne întoarcă de la orice treaptă a păcatului pentru a dobândi
sănătatea, fericirea şi mântuirea în vecii vecilor. AMIN !
SFATURI
ÎN LEGĂTURĂ CU DUHOVNICUL ŞI DUHOVNICIA
Nici un duhovnic nu poate dezlega la spovedanie pe cel legat de altul,
decât numai dacă cel ce l-a legat a murit sau l-a legat pe nedrept
şi este dezlegat de episcopul său.
Când cineva s-a mărturisit la un duhovnic de mai multe ori şi,
din pricină că a căzut în aceleaşi păcate, se ruşinează
de el şi se duce la altul ca să se ruşineze mai puţin şi
să primească un canon mai uşor, acela “mai rău mânie pe
Dumnezeu”.
Dacă
duhovnicul constată că cineva nu este sincer, are datoria să-l
respingă de la spovedanie. Duhovnicul nu poate dezlega pe cel ce nu-l
dezleagă Dumnezeu şi nici nu poate lega pe cel ce nu s-a legat pe sine
prin călcarea poruncilor lui Dumnezeu.
În situaţia când ne-am mutat la alt duhovnic, după ce în
prealabil am luat binecuvântarea duhovnicului dintâi, suntem datori să
facem mai întâi o spovedanie generală din copilărie, ca acesta să
ne poată cunoaşte bine şi astfel să ne rânduiască un
canon potrivit, spre îndreptare.
Spovedania este necesar să înceapă la copii de la vârsta de
6-7 ani. De la această vârstă este bine să fie spovediţi
şi apoi împărtăşiţi la 30 sau 40 de zile pentru că
astăzi copiii văd şi aud multe sminteli, în casă, la
televizor şi peste tot, nefiind supravegheaţi de părinţi.
Copiii cei nevinovaţi, până la vârsta de cinci ani, este bine să
fie împărtăşiţi, dacă se poate, şi în fiecare
Duminică.
Reamintim că bătrânii şi bolnavii este bine să se împărtăşească
la fel, la trei-patru săptămâni, dacă nu au vreo oprire de la Sfânta
Împărtăşanie. Dacă au păcate cu totul grele, de
moarte, Sfinţii Părinţi rânduiesc să se împărtăşească
numai pe patul de moarte sau cum va hotărî duhovnicul lor.
Dacă cineva duce o viaţă imorală şi caută
prin înşelăciune să primească Sfânta Împărtăşanie,
va intra satana în el (Ioan 13, 27), asemănându-se cu Iuda.
Dacă cineva este pe patul de moarte şi nu poate vorbi, i se
poate da Sfânta Împărtăşanie pe mărturia celor din jurul său,
cum că bolnavul este om credincios, că s-a spovedit regulat şi a
dorit cele sfinte. Iar dacă cineva, nici pe patul de moarte, nu vrea să
se împace cu aproapele sau refuză cele sfinte, nu trebuie împărtăşit.
Totdeauna, înainte de a ne împărtăşi, după ce ne-am
făcut metaniile, după ce am părăsit păcatul şi
ne-am făcut canonul dat de preot, trei zile cel puţin n-avem voie să
bem vin nici să mâncăm de dulce sau cu untdelemn. Iar, în afara
postului, fără spovedanie, fără canon şi fără
o săptămână de post sau măcar trei zile, nu ne putem împărtăşi.
Cel puţin trei zile înainte de a ne împărtăşi să nu mâncăm
cu untdelemn şi să nu bem vin; numai mâncare uscată.
Nimeni nu se poate mântui, nici mireni, nici călugări, nici
clerici, fără spovedania păcatelor şi fără
dezlegarea de la duhovnic, deoarece “toţi multe greşim”. (Iacob 3,
2)
“Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele se
vor ierta şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi “
(Ioan 20, 23), Sfânta Scriptură ne arată de asemenea că păcatul
aduce moarte (Iacob 1, 15) şi că “nimic necurat nu va intra în Împărăţia
lui Dumnezeu”.
Păcătoşii, prin spovedanie şi pocăinţă,
întorc mânia cea dreaptă a lui Dumnezeu şi capătă mântuirea
sufletelor. Cel mai mare păcătos, dacă pe patul de moarte se
spovedeşte, plângând amar, asemenea tâlharului de pe cruce, poate fi împărtăşit.
Sufletul nostru în toată clipa greşeşte lui Dumnezeu, de
aceea trebuie să avem convingerea că nu există clipă când
nu mâniem pe Dumnezeu, ori cu gândul, ori cu cuvântul, ori cu fapta, ori cu
voie, ori fără voie, ori cu ştiinţă, ori cu neştiinţă.
Şi pentru că nu este clipă când nu mâniem pe Dumnezeu, nu este
clipă când nu avem nevoie de ajutorul Lui. De aceea ne spune Scriptura, la
Solomon: “Cela ce se încrede în sine, va cădea, cădere jalnică”.
Fiecare să fie paznic pentru el şi să-şi aducă aminte că
îngerul Domnului este permanent lângă dânsul.
Sfântul Ioan Gură de Aur, în cartea numită Puţul, ne îndeamnă:
“De este cu putinţă, o, creştine, şi-n fiecare ceas să
te spovedeşti”.
Pentru smerenie şi pentru ca omul să nu uite neputinţele
lui, cu care a supărat pe Dumnezeu, Sfântul Nicodim Aghioritul spune: O
dată pe an, în Postul Mare, este bine să faci spovedanie generală
(din copilărie până în prezent). Ne va ajuta mult să ne aducem
aminte păcatele, pentru că noi ne mărturisim, dar dracul ne face
să uităm păcatele noastre cu care am mâniat pe Dumnezeu.
Este
absolut recomandabil ca cel puţin o dată în viaţă să căutăm
un duhovnic bun şi iscusit şi să ne spovedim din copilărie până
la momentul Spovedaniei.
