Lumea a fost creată de Dumnezeu, imprimându-i-se un anumit sens,
şi e condusă de Creator spre împlinirea sensului, concretizat în
iubire şi ascultare. Ea culminează în persoana umană care se mişcă
spre unirea cu Persoana Supremă.
Viaţa fiecărui om este un dar ce i s-a încredinţat, un
talant ce trebuie să fie exploatat pentru folosul omenirii, căci cea
mai mare lucrare ce o poate face omul pe pământ este a se îngriji de
sufletul său şi al aproapelui său.
Fiecăruia dintre noi i s-a dat un oarecare “timp al său”,
scurt dar suficient pentru câştigarea mântuirii şi Împărăţiei
lui Dumnezeu.
Mântuirea noastră, exprimată prin dobândirea fericirii veşnice,
nu se obţine numai prin ştiinţă, ci prin credinţă
puternică în Dumnezeu, liberă de orice şovăială.
“Anii noştri s-au socotit ca pânza unui păianjen; zilele
anilor noştri sunt şaptezeci de ani;
Iar de vor fi în putere, optzeci de ani, şi ce este mai mult decât
aceştia, osteneală şi durere”. (Ps. 89, 10-11)
Episcopul Kallistos Ware, în lucrarea Împărăţia
lăuntrică, compară existenţa umană cu o
carte: viaţa pământească este doar prefaţa (introducerea cărţii),
iar viaţa viitoare este principalul ei conţinut. Momentul morţii
nu este concluzia cărţii, ci începutul primului capitol.
În fiecare zi, pentru a trăi, trupul nostru are nevoie de hrană
şi aer. Sufletul nostru însă are nevoie de Domnul şi de harul
Duhului Sfânt, fără care sufletul moare.
Omul a fost menit de Dumnezeu, prin constituţia sa psiho-somatică,
să fie inel de legătură între cer şi pământ şi să
se înalţe cu întreaga creaţie spre Dumnezeu, ca să se împărtăşească
de nemurirea Lui.
Sfîntul Serafim de Sarov ne învaţă că scopul vieţii
creştine este dobândirea Duhului Sfânt. Pentru a putea înţelege
problematica Duhului Sfânt, vom pleca de la adevărul de temelie al învăţăturii
creştine - dogma Sfintei Treimi. Cuprinsul dogmei Sfintei Treimi ne dezvăluie
adevărul că Dumnezeu este Unul în Fiinţă şi întreit
în persoane, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Fiecare din cele trei
persoane sau ipostase ale Sfintei Treimi este Dumnezeu adevărat ce se
exprimă prin Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul şi Dumnezeu-Duhul Sfânt,
având fiecare întreaga fiinţă şi toate atributele dumnezeieşti,
fără să fie trei Dumnezei, adică fără împărţire
sau despărţire a fiinţei şi, totodată, fără să
se amestece sau să contopească persoanele dumnezeieşti întreolaltă.
Sfânta Treime coboară către lume prin forţele (puterile) divine
(harice), care sunt energii necreate ce izvorăsc din fiinţa necreată
a Sfintei Treimi, ca să înalţe lumea la comuniunea vieţii veşnice.
Dumnezeu, Creatorul omului, Fiinţa supremă, rămâne o taină
în fiinţa Sa personală, dar se face cunoscut şi comunicabil prin
energiile Sale necreate harice sfinţitoare, ele fiind o manifestare a Fiinţei
dumnezeieşti. Sfinţii Părinţi au folosit în exprimarea
acestor energii termenii de lucrări dumnezeieşti, lumină
dumnezeiască, spirit sfânt, har divin.
Harul divin se revarsă prin Duhul Sfânt asupra oamenilor în scopul
mântuirii şi sfinţirii lor. Fiind unul singur, după natura sa,
Harul divin se deosebeşte pe de-o parte, după lucrările şi
efectele sale asupra celor ce şi le-au însuşit, iar pe de altă
parte, potrivit cu însuşirile şi aptitudinile celor ce l-au primit. E
bine să reţinem aici că toate cele şapte Sfinte Taine împărtăşesc
har sfinţitor, dar lucrarea acestora are la temelie pe cea începută
prin Taina Botezului. Din colaborarea omului cu harul, rezultă diferite
daruri potrivit cu însuşirile şi capacităţile naturale ale
lui. După proorocirile proorocului Isaia (11, 2-3) darurile sunt în număr
de şapte: al înţelepciunii, al înţelegerii, al sfatului, al
puterii, al cunoştinţei, al bunei credinţe (evlaviei) şi al
temerii de Dumnezeu. Acum înţelegem clar de ce, în cazul celor bolnavi,
este necesar a se dobândi harul vindecării de la Dumnezeu, care ne va da
preţiosul dar - SĂNĂTATEA (PUTEREA).
Dumnezeul
Scripturii coboară pe firul energiilor necreate în întâmpinarea omului,
pentru a-l smulge din indiferenţa şi rătăcirea lui religioasă,
pentru a-l înălţa spre comuniunea cu Sine, pe calea unui progres
spiritual infinit, în Hristos şi Biserică, prin Duhul Sfânt, izvorul
nesecat al energiilor necreate. De aceea, Sfântul Ap. Pavel vorbeşte mereu
despre Dumnezeu care lucrează totul în toţi. (I Cor. 2, 16) Astfel,
prin energiile necreate, Dumnezeu este mai întâi trăit
de credincioşi şi apoi cunoscut,
fiindcă rostul cunoaşterii nu este cel de a satisface curiozităţile
intelectuale ale minţii umane, ci de a contribui la desăvârşirea
spirituală şi morală a întregului om. În acest sens, Sfântul
Simeon Noul Teolog spune: “Dumnezeu este Lumină şi cei pe care El îi
face vrednici de a-L vedea, Îl văd ca lumină: cei care Îl primesc,
Îl primesc ca lumină”.
În fiecare lucrare dumnezeiască venită în lume, avem toate
Persoanele Treimice întoarse către noi. Fiecare lucrare provine din Tatăl,
se comunică prin Fiul în Duhul Sfânt. În acest plan al lucrării
dumnezeieşti, Duhul Sfânt vine prin Fiul, dar rămâne în Fiul, ca să
poată astfel înălţa lumea către Tatăl. Nu există
lucrare a Tatălui şi a Fiului care să nu se realizeze prin Duhul
Sfânt. Acesta fiind capătul întors către lume a Sfintei Treimi.
De la pogorârea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii, când acesta a
fost trimis în lume de Domnul nostru Iisus Hristos, spre a împlini lucrarea de
mântuire a neamului omenesc, are loc restabilirea, purificarea, iluminarea, îndumnezeirea
naturii umane şi a întregii creaţii prin aceste energii harice
necreate sfinţitoare ale Duhului Sfânt.
Coborârea energiilor necreate în adâncul fiinţei umane realizează
asemănarea cu Dumnezeu. Mijloacele prin care omul poate obţine asemănarea
cu Dumnezeu sunt: ascultarea, rugăciunea, postul (asceza), multa răbdare,
faptele bune şi alte fapte virtuoase făcute în numele lui Hristos.
Sfântul Simeon Noul Teolog afirmă că Fiul lui Dumnezeu este uşa
spre Tatăl, iar Duhul Sfânt este cheia care ne deschide uşa şi
dacă uşa nu se deschide, nu intră nimeni în casa Tatălui.
Reluând ideea că obiectivul omului pe pământ este dobândirea
Duhului Sfânt, Sfântul Serafim de Sarov vrea să ne spună că
mereu trebuie ca Duhul Sfânt să vină tot mai deplin, ca să ni-L
facă tot mai prezent în noi pe Hristos Cel Înviat, că, numai împărtăşindu-ne
de Duhul Sfânt, putem fi în comuniune cu Hristos. Numai înduhovnicindu-ne neîncetat
şi umplându-ne tot mai deplin de energiile Duhului Sfânt putem trăi
pe pământ viaţa în Hristos, fiindcă viaţa în Hristos este
totuna cu viaţa în Duhul Sfânt şi invers. (revedeţi anexa 1)
Taina omului nu se află în el însuşi în mod autonom, ci în
Arhetipul, în Modelul Divin. Aşa cum adevărul icoanei se află în
persoana zugrăvită pe ea, tot aşa şi adevărul omului se
află în Modelul lui - Domnul nostru Iisus Hristos. Creat după chipul
lui Dumnezeu, omul tinde prin însăşi natura lui, prin însuşi
faptul că este om, spre Cel ce este chipul său dumnezeiesc:
“Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să se îndumnezeiască”.
Unirea între om şi Dumnezeu se realizează în momentul zămislirii,
dar se aprofundează progresiv în timpul vieţii sale pământeşti
şi se desăvârşeşte la înviere, la a doua venire a Domnului
nostru Iisus Hristos. Atunci păcatul va fi absorbit prin Sfinţenia
divină, iar moartea va fi absorbită de viaţa eternă. Unirea
noastră cu Hristos este o unire în devenire, iar ea va deveni perfectă
atunci când limitele existenţei terestre vor fi depăşite prin înviere.