În
situaţia când, în parohie avem un duhovnic de care suntem nemulţumiţi,
va trebui:
Ř
să
ne rugăm lui Dumnezeu pentru el, de cel puţin două ori pe zi, zicând
“Doamne, luminează-l, întăreşte-l şi povăţuieşte-l
spre calea cea bună pe părintele nostru pentru a ne putea mântui împreună”;
Ř
să
ne rugăm pentru duhovnic înainte de a merge la Spovedanie. Nu trebuie să
aşteptăm un răspuns sau un sfat bun de la duhovnic şi să
stăm cu mâinile în şold, ci trebuie, în primul rând, să-l
ajutăm pentru a ne putea ajuta. Să ne rugăm zicând: “Doamne,
pune în mintea şi în gura duhovnicului meu răspunsul care îmi este
de folos”. Dacă nu ne vom ruga, vom primi un răspuns mai mult
omenesc. Acel răspuns obiectiv, divin şi folositor vine doar datorită
stării sufleteşti a penitentului (creştinului), a credinţei
sale, pentru că prin glasul duhovnicului ne vorbeşte însuşi
Dumnezeu.
Când
ajungem în faţa duhovnicului la Scaunul mărturisirii trebuie să
cerem sfaturi pentru viaţă: “Mântuirea stă întru mult sfat”
spune Sfânta Scriptură sau “Cine vrea să se mântuiască cu întrebarea
să călătorească” spun Sfinţii Părinţi în
Pateric. De aceea, tot timpul, în viaţă să nu facem nimic fără
sfatul duhovnicului. Dacă vom întreba întru smerenie, vom avea protecţia
Duhului Sfânt. Întrebările în duh la scaunul mărturisirii sunt
foarte importante pentru că putem, cu mila lui Dumnezeu, să obţinem
un răspuns de disciplinare a vieţii. Dacă Dumnezeu vede că-l
întrebăm cu toată sinceritatea şi căinţa, nu numai că
ne dă răspunsul adevărat, ci ne dă şi puterea de a-l
realiza.
O situaţie delicată pentru duhovnici poate fi atunci când preoţii,
la botezul copiilor, din diverse motive (oboseală, grabă etc.), n-au făcut
bine lepădările de satana - “Mă lepăd de satana şi de
toate lucrurile lui...” sau poate nici Botezul, vrăjmaşul găsind
portiţă şi intră înapoi în inima copilului. În acest sens
în pravilă stă scris: “Copiii
care se îmbolnăvesc – şi, uneori, nu se îmbolnăvesc când
sunt mici, ci când sunt mari - îi ia vrăjmaşul în primire, că
preotul n-a băgat de seamă şi n-a citit toate dezlegările de
satana”. Terapeutica constă în repetarea dezlegărilor de satana 10
zile la rând, după Sfânta Liturghie, perioadă care trebuie să
fie precedată de rugăciune, postul şi spovedania din copilărie
a întregii familii.
Păcatele pe care le-a cunoscut omul că sunt păcate şi
le-a mărturisit la duhovnic şi i-a părut rău şi a făcut
canon pentru ele se iartă. Iar acelea pe care omul nu le-a ştiut că
sunt păcate sau le-a uitat, nu din rea voinţă, ci din neputinţă,
acelea se acoperă din mila lui Dumnezeu, că altfel nici un suflet nu
ar ajunge în Rai.
“Fericiţi cărora li s-au iertat fărădelegile şi
cărora li s-au acoperit păcatele”.
CÂTEVA
DIN UNELTIRILE DIAVOLULUI
LA TAINA SFINTEI
SPOVEDANII
Diavolii uneltesc asupra creştinilor, când aceştia au buna iniţiativă
de a împlini Taina Spovedaniei, pentru că aceasta este aşa de mare,
încât are putere să-l cureţe pe om de orice păcat, să-i
dezlege toate păcatele, după cuvântul Mântuitorului din Evanghelie:
“Tot ce va dezlega preotul pe pământ, va fi dezlegat şi în
cer”.
Când omul a fost dezlegat de preot pe pământ, Duhul Sfânt a
şters din cer toate păcatele lui.
Dintre uneltirile diavolilor putem aminti:
·
Spunerea
păcatelor repede pentru ca duhovnicul să nu le bage în seamă,
nici să poată să cerceteze cu de-amănuntul pricinile şi
urmările acelor păcate.
·
Mărturisirea
păcatelor la mai mulţi duhovnici, tâlcuindu-le în aşa fel încât
să le înfăţişeze fără adevărata lor vină.
·
Căutarea
duhovnicilor foarte îngăduitori, care iartă fără canon
şi chiar le dau şi Sfânta Împărtăşanie.
·
Mărturisirea
incompletă a păcatelor, ascunzându-le pe cele mari, uitând că
Dumnezeu, prin atributul atotcunoaşterii, are clară realitatea păcatelor
săvârşite cu lucrul, cu cuvântul şi cu gândul. De asemenea, se
uită realitatea că duhovnicul nu este decât un martor înaintea lui
Dumnezeu, un organ prin care Duhul Sfânt lucrează taina iertării păcatelor.
·
Schimbarea
duhovnicului fără temei. Când vom găsi un duhovnic bun, să
nu ne mai ducem la altul, căci, dacă neguţătorim mărturisirea
nu ne putem folosi. De asemenea, starea de ruşine să nu fie motivul
schimbării duhovnicului, indiferent de gravitatea şi numărul păcatelor.
Dacă ne vom ruşina şi vom merge la alt părinte duhovnic, la
care ne ruşinăm mai puţin, şi primim un canon mai uşor,
atunci mai rău vom mânia pe Dumnezeu.
·
Spovedania
incompletă prin tăinuirea păcatelor mari. Diavolul ne dă
mare curaj atunci când facem păcatul şi ne ruşinează în
momentul când vrem să ne spovedim, să ne curăţăm. În
timpul spovedaniei, la fiecare păcat mărturisit ne iese un şarpe
din gură (diavol). De aceea, păcatele mari nespovedite din diverse
motive sunt şerpi foarte mari în noi care atrag înapoi toate păcatele
mărturisite. Să ne ferească Dumnezeu să ajungem în această
situaţie, pentru că este mai rău decât dacă nu ne-am fi
spovedit, deoarece adăugăm la păcatele pe care le avem şi pe
cel al minciunii şi încă ce minciună! Să minţi pe
duhovnic şi pe Dumnezeu!
·
Uneori
diavolul îi şopteşte credinciosului, prin oameni răi şi bârfitori,
cum că duhovnicul ar spune altora păcatele de la spovedanie. De
asemenea, tot când ne mărturisim, să nu aplecăm urechea la
glasul diavolului care ne şopteşte în minte zicând: “Oare ce va
zice duhovnicul când va auzi astfel de păcate ?”.
·
Cel
mai mare efort îl depun diavolii pentru a-i determina pe oameni să amâne
pocăinţa. Tot omul trebuie să ştie că cel mai bun sfat
al dracilor pentru a câştiga suflete pentru împărăţia
iadului este de a-l învăţa pe om să amâne pocăinţa,
fapta bună de azi pe mâine, de mâine pe poimâine, de la tinereţe la
bătrâneţe, pe patul morţii, şi aşa să-i ducă
pe toţi în iad.
·
Pentru
ca să-i facă să se îndoiască pe credincioşi de părinţii
duhovnici, satana şopteşte la urechile lor multe bârfeli. În acest
sens, sfântul Ioan Gură de Aur ne povăţuieşte:“A
preotului este numai a deschide gura, şi harul lucrează”. De vom
vedea pe preot beat, căzut în şanţ, să ne ducem
să-i sărutăm mâna şi îndată ne vom umple de
harul lui Dumnezeu. Pentru că nu se amestecă niciodată păcatele
lui cu harul lui Dumnezeu, pe care l-a luat la hirotonie, că atunci n-ar fi
har. Preotul nu lucrează în virtutea personală, ci în virtutea
harului pe care l-a primit. Evanghelia nu dă voie creştinilor să-şi
judece duhovnicii, ci numai să facă ce zic ei, iar dacă vor spune
ceva rău să nu facă.
“Pe scaunul lui Moise şi al lui Aaron au şezut cărturarii
şi fariseii, arhiereii şi preoţii; tot ce vă învaţă
ei să faceţi, să faceţi, că ei legea lui Dumnezeu învaţă,
dar după faptele lor să nu faceţi, că ei zic şi nu
fac.” (Matei 23, 2-3)
Să rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne lumineze mintea pentru a
simţi la timp uneltirile diavoleşti şi să ne curăţească
pe noi de toată întinăciunea şi nedreptatea.
Taina Sfântului Maslu se săvârşeşte în Biserica Ortodoxă
pentru vindecarea bolnavilor. Ea se întemeiază pe învăţătura
Sf. Apostol Iacov care spune:
“Este cineva în suferinţă ? Să se roage... Este cineva
bolnav între voi ? Să cheme preoţii Bisericii şi să se
roage pentru el ungându-l cu untdelemn în numele Domnului. Şi rugăciunea
credinţei va mântui pe cel bolnav şi, de va fi făcut păcate,
se vor ierta lui”. (Iacob 5, 13-15)
Sfântul Maslu se face, de obicei, în zilele de post cu trei, cu cinci
sau cu şapte preoţi. Iar credincioşii bolnavi şi rudele lor,
care participă la această taină şi doresc cu adevărat să-şi
uşureze suferinţa trupului şi a sufletului, trebuie să vină
la Sfântul Maslu cu mare credinţă în Dumnezeu, împăcaţi
cu toţi, spovediţi, postiţi şi întăriţi cu multe
rugăciuni.
Participanţii la Taina Sfântului Maslu trebuie să aducă
la biserică puţină făină, ulei şi o haină sau
lenjerie de la bolnavi pentru binecuvântare, apoi să asculte cu credinţă
slujba Sfântului Maslu. Acasă să facă mici turtiţe din făină
şi ulei sfinţit, pe care să le mănânce bolnavii în loc de
anafură.
Efectele harice ale Sfântului Maslu sunt mai multe, dintre care Sf.
Apostol Iacov aminteşte două: vindecarea parţială sau
integrală a suferinţelor trupeşti şi iertarea păcatelor.
Iată ce zice în Epistola sa: “Rugăciunea credinţei va mântui
pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica şi, de va fi făcut păcate,
se vor ierta lui”. (Iacob 5, 15) Astfel, taina Sfântului Maslu vindecă
atât trupul de boli, cât şi sufletul de păcate, prin ungerea cu
untdelemn sfinţit. Alte efecte harice ale Sfântului Maslu sunt şi
acestea: întăreşte credinţa în Dumnezeu şi nădejdea mântuirii,
aduce pace şi smerenie în inimă, pregăteşte sufletul pentru
marea călătorie spre cer şi primirea Sfintei Împărtăşanii,
alungă frica de moarte, uneşte şi împacă pe credincioşi
prin Harul Duhului Sfânt şi ne învredniceşte pe toţi de sfârşit
creştinesc. De aceea, Sfântul Maslu se săvârşeşte săptămânal
pentru cei bolnavi, în zilele de post.
Sfântul Maslu cu mai mulţi preoţi, făcut cu credinţă
şi post pentru cei bolnavi şi ungerea lor cu untdelemn sfinţit
formează cea mai puternică slujbă şi rânduială de
vindecare şi alinare a bolilor sufleteşti şi trupeşti în
Biserica Ortodoxă.