În Hristos, omul se uneşte cu Dumnezeu, cu semenii săi şi
cu lumea pe care o penetrează cu spiritul său uman, umplut de
Dumnezeu: “după cum Tu, Părinte, eşti în Mine şi Eu în
Tine, să fie şi ei în Noi una, ca lumea să creadă că
Tu M-ai trimis”. (Ioan 17, 21)
Înainte de a fi îmbrăcat în haine de piele, omul purta un veşmânt
ţesut din harul de lumină şi slava lui Dumnezeu. Deci hainele
primilor oameni erau haine de lumină, nu haine de piele. Opunându-se însă
voinţei dumnezeieşti, Adam n-a mai dat curs aspiraţiei către
Arhetipul divin, ci s-a prăbuşit în materialitatea acestei lumi,
alterând grav chipul lui Dumnezeu, pe care îl purta în fiinţa sa şi,
odată cu aceasta, fiinţa sa proprie pierdea haina de lumină.
În calitatea Sa de Raţiune supremă, Fiul lui Dumnezeu, în
pilda “Fiului risipitor”, ne încurajează să ne străduim a îmbrăca
din nou această haină nouă de lumină. Pe aceasta o putem
ţese numai prin prezenţa interioară a harului Duhului Sfânt în
natura noastră umană. Trebuie să ne grăbim să dobândim
această haină cerească, cu ajutorul faptelor virtuoase
transformate în virtuţi creştineşti (smerenia, milostenia, curăţia,
cumpătarea, îndelunga răbdare, blândeţea şi hărnicia).
Prezenţa interioară a harului în natura umană face ca raţiunea
(cunoaşterea) să se extindă firesc de la cele naturale spre
realităţile supranaturale ale lui Dumnezeu. Harul cunoaşterii
supranaturale a lui Dumnezeu se împărtăşeşte omului
credincios prin Sfintele Evanghelii (Matei, Marcu, Luca şi Ioan) şi
Sfintele Taine, administrate de preot ca semn văzut al prezenţei nevăzute,
personale a lui Hristos în Biserică. Prin pătrunderea în inimile
credincioşilor a cuvântului dumnezeiesc din Evanghelie, harul se adresează
mai mult intelectului uman, iar prin Sfintele Taine mai mult trupului, dar în măsura
în care Sfintele Taine se adaugă Evangheliei, harul îmbrăţişează
întreaga fiinţă psiho-somatică, pătrunzând în adâncul
ei, pentru a o purifica şi sfinţi în Hristos, înălţând pe
oameni la comuniunea Sfintei Treimi. Această înălţare (apropiere
şi comuniune) a oamenilor către Dumnezeu nu se realizează numai
prin lucrarea harului, ci şi prin lucrarea omului după cerinţele
“Legii noi”, concretizată în ascultare, rugăciune, asceză,
fapte bune şi manifestarea dragostei faţă de aproapele, ca
expresie a dragostei faţă de Dumnezeu. Prin această împreună
lucrare a omului cu Dumnezeu, care poartă numele de Sinergie, se produce o
modificare profundă în fiinţa omului, care duce la îndumnezeirea
lui.
Prin harul primit prin cele şapte Sfinte Taine instituite de Iisus
Hristos, dar şi prin lucrarea duhovnicească a omului, se operează
în fiinţa acestuia o conversiune de energie, care transformă energia
pusă în serviciul patimilor iraţionale ce distrug natura omului, în
energie pusă în slujba virtuţilor raţionale, care-l înalţă
pe om spre asemănarea cu Dumnezeu, trecând progresiv prin faza de
purificare, iluminare şi unire cu Dumnezeu (îndumnezeire).
Comuniunea cu harul divin nu ucide părţile pasionale ale
trupului, ci le transfigurează, le sfinţeşte, le îndumnezeieşte.
Astfel, Biserica reprezintă locul în care are loc mişcarea dinamică
transfiguratoare. Este nunta neîncetată în spaţiu şi timp a
Creatorului şi a creaturii, a lui Hristos care se prelungeşte în timp
prin lucrarea Duhului Sfânt, ca să-şi asume lumea şi să o
îndumnezeiască. În acest amestec fără contopire a naturii
create cu cea necreată, creaţia se înnoieşte în trupul
Domnului, se realcătuieşte sacramental, este transfigurată,
devine şi e vie ca Trup al lui Hristos, ca Biserică după chipul
comuniunii mai presus de fire a Treimii, în care persoanele divine îşi păstrează
identitatea, dar trăiesc una prin alta în virtutea iubirii şi a dăruirii
reciproce inegalabile.
Sfântul Macarie cel Mare spune: “Firea omenească este capabilă
să primească şi binele şi răul, şi harul
dumnezeiesc şi puterea vrăjmaşului, dar nu poate fi silită fără
consimţirea voinţei omeneşti”.
În legătură cu felul în care împlinim binele şi răul
în viaţa pământească, dorim în continuare să punctăm
câteva aspecte tainice legate de activitatea de mântuire a creştinului.
Copilul, la botez, este înarmat cu lumina Duhului Sfânt, cu crucea şi cu
doi îngeri de pază. Îngerul cel bun este la dreapta, având două cărţi
în mâna lui şi cumpănă. El scrie fapta bună şi fapta
rea ce o face omul în viaţă. Îngerul cel rău din stânga, are
numai o carte în mâna lui, el scriind numai greşelile omului, neştiind
nici gândul omului şi nici faptele bune ce le are acesta. Când omul
acumulează mai multe fapte rele decât bune în cartea îngerului bun din
dreapta, acesta se trage în spatele lui, în favoarea îngerului rău din
partea stângă, care învaţă pe creştini la fapte rele, dar
nu la toate, căci fiecare faptă rea are demonul ei. Numai la creştinii
care fac cele şapte păcate de moarte (mândria, iubirea de argint,
curvia, mânia, lăcomia pântecelui, zavistia, lenea) vine antihrist cu toţi
ai lui şi se aşează în inima lui. Aceşti oameni nu mai sunt
vii, ci morţi sufleteşte. Deşi îngerul bun se retrage în
spatele omului datorită multelor greşeli, el stă tot alipit de
el, mustrându-l la orice faptă rea pe care o face şi aşteaptă
cu nerăbdare clipa ca să vie iar în locul lui. Odată acceptată
această stare de păcătoşenie, lumina Duhului Sfânt iese din
inima omului şi stă în jurul său cum stau albinele în jurul
unui stup. Acum se împlineşte cuvântul sfânt care zice: “iată Eu
stau la uşa inimii tale şi bat”. (Apoc. 3, 20) Dacă, din mila
Domnului, pătrunde din nou o rază a Duhului Sfânt în inima păcătosului,
el prinde o mare grijă de greşelile ce a făcut şi se hotărăşte
din suflet a le părăsi. Merge la preot, le mărturiseşte, făgăduind
cu sfinţenie în faţa Sfintei Cruci, a Evangheliei şi a preotului
că nu va mai greşi prin aceste fapte. Preotul îi dă un canon după
puterea lui şi, după ce şi-l ispăşeşte, este împărtăşit
cu Sfintele Taine. Începând el a face fapte bune după a lui putere, după
un timp oarecare cartea lui cu fapte bune, uitată, se umple iarăşi.
Îngerul bun, odată cu restabilirea credinciosului, vine din spatele creştinului
la locul său în dreapta şi va duce cartea plină cu fapte bune la
cer pentru a le scrie în cartea vieţii. Îngerii din ceruri, la vederea
noului înger venit între ei cu cartea faptelor bune, fac aplauze de bucurie
cerească şi atunci se împlineşte cuvântul sfânt: “mai mare
bucurie este în cer pentru un păcătos care se pocăieşte,
decât pentru nouăzeci şi nouă drepţi”. Îngerul merge cu
cartea la Domnul, care va trimite înger luminat la vămile văzduhului
şi, prin puterea Duhului Sfânt, toate greşelile mărturisite de
acel suflet se şterg din catastifele demonilor. Demonii îşi văd
hârtiile albe, le aruncă în văzduh, plâng de pierderea sufletului
îndreptat. Ei ştiu că, prin pocăinţă, îşi pierd
clienţii lor. În acelaşi timp, Domnul trimite peste creştinul îndreptat
în bine, lumina Duhului Sfânt întreită. Ea va intra din nou în inima
sa, spulberând duhurile rele. Acum acest om este născut a doua oară
după cum zice cuvântul sfânt: “pocăinţa este al doilea
botez”.
De asemenea, dorim să subliniem că, în timpul postului, îngerul
fiecărui creştin e gata a scrie fapte bune în toată clipa, după
care, la sfârşitul perioadei, este dator să zboare cu cartea faptelor
la cer, ca să scrie în cartea vieţii faptele bune. La cei care stau
în indiferenţă faţă de grija restabilirii, în lene, fără
fapte bune, îngerul bun nu poate zbura la ceruri, ci stă în spatele păcătosului
şi plânge neîncetat pentru el.
Toţi creştinii care hulesc pe Domnul Hristos, Crucea Domnului
şi pe Sfinţii Săi, au păcat de trei ori mai greu decât cei
care L-au răstignit pe Domnul. Munca lor după ziua judecăţii,
dacă nu vor părăsi aceste păcate până la moartea
trupului, va fi de trei ori mai amară. Domnul Hristos pedepseşte pe
cel hulitor şi în zilele vieţii lui pământeşti, cât
şi în cele ale urmaşilor săi. Pentru a putea scăpa de
această gravă faptă rea, creştinul este dator în primul rând
să o urască, să se înarmeze cu rugăciuni şi cu metanii
la pământ.