În unele cazuri se mai pot citi şi alte rugăciuni de sănătate
pe capul bolnavilor. Iar celor posedaţi de duhuri rele, adică celor
demonizaţi şi epileptici, li se pot citi după Sfântul Maslu
şi molitfele Sf. Vasile cel Mare şi ale Sf. Ioan Gură de Aur,
pentru izgonirea diavolilor şi a farmecelor din oameni. Aceste rugăciuni
se citesc mai ales de preoţi bătrâni, cu har, cu multă credinţă
şi cu post. De asemenea, atât bolnavii cât şi rudele lor, trebuie să
fie spovediţi din copilărie, să se roage cu mare evlavie şi
să postească după putere, pentru a fi miluiţi şi
vindecaţi de Domnul nostru Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Fără
aceste condiţii obligatorii - credinţă dreaptă, spovedanie
generală, rugăciune multă cu lacrimi şi post, împăcare
cu toţi şi părăsirea definitivă a păcatelor mari,
de moarte, din partea celor bolnavi şi a rudelor lor - Sfântul Maslu
şi rugăciunile de vindecare şi de izgonire a duhurilor rele nu-şi
ating pe deplin scopul, iar bolnavii se întorc acasă doar uşuraţi.
Timpul cel mai potrivit pentru săvârşirea Sfântului Maslu
este perioada postului, atât în cele patru posturi, cât şi în zilele de
miercuri şi vineri. În aceste zile, creştinii care participă la
Sfântul Maslu trebuie să postească până seara, să se roage
mai mult şi să-şi mărturisească mai întâi păcatele
la duhovnic.
În cazuri grele de boală şi primejdie de moarte, Sfântul
Maslu se poate săvârşi în orice zi, ori de câte ori este nevoie, în
casele celor suferinzi, după ce mai întâi bolnavii sunt spovediţi
din copilărie şi împăcaţi cu toţi, spre a lor alinare
şi iertare, ca să nu plece la Hristos fără această Sfântă
Taină. La urmă, cei grav bolnavi trebuie împărtăşiţi
cu Trupul şi Sângele Domnului, ca să fie pe deplin pregătiţi
pentru marea călătorie la cer. Aceasta este cea mai bună şi
cea mai completă pregătire pentru moarte, pe care o oferă
Biserica Ortodoxă fiilor ei pe pământ. Adică, Spovedania, Sfântul
Maslu şi Sfânta Împărtăşanie.
Cel mai solemn Sfânt Maslu în Biserica Ortodoxă se săvârşeşte
în Sfânta şi Marea Miercuri din săptămâna Sfintelor Patimi, în
amintirea femeii păcătoase care a uns cu mir picioarele Domnului, înaintea
mântuitoarelor Sale patimi (Matei 26, 7-13; Luca
7, 37-38). În această zi se face Sfântul Maslu solemn şi în
Biserica Sfântului Mormânt, cu şapte mitropoliţi, în frunte cu
Patriarhul Ierusalimului, în prezenţa a zeci de mii de pelerini din toată
lumea.
Cele mai multe vindecări de boli le-a făcut însuşi Fiul
lui Dumnezeu, cât a stat pe pământ, despre care se scrie pe larg în Sf.
Evanghelie. După înălţarea Sa la cer şi după pogorârea
Duhului Sfânt, a dat această putere harismatică, de vindecare a
bolilor şi de izgonire a diavolilor din oameni, Sfinţilor Apostoli
şi, prin ei, episcopilor, preoţilor şi tuturor bărbaţilor
sfinţi.
Iată cuvintele Domnului, adresate ucenicilor Săi înainte de Înălţare:
“Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia
la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza, se va mântui,
iar cel ce nu va crede, se va osândi. Iar celor ce vor crede, le vor urma
aceste semne: în numele Meu vor izgoni demoni, în limbi noi vor grăi,
şerpi vor lua în mână şi de vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma;
peste bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi”.
(Marcu 16, 15-18)
Pe cine vindeca Hristos? În majoritatea cazurilor, Domnul vindeca numai
pe cei bolnavi care cereau aceasta cu credinţă, atât ei, cât şi
rudele sau însoţitorii lor. Cei care nu aveau credinţă puternică
nu se făceau sănătoşi. Iată câteva exemple de vindecări.
Cel bolnav de lepră se ruga lui Dumnezeu, zicând: “Doamne dacă
voieşti, poţi să mă curăţeşti. Iar Mântuitorul
i-a răspuns: Voiesc, curăţeşte-te! Şi îndată s-a
curăţit de lepra sa.” (Matei 8, 23)
Doi orbi strigau şi cereau vindecare, iar Fiul lui Dumnezeu i-a întrebat:
“Credeţi că pot să fac Eu aceasta? Da, Doamne!, au răspuns
ei. După credinţa voastră fie vouă, le-a zis Domnul”
(Matei 9, 28-29) şi s-au vindecat ochii lor.
Tatăl unui copil demonizat cerea cu îndoială vindecarea fiului
său. Iar Domnul i-a spus: “De poţi crede, toate sunt cu putinţă
celui ce crede”. După ce tatăl a strigat cu lacrimi: “Cred,
Doamne! Ajută necredinţei mele!”, atunci Hristos a izgonit demonul
din copil. (Marcu 9, 22-24)
“Altădată, patru oameni au adus la Hristos un slăbănog.
Dar, văzând că nu pot ajunge la El, au desfăcut acoperişul
casei şi l-au pus înaintea Lui. Domnul, văzând credinţa lor,
l-a vindecat pe cel bolnav”. (Marcu 2, 3-12)
Deci, prima condiţie obligatorie a oricărei vindecări
miraculoase în Biserica lui Hristos este credinţa tare şi statornică
în harul şi mila lui Dumnezeu. Fără acestea, Sfântul Maslu nu
vindecă deplin.