De asemenea, creştinii să se păzească de păcatul
de a da răului pe cei din jurul lor, căci pe sine se dau. Copilul, când
se botează, este înarmat cu patru puteri spirituale: Lumina Duhul Sfânt,
Crucea, Îngerul Păzitor şi Puterea Sufletului. Tot creştinul, când
dă răului pe altul, dă răului aceste puteri. Când cineva
totuşi a săvârşit acest păcat, imediat când se desparte
şi nu mai vede pe acela, să-şi aleagă un loc ascuns şi,
plecând genunchii, să zică cu lacrimi: - Iartă-mi Doamne greşeala
prin care am dat răului pe fratele meu cutare ... numindu-l cu numele
şi iartă-l şi pe el, căci eu îl iert din tot sufletul, în
numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, amin, iar la scaunul
spovedaniei să-şi mărturisească păcatul cu mare părere
de rău.
Pentru a ne înscrie cu cât mai multe fapte bune în ceruri, cu ajutorul
cărora ne vom împodobi locul de odihnă din Împărăţia
lui Dumnezeu, pe bunii noştri creştini îi îndrumăm să se
folosească şi de rugăciunea cu metanii la pământ. Ele se
fac în cinstea patimilor Mântuitorului, atunci când omul este liniştit,
nesupărat de nimic şi nu-l vede nimeni. Pentru o rugăciune cu
metanii la pământ făcută în timpul nopţii i se iartă
creştinului care o face, trei fapte rele. Lucrată noaptea ea se numeşte
priveghere, iar cel care o exersează cu drag în miez de noapte împlineşte
cuvântul sfânt care zice: “privegheaţi şi vă rugaţi”.
Tot pe timpul vieţii pământeşti, omul e dator să-şi
facă rugăciunea plină către mulţi sfinţi şi
puteri cereşti. Câţi sfinţi va pomeni el în rugăciune când
se roagă, aceia toţi se vor ruga
pentru el în acel moment Domnului, iar la moartea lui toţi îi vor
fi ca apărători. În acest sens, vom da un model de rugăciune
plină, prescurtată. Vom face mai întîi trei metanii la pământ,
ne vom ridica, vom face o închinăciune, apoi vom pune mâinile pe piept
şi vom zice cu smerenie:
Prea
Sfântă Treime, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!
(trei metanii)
Prea
Sfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!
(trei metanii)
Sfinţilor
Arhangheli, Mihail şi Gavril, miluiţi-mă pe mine, păcătosul!
(trei metanii)
Toţi
Sfinţii din ceruri şi toate puterile cereşti, miluiţi-mă
pe mine, păcătosul! (trei metanii)
Sfinte
Îngere, păzitorul vieţii mele, roagă-te lui Dumnezeu pentru
mine, păcătosul! (trei metanii).
Fără a avea pretenţia epuizării problematicii
aspectelor legate de scopul vieţii pământeşti, îndrumăm
creştinii să aibă multă răbdare în necazurile cele
vremelnice, pentru a dobândi bunătăţile cele veşnice. “Întru
răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre ... şi cel
ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui ...”. (Matei
10, 22)
Dumnezeu îşi mărturiseşte dragostea pentru fiecare din
noi, rânduindu-ne mântuire în multe feluri, “Căci unele le face
Dumnezeu prin depărtarea Sa de om, altele prin cercetare, iar altele prin
purtare de grijă” şi tot Domnul ne îmbărbătează spunându-ne:
“Chiar dacă mama îşi va uita copilul, Eu nu te voi uita niciodată”.
Viaţa pământească, trăită în Dumnezeu sub
umbrirea harului Duhului Sfânt, este începutul fericirii veşnice, a vieţii
nesfârşite. Iar începutul transfigurării noastre este atunci când
ajungem în acea stare când în faţa oricărei întristări,
clevetiri, defăimări şi prigoniri să fim întocmai ca nişte
morţi sau ca nişte oameni cu desăvârşire muţi, surzi
şi orbi, căci toate aceste ispite sunt inevitabile pentru toţi
care doresc să meargă pe urmele cele mântuitoare ale lui Hristos.“Săvârşiţi
lucrul mâinilor fără să vă descurajaţi, acum este
vremea pregătirii cununilor”.
Să ne silim să aflăm voia lui Dumnezeu cea atotputernică,
care constă în a face binele pentru dobândirea Duhului Sfânt, comoara
cea veşnică neîmpuţinată.
“Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia
cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri”. (Matei 7,
21)
Fericiţi vom fi dacă, la sfârşitul vieţii pământeşti,
Domnul Dumnezeu ne va găsi priveghind, adică rugându-ne în plinătatea
darurilor Duhului Sfânt.
“În ce te voi afla, în aceea te voi judeca”.
De asemenea, ne îndeamnă: “Intraţi prin uşa cea strâmtă,
că largă este uşa şi lată calea care duce la pierzare
şi mulţi sunt cei ce intră printr-însa”.“Siliţi-vă
a intra prin uşa cea strâmtă că mulţi vor căuta să
intre şi nu vor putea”. (Lc. 13, 24; Fapt. Ap. 14, 22)
Suferinţele de pe urma păcatului să le transformăm în
mijloc de apropiere de Dumnezeu, prin Iisus Hristos, şi de înviere chiar,
încât moartea să fie un act de revenire la plenitudinea vieţii, la
îndumnezeirea naturii umane.“Eu am venit ca oamenii să aibă viaţă
şi s-o aibă din belşug”. (Ioan 10, 10)
Omul, odată unit cu Dumnezeu în viaţa trăită în
Iisus Hristos, devine o fiinţă universală, unindu-se cu viaţa
întregii făpturi prin legătura iubirii universale.
“Iar
mie a mă lipi de Dumnezeu bine este,
a
pune în Domnul nădejdea mea”. (Ps. 72, 27)
Dumnezeu
ne îndeamnă permanent să acceptăm de bună voie nevoinţa
de a intra prin poarta cea strâmtă ce duce la viaţa plină de
bucuria de a trăi, să gustăm şi să vedem - cât de bun
este Domnul.
“Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul; fericit bărbatul
care nădăjduieşte în El”. (Ps. 33, 8)
“În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa te doreşte
sufletul meu pe Tine Dumnezeule”. (Ps. 41, 1)
Călătoriile ce duc la poarta cea strâmtă către Împărăţia
cerurilor, după cuvântul Sfântului Efrem Sirul, sunt: pocăinţa,
ajunarea, rugăciunea, umilinţa, privegherea, smerita cugetare, sărăcia
cea duhovnicească, defăimarea trupului, îngrijirea sufletului,
culcarea pe jos, nespălarea, foamea, setea, mâncarea uscată,
goliciunea, milostenia, lacrimile, plânsul, suspinările, plecarea
genunchilor, necinstirile, gonirile, răpirile, osteneala cu mâinile,
primejdiile, a fi defăimaţi şi a răbda, a fi urâţi
şi a nu urî, a pătimi şi răsplăti cu bine, a lăsa
datornicilor datoriile, a ne pune sufletul pentru prieteni, iar mai pe urmă
de toate, a ne vărsa sângele pentru Hristos, dacă împrejurările
vor cere.
Iar călătoriile care duc la poarta largă şi desfătată
a pierzării sunt: desfrânarea, înverşunarea, slujirea la idoli, otrăvirea,
vrajba, cearta, pofta, mânia, bătaia, invidia, petrecerile, strigările,
cântecele lumeşti, fluierăturile, jocurile, scăldăturile,
hainele cele moi, prânzurile cele scumpe, bătăile din palme, gâlcevile,
somnul cel fără de grijă, ura dintre fraţi, grăirea de
rău. La toate acestea se adaugă lucrul cel mai grav decât toate, care
este nepocăinţa şi a nu ne aduce aminte niciodată de ieşirea
cea din urmă din viaţă.
După această scurtă incursiune în diversitatea călătoriilor
pământeşti, ne vom îndrepta atenţia spre a surprinde câteva
din aspectele bucuriei vieţii în Hristos, din care au gustat permanent
multitudinea Sfinţilor care sunt veneraţi de lumea creştină.
Bucuria vieţii în Hristos o dobândesc sufletele care au intrat în a
treia treaptă a îndreptării, prima treaptă fiind chemarea şi
pregătirea omului pentru primirea harului divin înainte de Botez, iar a
doua treaptă este renaşterea omului în Hristos prin Taina Botezului,
care marchează începutul unei noi vieţi, în care omul simte dorinţa
vie de a se uni cu Hristos şi de a umbla întru înnoirea vieţii.
(Romani 6, 4)
În
treapta a treia a îndreptării se face vizibil progresul creştinului
în viaţa cea nouă în Hristos, arătându-l pe Hristos prezent în
viaţă şi în faptele lui, încât acum el poate spune: “Nu mai
trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”. (Gal. 2, 20)
Acum se arată cu adevărat creşterea sufletului în virtute
şi îndeosebi în iubire, ceea ce dă un sensibil avânt urcuşului
duhovnicesc spre desăvârşire, care poate fi realizat, pe de o parte,
prin împlinirea poruncilor, iar pe de altă parte, prin urmarea sfaturilor
evanghelice.
Prin dobândirea experienţei intime a bucuriei vieţii în
Hristos, creştinul participă mai bine la suferinţele celor
neputincioşi şi se apropie cât se poate de mult de ei pentru a le
veni mai bine în ajutor.
“Cu cei slabi m-am făcut slab, ca pe cei slabi să-i dobândesc;
tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe
unii”. (I Cor. 9, 22)
DUMNEZEU dăruieşte prin DUH adevărata cunoaştere
celor care sunt demni de ea, însă nu în virtutea aptitudinilor lor
intelectuale, ci a gradului de puritate şi de virtute pe care l-au dobândit,
prin punerea în practică a poruncilor şi îndemnurilor evanghelice.
Sfântul Apostol Pavel subliniază clar opoziţia radicală
care există între înţelepciunea lumii şi înţelepciunea
lui DUMNEZEU. “Căci înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea
lui Dumnezeu”. (I Corinteni 3, 19)
Învăţăturile patristice susţin că apariţia
stării de bucurie în Hristos este condiţionată de:
a.
umilinţă
b.detaşarea
de această lume
c.
milă
În
acest sens, Sfântul Vasile cel Mare îi învăţa pe ucenicii săi:
“Să aveţi curăţie sufletească, nepătimire
trupească, purtare blândă, grai cumpătat, cuvânt cu bună rânduială,
hrană şi băutură măsurată, înaintea celor mai
mari tăcere, înaintea celor mai înţelepţi luarea aminte, la cei
mai bătrâni supunere, să aveţi spre cei asemenea cu voi şi
spre cei mai mici dragoste nefăţarnică, de cei răi, pătimaşi
şi iubitori de trup să vă depărtaţi şi puţin
să grăiţi, dar mai mult să înţelegeţi, să nu
fiţi fără socoteală în cuvânt, să nu prisosiţi
cu vorba, să nu fiţi îndrăzneţi la râs, cu sfială să
vă împodobiţi şi cu femeile cele necurate să nu vorbiţi,
să aveţi jos căutarea, iar sufletul sus, să fugiţi de
cuvintele cele împotrivă, dregătorie dăscălească să
nu doriţi, cinstea acestei lumi întru nimic s-o folosiţi. Iar de ar
face cineva vreun bine spre folosul altora, de la Dumnezeu plata s-o aştepte
şi veşnica răsplătire de la Iisus Hristos, Domnul nostru”.
a.
Umilinţa
Îndurând
agresiunea socialului cu umilinţă şi răbdare, se dobândeşte
o mare linişte. Omul, umilindu-se în faţa semenilor, se poate elibera
total de slava deşartă şi câştigă astfel adevărata
victorie asupra lumii.
În susţinerea umilinţei, Sfântul Isaac Sirul notează:
“Cel care e cu adevărat umil nu se tulbură atunci când suferă
o nedreptate. El nu se justifică în privinţa lucrului pentru care a
fost nedreptăţit. Ci primeşte calomniile drept adevăr şi
nu caută să convingă oamenii că a fost calomniat, cerând
iertare. Unii au luat asupra lor faptul de a fi numiţi destrăbălaţi,
în vreme ce nu erau. Alţii au îndurat să fie trataţi drept
adulteri, în vreme ce erau departe de aceasta, şi-au asumat în lacrimi
fructul unui păcat pe care nu-l comiseseră, au cerut celor care-i
calomniaseră iertare pentru o nedreptate care nu le aparţinea, căci
sufletele lor erau încununate cu toată puritatea şi nevinovăţia”.
Să căutăm umilinţa, acceptând să fim dispreţuiţi,
respinşi şi consideraţi un nimic. Potrivit Sfântului Macarie,
aceasta e condiţia normală a creştinilor, care “sunt asemeni
oamenilor «care-şi pun viaţa în mână»” (Iov 13, 14)
neimaginându-se că înseamnă ceva; dar, în loc de aceasta, sunt
dispreţuiţi şi respinşi mai mult decât ceilalţi
oameni”.
Mai mulţi Sfinţi Părinţi ne învaţă că
ceea ce ne îndurerează şi nedreptăţeşte sau ne insultă
trebuie să fie considerat un medicament care ne vindecă de slavă
deşartă şi de orgoliu. Diavolul nu e niciodată atât de
descurajat ca atunci când omul doreşte umilinţa şi dispreţul.
Începutul victoriei asupra slavei deşarte, scrie Sfântul Ioan Scărarul,
este dragostea pentru umilinţe. “Dumnezeu se bucură atunci când ne
vede alergând în întâmpinarea umilinţei, pentru a reprima, lovi şi
nimici iubirea deşartă pe care o avem faţă de sine”. Iar
Sfântul Varsanufie ne mărturiseşte: “Iată umilinţa
perfectă: să înduri insultele şi injuriile şi tot ce a
suferit Stăpânul nostru Iisus Hristos”.
Trebuie să se ajungă la o umilinţă de mare
soliditate, care poate fi simţită în mod constant, în relaţiile
cu ceilalţi, fiind mult mai dificil de realizat şi de păstrat
umilinţa căpătată în propriul for interior, ca virtute.
Semnul că eşti eliberat de slava deşartă este că
nu mai simţi durere atunci când eşti umilit în public şi că
nu mai trăieşti ranchiună faţă de cel care te-a
ofensat, dispreţuit, insultat.
Mai există o umilinţă externă, când omul se consideră
drept ultimul dintre oameni. “Socoteşte-te ultimul dintre oameni” ne îndeamnă
porunca monahală clasică.
La rândul său, Sfântul Isaac Sirul ne îndeamnă: “Coboară
mai jos decât tine însuţi şi vei vedea slava Domnului în tine”. Căci
acolo unde odrăsleşte smerenia, izvorăşte slava lui
Dumnezeu. Dacă te străduieşti să fii clar dispreţuit de
către toţi oamenii, Dumnezeu îţi va hărăzi să fii
slăvit. Această slavă fiindu-ne adusă de lumina harului Sfântului
Duh, ne induce o stare de linişte, o pace de nespus. Inima, la rândul ei,
se umple de o bucurie şi căldură inexprimabile, după cuvântul
Mântuitorului: “Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul
vostru”. (Luca 17, 21)
Sfântul Serafim de Sarov ne îndrumă:
“Bucuria mea, câştigă duhul păcii şi atunci mii de
inimi se vor mântui în preajma ta”.
Sfântul Chiril Fileotul spune: “Dacă îndurăm bucuroşi
suferinţele, blestemul va fi transformat în binecuvântare; după cum
oboselile luptelor pregătesc cununile atleţilor, la fel, încercarea
ispitirii îl conduce pe creştin la perfecţiune”.
b.
Detaşarea de această lume
Cei ce dobândesc bucuria vieţii în Hristos realizează detaşarea
de această lume prin intermediul a trei calităţi:
a) singurătatea;
b) situaţia de străin (exterioară şi interioară);
c) sărăcia.
a)
Singurătatea.
Bucuria
vieţii în Hristos are sens doar într-un cadru social şi într-o relaţie
cu semenii. Important este ca în timpul zilei să se menţină
contactul permanent, armonios cu membrii grupului social din care facem parte,
iar noaptea să ne izolăm, refugiindu-ne într-o atmosferă intimă
în care să fim numai noi şi Dumnezeu, iar de semenii noştri să
ne apropiem numai pe calea Duhului Sfânt.
“Noaptea ridicaţi mâinile către cele sfinte şi binecuvântaţi
pe Domnul. Te va binecuvânta Domnul din Sion, Cel ce a făcut cerul şi
pământul”. (Ps. 133, 2-3)
Sfântul Antonie cel Mare ne spune:“Nimic din lume să nu cinstiţi
mai mult decât dragostea lui Hristos. Ostenelile de aici se vând cu preţ
veşnic: că puţin dai şi însutit primeşti. Oricât ar
fi de greu, să nu ne întristăm ca şi cum am pieri, să îndrăznim
şi să ne bucurăm ca nişte mântuiţi, că Dumnezeu e
cu noi.
b) Situaţia de străin.
În
relaţia obişnuită şi normală cu semenii noştri să
fim străini de tot ce este rău şi influenţează negativ
apropierea, comuniunea cu Dumnezeu şi transfigurarea fiinţei umane.
c) Sărăcia.
Se
exprimă prin renunţarea la desfătările lumii, rezolvând
neputinţele firii omeneşti (hrană, îmbrăcăminte etc.)
cât mai simplu şi respectând îndemnul Evangheliei: “În dar aţi
luat, în dar să daţi”.
c.
Mila
Exerciţiul milei trebuie să se realizeze permanent faţă
de semenii noştri aflaţi în neputinţe, după îndemnul
binecunoscut al Mântuitorului Iisus Hristos:
“Milă voiesc şi nu jertfă”.