Observăm, de asemenea, că Mântuitorul a întrebat pe cel ce
şi-a adus copilul bolnav ca să fie vindecat: “Câtă vreme este
de când i-a ieşit aceasta? Şi tatăl a răspuns: Din
pruncie”. (Marcu 9, 21) Adică mai întâi Domnul l-a mărturisit pe
cel bolnav şi apoi l-a vindecat, ştiind că o boală veche,
sufletească sau trupească, mai greu se vindecă.
A doua condiţie obligatorie pentru cel ce vine la Sfântul Maslu
şi doreşte să se vindece este ca mai întâi să-şi mărturisească
toate păcatele şi să le părăsească, apoi să
ceară sănătate şi iertare.
Cum îi vindeca Hristos pe cei bolnavi? În cele mai multe cazuri îi
vindeca prin atingerea cu mâna de trupul şi de rănile celor ce veneau
la El cu credinţă. Aşa a vindecat Domnul pe soacra lui Petru.
Numai s-a atins de mâna ei şi au lăsat-o frigurile şi s-a sculat
şi Îi slujea Lui (Matei 8, 14-15). Iar când veneau la El bolnavi mulţi,
Iisus Hristos, punându-şi mâinile pe fiecare dintre ei, îi făcea sănătoşi
(Luca 4, 40).
Prin atingerea cu mâna de ochii celui orb din naştere şi prin
ungerea cu tină şi spălare, l-a vindecat de întunericul orbirii
(Ioan 9, 2-7). Prin atingerea cu mâna de veşmintele Domnului, s-a vindecat
de curgerea sângelui femeia bolnavă de 12 ani.(Luca 8, 43-46)
Aceeaşi putere a Duhului Sfânt iese din Hristos şi o primim
tainic când ne atingem cu credinţă de El, prin Sfânta Împărtăşanie,
când ne atingem de Sfintele Icoane, de Sfintele Moaşte, de Sfânta
Evanghelie, de untdelemnul sfinţit la Sfântul Maslu, de Sfântul Potir
şi de mâinile şi de veşmintele preoţilor care săvârşesc
cele sfinte în Biserica lui Dumnezeu.
De aceea credincioşii se ating cu evlavie de toate cele sfinte
şi le sărută, căci poartă în ele harul Duhului Sfânt.
Iată pentru ce părinţii îşi duc copiii la Sfintele
Slujbe sau cei sănătoşi îşi duc bolnavii sau măcar
hainele lor la Sfântul Maslu, ca, prin atingerea de Evanghelie, de Cruce, de
agheasmă şi de mâinile şi de
veşmintele preoţilor
să-şi vindece bolile sufleteşti şi trupeşti, să
se izbăvească de patimi, de diavoli, de vrăjitorie, de toată
răutatea şi să se întoarcă sănătoşi şi
mângâiaţi la casele lor.
Citind Evanghelia cu vindecarea slăbănogului de 38 de ani,
vedem că el era bolnav din cauza păcatelor sale din tinereţe. De
aceea, când zăcea bolnav, Domnul l-a întrebat: “Voieşti să te
faci sănătos? Iar el a răspuns: Doamne, nu am om care să mă
arunce în scăldătoare”. (Ioan 5, 6-7) Scăldătoarea
bolnavilor este Sfânta Spovedanie, numită şi “al doilea botez”.
Iar omul care poate spăla sufletul în această baie este preotul. El
este dator, ca duhovnic, să spovedească pe cei ce aşteaptă
vindecarea şi, numai după mărturisire, să săvârşească
slujba Sfântului Maslu, cu multă credinţă, evlavie şi post.
După vindecare l-a întâlnit Hristos în Biserică pe cel ce
fusese slăbănog şi i-a spus: “Iată, te-ai făcut sănătos.
De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie
ceva mai rău!” (Ioan 5, 14) Prin aceste cuvinte, Mântuitorul face atenţi
pe toţi credincioşii care iau parte la Sfântul Maslu să părăsească
definitiv păcatele făcute până atunci, ca să nu se îmbolnăvească
mai greu după vindecare sau să le fie “mai rău”, adică să
moară în păcatele lor, fără pocăinţă.
Sfânta Împărtăşanie, numită şi Euharistie,
este Însuşi Trupul şi Sângele lui Hristos, pe care Domnul l-a purtat
pe pământ după Înviere şi pe care ni-l oferă în dar
tuturor celor ce credem în El şi facem voia Lui, spre iertarea păcatelor
şi viaţa de veci.
Trebuie să o primim cu mare evlavie şi credinţă,
ştiind că este foc mistuitor care curăţă şi iartă
pe cei vrednici, iar pe cei nevrednici îi arde şi-i osândeşte. Dacă
Taina Botezului şi Taina Mirungerii ne fac fii ai Bisericii şi ai lui
Dumnezeu după har, Taina Spovedaniei şi Taina Împărtăşaniei
ne fac fii şi moştenitori ai Împărăţiei cerurilor.
“De nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi de nu veţi bea sângele
Lui, nu veţi avea viaţă întru voi”. (Ioan 6, 53)
Sfânta Împărtăşanie este cea mai înaltă hrană
duhovnicească oferită în dar omului pe pământ, care desăvârşeşte
iertarea păcatelor spovedite şi ne uneşte cel mai mult cu
Dumnezeu. Ea se dă numai celor vrednici, cu dezlegarea duhovnicului, cel puţin
de patru ori pe an, în cele patru posturi.
Bolnavii se vor împărtăşi la 40 de zile, iar cei pe patul
de moarte şi cei care merg la operaţie, mai des.
Efectele harice ale Tainei Sfintei Împărtăşanii sunt următoarele:
Ř
ne
iartă păcatele deja mărturisite la duhovnic;
Ř
ne
înmulţeşte cel mai mult harul Duhului Sfânt primit la Botez, dacă
ducem o viaţă cu totul curată şi plăcută lui
Dumnezeu;
Ř
ne
ajută la despătimire, iluminare, desăvârşire, mântuire
şi sfârşit creştinesc minunat.