“Nimeni să nu caute ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui”. (I
Corinteni 10, 24) şi iarăşi “Tuturor toate M-am făcut ca,
în orice chip, să mântuiesc pe unii”. (I Corinteni 9, 22)
Cei ce au fost onoraţi a primi bucuria vieţii în Hristos
şi înălţaţi în acest fel de Dumnezeu, îşi amintesc
permanent de Cel care a spus: “Să-l iubeşti pe aproapele tău ca
pe tine însuţi”. (Luca 10, 27)
De asemenea, ei sunt permanent gata să îmbrace din nou, fără
a-şi schimba natura, înfăţişarea de rob ca să-l mântuiască
pe rob (Filipeni 2, 6 ş.a.m.d.). Îl imită şi ei pe Învăţător,
punându-şi cu adevărat chezăşie sufletul şi trupul
pentru mântuirea altora.
Sfântul Simion recomandă prietenului său, diaconul Ioan: “Te
rog să nu dispreţuieşti vreodată vreo fiinţă
şi mai ales, dacă e cazul, vreun ... cerşetor. Căci mila ta
ştie prea bine că există printre cerşetori, mai ales printre
orbi, oameni care au devenit la fel de puri ca soarele datorită răbdării
şi frământărilor lor.
Fericit
cel care caută la sărac şi la sărman; în ziua cea rea îl
va izbăvi pe el Domnul”. (Ps. 40, 1)
Aşadar, să ne sârguim cu toţii în a cunoaşte bunătatea
şi milostivirea Stăpânului mult înainte de sfârşitul vieţii
pământeşti, fugind de păcat.
Întorcându-ne la Dumnezeu înainte de sfârşit, vom afla pe Judecătorul
milostiv şi ne vom învrednici fericirii veşnice şi cu îngerii
cei luminaţi ne vom sălăşlui, unde este frumuseţea cea
negrăită a tuturor celor împăcaţi cu Dumnezeu şi
veselia cea pururea fiitoare.
Dragostea de Dumnezeu şi dragostea de aproapele nu vin pe altă
cale în sufletul nostru, decât pe calea rugăciunii.
Dragostea creştină este rădăcina tuturor faptelor
bune, fiind cea mai mare dintre toate virtuţile şi legătura desăvârşirii.
Pentru aceasta, Mântuitorul a spus: Cea mai mare poruncă din Lege
şi cea dintâi este să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din
toată inima ta, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta.
Zicând “inimă”, “cuget” şi “putere”, Mântuitorul a
cuprins deodată cele trei părţi ale omului.
Prin inimă, a cuprins sufletul, prin cuget a cuprins mintea, iar
prin virtute (putere) a cuprins trupul. Deci, toată fiinţa omului
trebuie să se contopească în dragostea lui Dumnezeu.
Iar când a fost vorba de dragostea de aproapele, a zis a doua poruncă,
asemenea cu cea dintâi: “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe
tine însuţi”.
Dragostea de Dumnezeu nu are limite, adică din toată puterea,
din tot cugetul, din toată virtutea, iar iubirii de aproapele, i-a pus
margine: să-l iubeşti atât cât te iubeşti pe tine.“Cine iubeşte
pe tată sau pe mamă sau soră sau frate mai mult decât pe Mine,
nu este vrednic de Mine”, iar “Oricine voieşte să vină după
Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi
urmeze Mie”. (Marcu VIII, 34)
Moartea este consecinţa păcatului, pedeapsa lui Dumnezeu împotriva
neascultării primilor oameni, care
s-a transmis din generaţie în
generaţie. Ea n-a fost destinată omului, fiind contrară firii
lui, dar a survenit în clipa când inima şi dragostea lui s-au îndepărtat
de Dumnezeu. “Ori în ce zi
veţi mânca din el, cu moarte veţi muri”. (Fac. 2, 17)
Ca fenomen, moartea se explică ca o parte a fiinţei omului care
nu mai acţionează şi este pusă la păstrare ca un tezaur
ce se îngroapă, ca un grăunte ce se seamănă în pământ
până îi soseşte ceasul de germinare. Sufletul
rămâne însă viu, căci Dumnezeu “nu este un Dumnezeu al
morţilor ci al viilor”. Deci toţi sunt vii înaintea Domnului.
Actul
morţii este un fenomen inevitabil şi cel mai sigur ce se petrece în
viaţa omului, materializându-se prin despărţirea şi
dezlegarea legăturilor fireşti dintre trup şi suflet, până
la a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos, când trâmbiţa
Arhanghelului va deştepta pe cei morţi la judecata cea mare.“Este rândul
oamenilor să moară, iar după aceea, să fie judecaţi”.
(Evrei 9, 27)
Trupul, pământ fiind, se va întoarce în pământ, dar
sufletul, fiind suflarea lui Dumnezu, se va întoarce la Creatorul său, ca
să dea socoteală de ceea ce a făcut, în timpul vieţii pe pământ,
cu trupul ce i s-a dat spre slujirea lui Dumnezeu.
Clipa şi ceasul morţii sunt numai de Dumnezeu ştiute
şi rânduite, în funcţie de judecăţile Sale cele neştiute.
De aceea, Domnul ne sfătuieşte, zicând: “Luaţi
aminte, privegheaţi şi vă rugaţi, că nu ştiţi
când va fi acea vreme”. (Marcu 13, 33)
Moartea deschide omului uşa veşniciei şi o începe pe ea,
oricum ar fi, bună sau rea.
Drepţilor, le deschide uşa veşniciei celei fericite care
este Împărăţia Cerească, iar păcătoşilor
(celor ce mor fără pocăinţă) le deschide uşa veşniciei
celei dureroase, care este în iad. Pentru că în funcţie de rodnicia
vieţii pământeşti, aşa ne va fi acolo răsplătirea.
Deci, ni se cade nouă, muritorilor, să avem de-a pururea în minte gândul
morţii şi să învăţăm aceasta ca, temându-ne de
neştiutul ceas al morţii, să ne înfrânăm de lucrurile care
mânie pe Dumnezeu şi să fim gata de ieşire.
Sfântul
Ioan Scărarul spune că atât de folositor este gândul morţii la
cei ce vor să se mântuiască, pe cât de trebuincioasă este pâinea
pentru om. Cel ce are pâine, nu moare de foame, iar cel ce are de-a pururea gândul
morţii, nu-şi omoară sufletul cu moartea păcatului, negreşind
de moarte.
Moartea dreptului nu se aseamănă deloc cu cea a unui păcătos.
Ea este înspăimântătoare pentru cei ce nu se ostenesc să
cunoască pe Dumnezeu şi poruncile Lui, dar pentru cei ce-L cunosc
şi-L iubesc ea este o binefacere, este capătul durerilor şi
suferinţelor trupului, a muncilor istovitoare, a neînţelegerilor cu
cei necredincioşi, a neputinţelor noastre de a ne desăvârşi,
este mântuirea sufletului nostru din închisoarea trupului corupt şi
neascultător, este întrevederea cu Dumnezeu, pacea şi odihna veşnică.
Deci ea este necesară, venind ca o binecuvântare pentru om, făcând să
înceteze răul şi răspândirea lui pe pământ. În acest
sens, “Să nu ne temem de moarte, ci de păcate”.
Principiul
păcatului se găseşte chiar din clipa zămislirii omului, în
unirea corpului cu sufletul în sânul mamei. Prin procreare, omul moşteneşte
păcatul şi, numai prin despărţirea de trup a sufletului,
acest principiu al păcatului poate fi distrus, curmându-se prin moarte moştenirea
păcatului. Prin trimiterea Domnului nostru Iisus Hristos - Însuşi Cuvântul
lui Dumnezeu întrupat - El explică omenirii rostul şi sensul vieţii
pământeşti materializat în recâştigarea fericirii pierdute. El
a venit în lume ca să mântuiască sufletul omului de veşnica
moarte, să-l întoarcă la Creatorul lui printr-o reascultare a
poruncilor Sale, reducând blestemul dumnezeiesc al morţii la jumătate.
Moartea nu există pentru cei ce cred cu adevărat în Iisus Hristos,
iar pentru cei ce şi-au înnegrit haina de lumină a botezului cu multe
păcate, ea începe încă de pe pământ prin moartea sufletului.
Prin încrederea, recunoaşterea şi ascultarea faţă de
Răscumpărătorul nostru Iisus Hristos câştigăm veşnicia:
“Eu sunt viaţa, învierea şi calea”.