De aceea, prima grijă pentru cei bolnavi şi bătrâni este
să-şi sfârşească viaţa împăcaţi cu toţi,
spovediţi şi împărtăşiţi, condiţii fără
de care nu ne putem mântui.
Nunta este cea mai veche taină, întemeiată de Însuşi
Dumnezeu în Rai. Ea stă la temelia vieţii pe pământ. De aceea a
fost binecuvântată de Mântuitorul, care a participat la nunta din Cana
Galileei şi a făcut aici prima Sa minune.
Familia se va bucura pe deplin de sănătate sufletească
şi trupească dacă va respecta condiţiile principale ale Nunţii
ortodoxe şi dacă vor ajunge să împlinească scopul Nunţii
creştine.
Condiţiile principale ale nunţii sunt:
v
iubirea
dintre cei doi tineri;
v
să
fie amândoi ortodocşi şi să se ia de bună voie;
v
să
aibă binecuvântarea părinţilor;
v
ambii
miri să ducă viaţă curată în feciorie până la
cununie;
v
înainte
de căsătorie să se spovedească şi să se împărtăşească
la duhovnicii lor;
v
să-şi
aleagă naşi ortodocşi, cu viaţă curată şi
iubitori de Biserică;
v
să
se căsătorească numai cu scopul naşterii de copii şi a
unirii sufleteşti pe viaţă, pentru ducerea jugului căsniciei
până la moarte.
Împlinirea condiţiilor principale ale Nunţii va aduce cu
siguranţă trăirea unei vieţi creştine după
Evanghelie, în înfrânare, în rugăciune, în curăţenie, în
milostenie, în post şi în toate faptele bune, cu nădejdea mântuirii
sufletelor.
Păcatele care au îmbolnăvit fără vindecare familia
şi societatea creştină de astăzi, sunt următoarele:
·
necredinţa
în Dumnezeu şi îndoiala în credinţă;
·
indiferentismul
religios;
·
lipsa
totală de educaţie religioasă a tinerilor, a soţilor şi
a copiilor;
·
înstrăinarea
aproape totală de Biserică, de rugăciune, de pocăinţă
şi de Sfintele Taine;
·
sectarismul
şi lepădarea de dreapta credinţă;
·
ura
şi răzbunarea dintre părinţi, copii şi rude;
·
lăcomia
şi iubirea de averi;
·
desfrânarea
sub toate formele ei: concubinajul (căsătoria fără cununie
religioasă), adulterul (înşelarea soţului sau a soţiei),
sodomia (păcatele trupeşti împotriva firii), malahia sau onania (păcate
trupeşti individuale) etc.;
·
păzirea
conjugală de orice fel, pentru a nu avea copii;
·
avortul
sau uciderea de copii, sub toate formele;
·
vânzarea
şi abandonarea de copii;
·
alcoolismul
(beţia), cu toate urmările lui;
·
televizorul,
radioul, video etc.;
·
pornografia
în familie, prin filme, discoteci, cărţi, reviste şi imagini
obscene de tot felul;
·
divorţul
cu toate urmările lui - căsătoria a doua, a treia, sinuciderea;
·
uitarea
de Dumnezeu;
·
hulirea
de Dumnezeu;
·
vrăjitoria;
·
osândirea
şi clevetirea;
·
nemulţumirea
pentru darurile primite;
·
moartea
fără pocăinţă.
Acestea sunt cele mai grele păcate care au îndepărtat harul
lui Dumnezeu din familie, ducând la apariţia bolilor sufleteşti
şi trupeşti fără leac, la moartea sufletului şi a
trupului. Cei ce nu vor să ducă viaţă conjugală cu rânduială
şi înfrânare, spun părinţii bătrâni, nasc uneori copii
bolnavi, reduşi mintal, copii nervoşi şi pătimaşi, ca
şi părinţii lor, căci efectele păcatelor şi slăbiciunile
părinţilor se transmit copiilor, chiar din clipa zămislirii lor.
Femeia creştină, în timpul sarcinii, trebuie să se
comporte în felul următor:
Ř
să
fie întotdeauna mulţumită şi bucuroasă, dând slavă
lui Dumnezeu că este însărcinată, oricâţi copii ar avea,
ştiind că pentru aceasta s-a căsătorit şi că, prin
naştere de copii, îşi lucrează mântuirea sufletului ei;
Ř
să
se roage mai mult, să nu lipsească de la biserică, să se împărtăşească
mai des, să evite certurile, adunările rele, vinul, fumatul,
petrecerile lumeşti, umblatul pe drumuri, frigul şi mai ales
medicamentele luate fără prescripţia medicului. Toate acestea
sunt necuviincioase unei mame creştine, împiedică dezvoltarea normală
a copilului şi contribuie mult la naşterea de copii handicapaţi,
bolnavi de nervi sau chiar la pierderea sarcinii;
Ř
să
nu asculte de persoanele care o îndeamnă să-şi avorteze copilul,
să fie permanent în pace şi linişte cu soţul şi
rudele, să mănânce mâncăruri potrivite, să doarmă la
timp, să nu bea cafea şi alcool deloc şi să trăiască
cu soţul în totală curăţenie şi înfrânare conjugală;
Ř
să
nască spovedită şi împărtăşită, pentru că
trupul, în durerile naşterii, se află între viaţă şi
moarte.
Familia
nu trebuie să uite că într-un fel va fi un copil zămislit la beţie,
în zilele de post sau în sărbători şi nedorit de părinţi
şi altfel va arăta un copil zămislit ca rod al rugăciunii,
în zile rânduite şi dorit de părinţii săi. Copilul care se
zămisleşte la întâmplare, fără rânduială creştină,
din păcat, după avort şi pază şi nedorit de părinţi
va fi, de cele mai multe ori, un copil neascultător, agitat, îndărătnic,
leneş la rugăciune şi învăţătură şi stăpânit
din fragedă vârstă de păcate trupeşti şi boli. Un
asemenea copil va iubi mai mult cele pământeşti decât cele sufleteşti,
va fugi de biserică şi va aduce multe necazuri părinţilor.
Copiii se îmbolnăvesc trupeşte în general din cauza păcatelor
părinţilor care nu s-au mărturisit la timp la preot şi nici
n-au făcut canon pentru ele. Aceasta este cauza principală a suferinţelor
în familie. Alte cauze sunt şi acestea:
¨
dacă
părinţii au greşit trupeşte înainte de cununia religioasă;
¨
dacă
soţii s-au păzit conjugal un timp, ca să nu aibă copii;
¨
dacă
mama a făcut avorturi înainte şi după naştere;
¨
dacă
părinţii amândoi, sau unul din ei, au făcut grele păcate
trupeşti şi au căzut în desfrânare;
¨
dacă
soţii nu merg regulat la biserică şi nu au grijă de sufletul
lor şi al copiilor;
¨
dacă
soţii nu cred cu tărie în Dumnezeu, nici nu se roagă mai mult cu
post şi metanii;
¨
dacă
părinţii sunt stăpâniţi de patima mândriei, pentru care
Dumnezeu îi smereşte prin necazuri, sărăcie şi boli;
¨
dacă
părinţii nu-şi duc copiii regulat la spovedanie şi Sfânta
Împărtăşanie şi nu îi cresc în iubire de Hristos şi
în căldura Duhului Sfânt.
Părinţii care au copii bolnavi trebuie să împlinească
următoarele:
Ř
să
se spovedească imediat amândoi părinţii, împreună cu toată
familia;
Ř
să-şi
împărtăşească mai des copiii bolnavi;
Ř
să
facă agheasmă şi Sfântul Maslu în casă;
Ř
să
promită lui Dumnezeu şi duhovnicului că nu vor mai avorta copii
şi, în locul celor avortaţi, vor naşte alţi copii (când
este cazul);
Ř
să
citească zilnic două-trei catisme din Psaltire şi Paraclisul
Maicii Domnului, cu credinţă, cu post şi metanii;
Ř
să
facă milostenie la săraci şi la cei cu copii mulţi;
Ř
să
meargă regulat la biserică în sărbători şi Duminica;
Ř
să
urmeze întru toate sfatul preotului.
Dacă copilul bolnav nu se face sănătos, este semn că
unul din părinţi sau amândoi încă nu s-au spovedit la preot
şi n-au părăsit păcatele de moarte.
În educaţia religioasă a copiilor, părinţii să
nu minimalizeze rolul major al preotului duhovnic. În timp ce părinţii
trupeşti îi influenţează numai emoţional şi firesc pe
copii, preotul îi influenţează mai ales haric, divin. Cuvântul lui
este cuvântul lui Hristos, rugăciunea lui coboară Duhul Sfânt peste
oameni, binecuvântarea lui luminează mintea şi inima, dezlegarea făcută
de el eliberează sufletul de păcate şi de diavoli şi îl uneşte
cu Hristos.
Puţini tineri care doresc să-şi întemeieze o familie
apelează la ajutorul Bisericii, la sfatul preotului, la spovedanie şi
la sfânta rugăciune. Şi aceasta nu
din necredinţa în Dumnezeu, ci mai ales din lipsa de educaţie
şi de sfătuire din partea părinţilor şi a preoţilor,
fapt care îi menţine în starea de indiferenţă.
Numai viaţa spirituală, alcătuită din multe eforturi,
îi poate aduce pe membrii familiei la o conştiinţă creştină,
la un raport direct şi personal cu Dumnezeu.
CUVÂNT
DESPRE UCIDEREA DE COPII (AVORTUL)
"Iată,
fiii sunt moştenirea Domnului, răsplata rodului pântecelui.
Precum
sunt săgeţile în mâna celui viteaz, aşa sunt copiii părinţilor
tineri.
Fericit
este omul care-şi va umple casa de copii; nu se va ruşina când va grăi
cu vrăjmaşii săi în poartă.” (Ps. 126, 3,4,5)
Un adevăr strigător la cer, dar pe care nu-l aude decât
Dumnezeu, ne arată că, în ultimii nouă ani, în ţara noastră
s-au făcut peste 11.000.000 de avorturi. Un adevărat genocid naţional,
peste un milion de avorturi pe an!
Atâtea suflete pierdute într-o ţară de creştini, care până
mai ieri lupta contra invaziei păgânilor.
Oamenii trebuie să realizeze că, în momentul concepţiei,
o nouă existenţă îşi câştigă dreptul său la
viaţă, acelaşi drept pe care îl are un nou născut, un copil
de şcoală ori un adult. Este un păcat de neiertat, împotriva
Duhului Sfânt, ca mama să stingă licărul acelei vieţi. Iar
păcatul este cu atât mai mare cu cât este săvârşit împotriva
unei fiinţe care este condamnată la moarte fără nici o vină,
păcat de moarte împotriva unei fiinţe neajutorate, păcat de
moarte împotriva lui Dumnezeu şi chiar împotriva propriului neam, pe care
îl sărăceşte în numărul său.
Oare câte talente ori oameni de geniu se vor fi sfârşit înainte
de a vedea lumina zilei?
Sufletul viu al fătului ucis poartă chipul lui Dumnezeu în el,
ieşind desăvârşit din mâinile Creatorului. Gravitatea păcatului
este cu atât mai cutremurătoare, atunci când rodul pântecelui este ucis
de propria lui mamă.