Ascultarea, umilinţa, faptele bune, răbdarea servesc drept
sprijin sufletului în clipa părăsirii corpului său. Ceea ce se
petrece cu sufletul omului după moarte a fost descris de Sfinţii Părinţi,
marii asceţi, apostolii şi ucenicii care au avut viziuni şi cărora,
datorită purităţii lor sufleteşti, le-a fost permis să
înţeleagă şi chiar să vadă ceea ce noi muritorii de rând
nu vedem, dar înţelegem. Dar mai întâi să amintim cele 4 ispite ale
omului din vremea morţii şi modul cum să ne luptăm împotriva
lor după îndemnurile Sf. Nicodim Aghioritul :
a)
mai
întâi este războiul
împotriva credinţei. În această situaţie, gândurile
de necredinţă din mintea noastră să le tragem înapoi degrabă
zicând: “Du-te înapoi, satano, tatăl minciunii, căci nu voiesc
nici măcar să te aud pe tine, fiindcă destul îmi este mie a
crede cele ce crede Biserica cea sfântă a lui Hristos”. Deci să nu
dăm loc în inima noastră gândurilor necredinţei, precum este
scris de înţeleptul Solomon: “De se va sui peste tine duhul celui
puternic- adică al vrăjmaşului - să nu-ţi laşi
locul tău”. Iar dacă vrăjmaşul ne va aduce îndoială
în ce crede Biserica, să nu-l băgăm în seamă şi să
nu-i răspundem, ferindu-ne de el, pururea având în gând rugăciunea
lui Iisus: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă
pe mine păcătosul”.
b)
al
doilea război este cel împotriva
nădejdii. În această situaţie să ne aducem
aminte de mila şi bunătatea lui Dumnezeu, Care
a venit în lume să moară pentru noi, păcătoşii.
c)
al
treilea război este cel împotriva
smereniei, cu slava deşartă şi cu mândria. În acest
caz să ne socotim că suntem praf şi cenuşă şi să
punem toate isprăvile noastre pe seama lui Dumnezeu. Să ne cunoaştem
cu adevărat greutatea păcatelor şi a răutăţilor
noastre, dar să nu deznădăjduim de mila lui Dumnezeu, după
cum ne încurajează Sfântul Duh prin gura Proorocului David : “Mântui-va
Domnul sufletele robilor Săi şi nu vor greşi toţi cei ce nădăjduiesc
spre Dânsul”.
d)
şi
al patrulea război este cel cu nălucirile
cele de multe feluri şi prefacerea slujitorilor nedreptăţii
în îngeri de lumină. E bine în aceste clipe să stăm tare întemeiaţi
în smerenia cugetului nostru şi să zicem: “Schimbaţi-vă,
ticăloşilor, în întunericul vostru că mie nu îmi trebuiesc
vedenii. Nu am trebuinţă în acest ceas decât de mila lui Dumnezeu
şi de milostivirea Lui”. Şi chiar de am cunoaşte că multe
din semnele arătate ar fi de la Dumnezeu, să ne întoarcem de la ele
şi să le alungăm de la noi cât mai departe, fără să
ne temem că nu-I place lui Dumnezeu acest lucru şi această întoarcere,
pentru că o facem socotindu-ne nevrednici de acele vedenii.
După această incursiune legată de momentele premergătoare
clipei despărţirii sufletului de trup, vom încerca să urmărim
în continuare drumul şi trăirile sufletului după moarte.
În clipa morţii, sufletul ce iese din corp este imediat încercuit
de îngeri buni sau spirite rele, aşa cum a fost viaţa celui care
moare. Sfântul Macarie Alexandrinul ne precizează, în urma descoperirilor
ce le-a avut, că sufletul, imediat după moarte, rămâne încă
două zile pe pământ, pe locurile unde a trăit în corp, iar a
treia zi, aşa cum Domnul nostru Iisus Hristos a înviat, sufletul se urcă
la cer. De aceea, se înmormântează omul după trei zile, atunci când
sufletul nu mai este pe lângă corp.
În
spaţiul care desparte pământul de cer sunt douăzecişipatru
de vămi la care se găsesc duhuri, îngeri căzuţi deveniţi
demoni, care se străduiesc să ispitească pe om, să-l oprească
de a se mântui, să-l facă un instrument al răutăţii
lor. “Ca un leu răcnind umblă, căutând pe cine să înghită”.
(I Petru 5, 8) Îngerii răi, izgoniţi de Dumnezeu pentru îngâmfarea
lor, şi-au găsit refugiul în acest spaţiu, între pământ
şi cer. Ei întreabă tot sufletul care pleacă din lume de toată
fapta rea pe care a făcut-o în viaţă şi pe care n-a mărturisit-o
la duhovnic şi fapte bune n-a făcut pentru iertarea ei. Dar vămile
le văd numai cei păcătoşi. Cei care pleacă la cer îndreptaţi
au cale liberă, căci nu mai au greşeli şi Domnul a binecuvântat
sufletele lor, ca să nu mai vadă la moarte faţa demonilor şi
nici aceştia faţa lor.
Sfinţii Părinţi compară fiecare vamă cu un
tribunal ce se ocupă de un anumit tip
de păcate săvârşite de om în viaţă, începând cu:
vorbele deşarte, convorbiri zadarnice, vorbe obscene, ironii, luarea în râs
a lucrurilor sfinte, cântece pasionale, râsul obscen etc. Vin apoi vămile
minciunii, călcarea jurământului şi a făgăduinţelor
făcute lui Dumnezeu în deşert, ascunderea păcatelor la
spovedanie, apoi vama calomniei, a vorbirii de rău, a bârfelor, a umilirii
altora, a injuriilor şi judecarea altora, lăcomia, beţia, mâncarea
în ascuns, uitarea rugăciunii, nepaza postului, desfătările
şi îmbuibările, plăcerile nesăţioase, lenea sub toate
formele ei, furtul, avariţia, cămătăria, înşelătoria,
gelozia, mândria, ambiţia, lipsa de respect faţă de părinţi,
de preoţi, de superiori, neascultarea, mânia, enervarea, furia, răzbunarea,
ura şi omorul, magia, vrăjile, spiritismul sau invocarea spiritelor,
necurăţia în fapte şi gânduri, imoralitatea, trăirea
necununaţi, visuri obscene, voluptatea, priviri necurate, adulterul,
incestul, sodomia, homosexualismul, erezia, hulirea credinţei în Dumnezeu,
blestemul, cruzimea, lipsa de milă etc. Toate aceste vămi şi
trecerea sufletului prin faţa lor au loc a treia zi după moarte,
de aceea se face o slujbă specială, de către Biserică,
pentru a uşura sufletul în trecerea lui la cer. După trecerea vămilor,
tot creştinul care a primit Taina Sfântului Botez şi nu a pierdut-o,
cum fac sectele prin botez fals, merge de se închină în faţa
Domnului, fie el cât de păcătos ar fi. Dragostea cu care este primit
sufletul în faţa Domnului este pe măsura gradului în care creştinul,
pe timpul vieţuirii pământeşti, a ascultat şi a respectat
legea de vieţuire creştină dată de Mântuitorul.
Sufletul este purtat după aceea de îngeri, ca să viziteze
Raiul şi locaşurile Sfinţilor timp de şase zile, în care
sufletul se minunează de cele văzute şi slăveşte pe
Dumnezeu Creatorul.
A noua zi, se urcă din nou şi se închină lui Dumnezeu, de
aceea Biserica face din nou parastas special pentru iertarea păcatelor
celui plecat. După această a doua închinare, sufletul este dus să
viziteze iadul şi, timp de 30 de zile, el vede toate treptele infernului
şi tremură de frică să nu fie şi el aruncat acolo
definitiv.
În a 40-a zi, sufletul urcă iarăşi, pentru a treia oară,
să se închine Domnului. Atunci Domnul hotărăşte, după
faptele sufletului, locuinţa ce i se cuvine. În acest sens, Domnul nostru
Iisus Hristos ne spune: “În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri”.
Aşadar, în a 40-a zi, are loc judecata particulară şi atunci
Biserica face un parastas special. Această zi este decisivă pentru
soarta sufletului, până la ultima judecată a lui Dumnezeu asupra întregii
omeniri.
Starea dobândită de suflet în bine sau rău nu rămâne
definitivă. Ea poate fi modificată în funcţie de rugăciunile
celor ce au rămas pe pământ şi care aduc multă binefacere
celor ce s-au dus. De exemplu, dacă un creştin, la moarte, are greşeli
mai puţine şi urmaşii îi poartă sărindare, îi dau
Sfinte Liturghii şi-i fac pomeni în perioada de 40 de zile cât îngerul
plimbă sufletul prin rai şi iad, atunci aceste rugăciuni care
ajung înaintea Domnului pot face să meargă sufletul de la temniţele
iadului în loc luminat. Deci, fericit este acel suflet la care a rămas
cineva să se roage neîncetat pe pământ, uşurându-i astfel viaţa
de dincolo de mormânt. De aceea, a lăsat Domnul patru posturi peste an, în
care tot creştinul e dator a-şi mărturisi greşelile la
duhovnic. Când moare, el nu va avea scrise în carte decât numai faptele rele
pe care le-a făcut de la ultima mărturisire până la moarte,
celelalte fiind şterse şi iertate, iar familia poate contrabalansa,
prin jertfele sale, în această perioadă de patruzeci de zile, păcatele
sufletului.
În zilele de aniversare a morţii, a pomenirii sfinţilor
patroni ai numelui şi în zilele de naştere a celor ce s-au dus, se
fac de asemenea slujbe şi rugăciuni pentru sufletele plecate, iar la
Vecernia din Duminica Cincizecimii, numită şi “Vecernia plecării
genunchilor”, Biserica rosteşte rugăciuni chiar şi pentru cei
din gheenă. Să
ne rugăm deci cu tărie şi cu convingere pentru cei dragi, care
s-au dus în lumea de dincolo, căci Domnul nostru Iisus Hristos ne-a spus:
“Cereţi şi vi se va da”. El deci nu poate să ne refuze
cererea noastră de iertarea păcatelor celor pe care i-am iubit, căci
El Însuşi ne cere mila şi dragostea pentru aproapele. Luând aminte
la faptul că soarta celor care mor este soarta noastră viitoare, să
avem grijă să îndulcim moartea celor care ne-au înconjurat,
pregătind-o astfel pe a noastră. Să primim moartea astfel
ca o binecuvântare, ştiind că gloria veche a ei a fost distrusă,
iar viaţa viitoare îşi găseşte expresia sa vizibilă pe
mormântul fiecărui creştin în simbolul pe care crucea de la căpătâi
o întruchipează.
Pedeapsa cea dintâi a lui Dumnezeu, după greşeala primei
familii de oameni a fost aceasta: “Cu moarte veţi muri”. Şi într-adevăr,
după călcarea poruncii, două morţi au venit asupra neamului
omenesc. Adam, după 930 de ani, şi Eva, după 950 de ani, au
primit moartea trupească, iar moartea duhovnicească a fost până
la venirea în trup a Noului Adam - Hristos, Dumnezeul şi Mântuitorul
nostru.
Noe, al optulea patriarh de la Adam, fiind mare prooroc şi plăcut
lui Dumnezeu, trăind 950 de
ani, a avut grijă să păzească cu sfinţenie în toată
vremea lui un dar de mult preţ moştenit de la patriarhii mai vechi,
oasele primei zidiri ieşită din mâna lui Dumnezeu, cu care a învăţat
pe fiii săi cea mai înaltă filosofie: “Doamne, fereşte! Să
nu ajungem ca strămoşul nostru! Să nu mâniem pe Făcătorul
nostru, că iată, oasele lui Adam sunt aici şi sufletul lui se
chinuieşte în muncile iadului, pentru că a călcat porunca lui
Dumnezeu”.
Iată filosofia cea mai înaltă pe care a dat-o Noe feciorilor săi:
să nu uite că vor muri. Tot în acest sens, Sfântul Ioan Damaschin ne
încurajează: “O, moarte, moarte, mai bine te-am numi pe tine viaţă,
că cel ce pururea cugetă la tine, pururea viază”.
Nici
un păcat nu va trece de la minte la simţire, nici prin imaginaţia
noastră, dacă avem înaintea ochilor moartea. Dacă uităm
moartea, murim, dacă nu uităm moartea, trăim, suntem vii cu
sufletul în vecii vecilor. De aceea, întreaga activitate a familiei de-a
lungul vieţii pământeşti e bine să fie cenzurată de gândul
morţii, al judecăţii, al gheenei, al ultimului moment din viaţă,
al Împărăţiei cerurilor. Cel mai mare sfetnic, cel mai bun
sfetnic, cel mai înţelept sfetnic al vieţii morale, pe care să
şi-l aleagă în viaţă tinerii este cugetarea la moarte.
Sfântul Antonie le spunea ucenicilor: “Pururea aduceţi-vă
aminte de veşnicie. Pururea să gândiţi că, dacă seara
te-a apucat asfinţitul soarelui, nu este sigur că ajungi până
dimineaţa. Şi dacă dimineaţa ţi-a răsărit
soarele, nu eşti sigur dacă mai apuci apusul. Că nu este viaţa
în mâna noastră”.
Dacă dorim cu adevărat să trăim în vecii vecilor, să
facem voia lui Dumnezeu, să ne întoarcem la pocăinţă şi
la săvârşirea faptelor bune. Sfântul Efrem Sirul ne spune că,
în clipa când omul îşi dă sufletul, apar în faţa lui atâţia
diavoli, câte păcate a avut omul şi atâţia îngeri sfinţi,
câte fapte bune a avut el în viaţă.
Îngerul pe care îl avem de la Sfântul Botez are mare îndrăzneală
şi putere în ceasul morţii. De aceea, să ne obişnuim, când
ne rugăm acasă, după ce ne-am terminat rugăciunile, să
facem şi câteva închinăciuni la îngerul pe care-l avem ocrotitor de
la botez şi care ne însoţeşte prin vămile văzduhului
după moarte, până la 40 de zile, zicând: “Sfinte îngere, păzitorul
vieţii mele, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru mine păcătosul
(păcătoasa) !” Dacă nu ar fi el, diavolul ar face cu noi ce ar
vrea.
Cele mai importante slujbe, pentru cei care urmează să primească
paharul morţii, sunt spovedania generală şi Sfânta Împărtăşanie,
precum şi Sfântul Maslu. De asemena, întreaga familie a celui adormit în
Domnul trebuie să se spovedească imediat, pentru a avea garanţia
că Dumnezeu va primi jertfele ei. Imediat după moarte se fac, timp de
40 de zile, Sfânta Liturghie, parastase cu dezlegări şi milostenie la
săraci, care vor ajuta mult sufletul la trecerea vămilor. Chiar de a
avut cineva păcate de moarte foarte grele, dacă a murit spovedit, îl
scoate Biserica. Sufletul va sta în iad până se curăţă de
păcat, pentru că, spune Sfânta Evanghelie: “Nimic necurat nu va
intra în Împărăţia Cerurilor”. Legat de acest moment, un sfânt
spunea că a văzut o mare de flăcări şi din marea aceea
ieşeau porumbei albi ca zăpada şi zburau la cer. Şi acolo
era iadul şi auzea ţipete şi vaiete. “Cum, Doamne, din foc ies
porumbei?” s-a întrebat el. Porumbeii erau sufletele oamenilor drepţi,
care s-au curăţit prin canon, stând în iad, unde şi-au plătit
tot ce erau datori să plătească, că Biserica intervine de pe
pământ cel mai mult prin Sfânta Liturghie, pentru că jertfa şi
răscumpărarea noastră se fac prin Sângele lui Iisus Hristos.
Cum, de altfel, zice şi Apostolul: “Sângele Lui ne curăţă
de orice păcat”.
Sf. Cuv. Anastasia Stareţa, la sfârşitul vieţii sale, a
cerut soborului mănăstirii a sluji Sf. Liturghie şi a face cele
cuvenite îngropării, iar după ce s-a dus la Domnul, în a 40-a zi,
ne-a mărturisit prin vedenie dumnezeiască: “Cunoscut să vă
fie vouă, cum că milosteniile cele ce se fac pentru suflet, până
la 40 de zile, cum şi săturarea flămânzilor şi rugăciunile
preoţilor, milostivesc pe Dumnezeu; şi chiar mult păcătoase
de ar fi sufletele celor adormiţi, primesc iertarea păcatelor de la
Domnul, iar de vor fi drepte, apoi aceia care fac pomenirea se îmbogăţesc
cu împlinirea a tot binele”. (V. Sf. 12
apr.) Iar, dacă a murit cineva nespovedit din tinereţe şi
a avut păcate de moarte, grele, e aproape cum ar fi nebotezat, pentru că
nu mai are legătură cu Biserica. Toate slujbele care se fac pe pământ,
pentru un asemenea suflet, foarte puţin îl ajută, fiindcă
“nimic necurat nu va intra în Împărăţia cerurilor”. Totuşi,
îi putem ajuta cu un pomelnic sobornicesc. Referitor la acest aspect dorim să
amintim în continuare că Biserica noastră se roagă în două
feluri: soborniceşte şi nominal. Rugăciunea sobornicească
are loc în timpul Sfintei Liturghii, după “liturghia celor chemaţi”.
În acest moment Biserica se roagă pentru evrei, pentru turci, pentru
chinezi, pentru toate popoarele lumii, să le descopere Dumnezeu, Evanghelia
dreptăţii. Astfel, în cazul celor pe care
moartea i-a găsit nespovediţi, neîmpărtăşiţi,
necununaţi sau în alte păcate grele, dacă ştim ce preot l-a
botezat (cununat) şi este mort sau alte rudenii spirituale (naşii de
botez sau cununie), îi punem pe aceştia în pomelnic, fără să
punem numele celui mort nepregătit, scriind sub numele pomenit: “şi
cu tot neamul lor cel adormit”. Aici va intra şi el, că este botezat
şi este fiu duhovnicesc al lor.
Ferice de creştinul acela care trăieşte pe pământ,
iar cu mintea lui trăieşte în cer; cu mintea lui se înalţă
la Dumnezeu şi după puterea lui se osteneşte să facă
fapte bune, ca să se ducă în Raiul desfătării. Acolo nu mai
este moarte, nu mai este bătrâneţe, nu mai este durere, nu mai este
boală, nu mai este frică. Ci veşnic va avea, cum zicea Apostolul
Pavel, “pace, dreptate şi bucurie întru Duhul Sfânt”.
şi
face dreptate, este primit la El”. (Fapte 10, 35)
Viaţa de după moarte se împarte în două perioade: veacul
de acum şi veacul cel viitor.
Veacul de acum este intervalul de timp între naşterea Domnului
nostru Iisus Hristos şi venirea Lui glorioasă la Judecata finală
a omenirii, iar veacul viitor, ce va să fie, este timpul infinit,
eternitatea ce va urma judecăţii finale, când se va decide soarta
fiecăruia pentru veşnicie.
Pentru fiecare om, veacul de acum se împarte şi el tot în două
perioade:
a) perioada vieţii pământeşti;
b) perioada de la despărţirea sufletului de trup până la
a doua judecată a sufletului (finală).