Toate
păcatele se pot ierta spun Sfinţii Părinţi, dar păcatul
acesta al avortului, al crimei asupra unui suflet nevinovat poate fi iertat doar
cu preţul unor mari nevoinţe, care uneori pot dura o viaţă
întreagă, pentru că acei prunci avortaţi plâng înaintea lui
Dumnezeu şi cer răzbunarea sângelui vărsat de mamă. De
asemenea este bine să reţinem că sufletele copiilor avortaţi
stau într-un loc unde nu este nici întuneric, nici lumină. Nici nu se
bucură, nici nu se chinuiesc. Şi ei strigă la Dumnezeu “Doamne,
pentru ce suntem noi lipsiţi de bucuria feţei Tale, căci noi nu
am văzut lumina soarelui, nu am văzut frumuseţile din această
lume şi nici nu am făcut vreun păcat?” . Şi atunci glasul
lor se ridică la Dumnezeu iar Dumnezeu va cere sufletele din mâna mamelor
ucigaşe. Iar părinţii care au omorât copiii în pântece, dacă
fac canon, îi eliberează pe copiii lor din acea stare.
Cel
mai mare bine pe care-l putem face în viaţă, ca om căsătorit,
este să dăm viaţă mai departe. Oricât am posti, oricât
ne-am ruga, oricât am da de pomană, oricâtă nevoinţă am
face în viaţă, nu este mai mare lucru ca atunci când dăm viaţă
unui om. Toţi sfinţii din ceruri, cu toţi îngerii şi întregul
cer se bucură când se naşte un copil.
Mama,
dacă refuză a da viaţă, refuză ea însăşi a
avea viaţă veşnică. Majoritatea femeilor, foarte comod,
justifică faptul că nu nasc copii mai mult datorită contextului
în care trăiesc: că nu au cu ce să-i hrănească şi
să-i crească. Însă aceasta este o mare cursă pe care le-o
întinde satana.
Trebuie
să fim conştienţi că Dumnezeu niciodată nu va da voie să
se nască un copil fără a avea asigurată bucăţica
lui de pâine. Este un mers firesc şi natural al lucrurilor să se întâmple
aşa. Atunci când nu avem credinţă în Dumnezeu se produce
nefirescul, iar când o mamă îşi avortează roada pântecelui, nu
are credinţă în Bunul Dumnezeu, în faptul că El este deasupra
şi va ocroti acel copil.
Dacă
vom dori cu adevărat sănătatea familiei, această stare de
lucruri trebuie să înceteze, dându-ne toată silinţa pentru
redobândirea credinţei în Dumnezeu şi înlăturarea indiferenţei
din sufletele noastre. Sfaturile părinţilor duhovnici date celor ce nu
voiesc să aibă copii sunt:
Ř
să
nu se căsătorească, păzindu-şi fecioria;
Ř
să
trăiască în înfrânare (curăţie), cu învoirea ambilor soţi.
Mântuitorul
aseamănă pe cei ce se căsătoresc numai pentru păcat sau
de ochii lumii sau pentru avere, cu smochinul blestemat care nu voia să
aducă nici o roadă pe pământ. Pentru că naşterea de
copii nu este numai o datorie socială, firească, ci este mai întâi o
poruncă dumnezeiască, care contribuie foarte mult la mântuirea părinţilor.
Soţii care nu vor să nască copii, care îi avortează sau
practică păcatul pazei, sunt pedepsiţi de Dumnezeu cu boli de tot
felul, cu necazuri în viaţă, cu grea mustrare de conştiinţă,
iar dincolo cu osânda veşnică ...
Prin Taina Preoţiei înţelegem cele trei trepte ale slujirilor
bisericeşti - diaconi, preoţi, episcopi - care sunt hirotoniţi,
adică sfinţiţi de episcopi prin punerea mâinilor pe capul lor
şi prin chemarea harului Duhului Sfânt peste ei, în timpul Sfintei
Liturghii. Preoţii şi episcopii, prin hirotonie, primesc de la
Dumnezeu întreita putere de a învăţa lumea cuvântul Sfintei
Evanghelii, de a săvârşi sfintele slujbe sfinţind pe oameni prin
Sfintele Taine şi de a conduce pe toţi care cred în Hristos pe calea
mântuirii.
Fără preoţi nu putem avea vindecare de boli, pentru că
harul vindecării de boală vine de la Dumnezeu, neavând cine să
mijlocească pentru noi.
Numai prin preoţie se săvârşeşte lucrarea Duhului Sfânt
pe pământ, în Biserică, în familie, în societate, pentru că
ea prelungeşte până la sfârşitul veacului preoţia Mântuitorului.
Sfinţiţii preoţi şi episcopi formează puterea
harică de legătură dintre Dumnezeu şi oameni, dintre cer
şi pământ, dintre Hristos şi Biserică, prin harul Duhului
Sfânt pe care l-au primit la hirotonie şi prin Sfintele Taine, Sfânta
Liturghie şi toate slujbele pe care le săvârşesc. Ei se roagă,
de asemenea, Mântuitorului, Maicii Domnului şi tuturor Sfinţilor să
mijlocească înaintea Prea Sfintei Treimi pentru întoarcerea la dreapta
credinţă şi mântuirea tuturor oamenilor, căci Fiul lui
Dumnezeu s-a jertfit pentru toţi. De asemenea, preoţii sunt avocaţii
lui Hristos, lucrând după legile lui Dumnezeu şi orientându-se în
toate situaţiile după canoanele Bisericii, care reprezintă coduri
ale Duhului Sfânt.
Mai trebuie reţinut faptul că nu există nici o deosebire
harică între preoţii de parohie şi cei de mănăstiri:
harul şi cinstea preoţiei sunt aceleaşi. Preoţii de mir cu
atât se deosebesc de cei din mănăstiri, că sunt căsătoriţi
şi au parohie, adică au un număr de suflete încredinţate
lor spre păstorire, pentru care trebuie să dea răspuns în faţa
lui Dumnezeu.