Omul,
în prima perioadă a veacului de acum, se pregăteşte, printr-o
conlucrare divino-umană, pentru cea de-a doua perioadă a vieţii
sale din veacul de acum şi pentru veacul ce va să vie (nemurirea).
a) Viaţa pământească
În perioada vieţii pământeşti omul are datoria să
caute Împărăţia lui Dumnezeu, nu numai pentru sine, ci şi
pentru toţi oamenii vii sau morţi. Aceasta fiind iubirea, scopul
şi rostul omului pe pământ.
“Iubiţi-vă unii pe alţii şi fiţi desăvârşiţi,
precum Tatăl vostru este”.
Iată Adevărul, Calea şi viaţa omului.
Viaţa spirituală a omului pe pământ se poate derula în
viaţa de familie, celibat sau în viaţa monastică. Desăvârşirea,
soţul şi soţia o realizează unul prin celălalt, iar călugărul
sau celibul se străduieşte să o dobândească direct
(singur).
b)
În a doua perioadă a vieţii de acum, toţi morţii, fie drepţi
sau păcătoşi, se găsesc într-o stare de provizorat, pentru
primii fiind o fericire incompletă, iar pentru ceilalţi un început de
suferinţă, urmând ca la Judecata Universală situaţia să
se definitiveze. Până atunci, comunicarea lor cu viii este posibilă
şi este de asemenea posibilă influenţa unora asupra altora. În
esenţă, este tot o perioadă de pregătire, în care
activitatea sufletului este mult uşurată şi perfectibilă în
evoluţia lui, căci nimic nu-l va mai împiedica şi reţine în
avântul lui. Sufletele, ca şi pe pământ, duc o dublă activitate
pentru sine şi pentru alţii, interioară şi exterioară.
Sf. Ap. Pavel ne spune că, dincolo, simţurile omului vor întâlni:
“Ceea ce ochiul n-a văzut şi la inima omului nu s-a suit”.
Ceea ce constituie viaţa sufletului dincolo de moarte este conştiinţa
de sine. Aceasta este o facultate a sufletului omenesc care nu-l va părăsi
niciodată, reprezentând legea şi vocea lui Dumnezeu în om. Bine îi
va fi sufletului, când această conştiinţă a funcţionat
corespunzător încă de pe pământ. Cei ce nu ascultă de
această voce interioară, ajung la împietrire şi fac răul cu
uşurinţă, fără nici o oprelişte. Ei vor fi chinuiţi,
în această stare de provizorat, la nesfârşit de acel reproş al
conştiinţei, de care n-au vrut să asculte. Reproşul nu este
destinat acelor suflete ce n-au ce să-şi reproşeze conştiinţei,
pe care au ascultat-o în timpul vieţii. În activitatea exterioară
sau în raport cu alţii, sufletele, după moarte, ca şi pe pământ,
sunt sociabile. Aleşii se vor bucura de prezenţa lor comună
şi de dispariţia din mijlocul lor a păcătoşilor, iar
aceştia vor plânge împreună. Sufletele drepţilor se roagă
pentru cei vii, în timp ce sufletele păcătoşilor nu doresc decât
pierzania viilor, din ură şi din invidie.
Cei imperfecţi speră la ajutorul viilor, la intervenţia
lor pentru ei, iar viaţa virtuoasă a viilor este “o mare bucurie în
cer” şi o alinare a imperfecţiunilor.
Repauzatul este un călător ce ne părăseşte doar
pentru o perioadă de timp. În acest timp, noi trebuie “să-i
scriem”, să ne gândim la el, să-i dorim drum bun, revedere plăcută
şi să vorbim pe cât posibil la prezent de el.
Veacul de acum este timpul când Domnul nostru Iisus Hristos a venit să
mântuiască lumea. Până atunci, El se jertfeşte zilnic pe
altarul tuturor bisericilor pentru păcatele noastre, ale viilor şi ale
morţilor. El continuă să fie o victimă înjunghiată pe
Cruce pentru întreg Universul. Acest interval de timp al veacului de acum, ce
constituie mila lui Dumnezeu pentru noi, este salvator pentru fiecare suflet
şi trebuie să profităm de el până când mai avem libertate.
“Aceasta este ziua când trebuie să lucrăm, căci va veni
noaptea şi nimeni nu va mai putea face fapte bune”.
Cea mai de preţ slujbă pentru cei repauzaţi este Sfânta
Liturghie, în timpul căreia viii şi morţii ce s-au pomenit, în
momentul turnării părticelelor în sângele sacramental al Domnului
nostru Iisus Hristos, se curăţă de păcatele lor. În acest
moment, Domnul nostru Iisus Hristos este jertfă şi jertfitor în acelaşi
timp.
Celor pe care i-am iubit în viaţă şi-i mai iubim încă,
trebuie să avem grijă să le aducem această Jertfă
supremă, pentru a le uşura suferinţele şi a-i scoate din
iad. Vai de cei pentru care nu se roagă nimeni! Aceştia nu mai au scăpare
de acolo. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne îndeamnă: “Tot ce veţi
cere Tatălui în numele Meu, vi se va da!” Avem, acum, posibilitatea să
cerem uşurarea sufletelor celor adormiţi, mai ales în zilele de sâmbătă
şi la alte zile rânduite de Biserică în calendar, când se fac
Parastase, iar milostenia făcută pentru cei repauzaţi aduce
şi ea la rândul ei uşurare. Ieremia proorocul spune: “Blestemaţi
şi izgoniţi sunt de la faţa lui Dumnezeu acei repauzaţi,
pentru mântuirea cărora nu se împart milostenii!” Prin milostenie îl
îmbrăcăm pe cel mort într-o haină de lumină pentru ziua
judecăţii, pentru care ne va fi nespus de îndatorat. Toate faptele
rele faţă de repauzaţi nu rămân fără urmări.
Dacă ei sunt lipsiţi de ajutor, ca urmare a neglijenţei noastre,
sau dacă noi ascundem averile şi nu îndeplinim ultimele dorinţe,
ei pot ruga pe Dumnezeu să-i răzbune. De aceea, multe suferinţe
ale celor vii se datoresc acestor neglijenţe faţă de cei morţi.
Spre a ne putea ruga pentru alţii şi a-i milostivi, trebuie înainte
de orice să fim curaţi, fără păcat, fără
vicii, pasiuni şi atunci tot
ce vom cere, conform cu voinţa lui Dumnezeu, cu ajutorul rugăciunii
care deschide visteria cerului, vom obţine.
În Rai, fericirea constă în a-L vedea pe Dumnezeu şi a vieţui
cu sfinţii împreună. De asemenea, fericirea drepţilor în Rai
este ca să vadă fericirea celor pe care i-au iubit pe pământ,
copiii şi părinţii lor. Unii pentru alţii se vor bucura, ne
spune Sf. Dimitrie de Rostov. Astfel, sufletele, oriunde ar fi după moarte,
în prima perioadă, au posibilitatea de a comunica între ele.
De asemenea, văd şi aud tot ce vorbim şi ce facem noi pe pământ.
Încălcarea legilor morale procură oamenilor, dincolo de mormânt,
o viaţă plină de plângeri şi suferinţă. Încă
de pe pământ putem face începutul iadului sau al gheenei în sufletul
nostru.
Iadul înseamnă un loc profund întunecos, în care sufletele, ce
sunt hotărâte, prin dreapta judecată a lui Dumnezeu, să locuiască
provizoriu aici, nu văd pe Dumnezeu, fiind lipsite de lumină şi
fericire.
În iad sunt 9 munci diferite. Gheena este doar un loc din Iad, este un
ocean de flăcări de milioane de ori mai fierbinţi decât cele de
pe pământ, unde se chinuiesc cei păcătoşi, fără
însă a se mistui, ci numai simţind durerea. Este cea mai grea muncă
din iad, de care se înfricoşează şi diavolii.
După Judecata Universală, sufletele drepţilor şi ale
sfinţilor vor fi strămutate din Rai în Împărăţia lui
Dumnezeu, iar cele ale păcătoşilor se vor chinui veşnic în
muncile Iadului.
În prima perioadă de după moarte, locuitorii Raiului văd
pe cei din iad şi invers. Cel imperfect îşi petrece timpul în iad.
În categoria acestora intră cei care nu s-au îngrijit pe pământ de
suflet şi pe care i-a prins sfârşitul nepocăiţi. Ei regretă
amar că au mâniat pe Dumnezeu, iar rugăciunile celor vii le pot aduce
uşurarea suferinţei şi chiar schimbarea locului de vieţuire
cu cel din Rai.
În iad, sufletul nefiind unit cu trupul, suferinţa este pur
spirituală, de tristeţe, de suspin. Totuşi, această muncă
este îndulcită de speranţa mântuirii. Intrarea în iad are loc după
judecata particulară din a 40-a zi după moarte.
În categoria celor osândiţi veşnic intră: împietriţii,
necredincioşii, hulitorii, deznădăjduiţii, urâtorii de
oameni, ereticii, cei cruzi şi lipsiţi de orice conştiinţă.
Cei osândiţi definitiv, care nu au nici un regret că şi-au
petrecut viaţa în păcate, vor intra în starea de moarte veşnică
în gheenă. Pentru aceştia, orice rugăciune este inutilă.
“Legându-i picioarele şi mâinile, luaţi-l şi aruncaţi-l
în întunericul cel mai dinafară”. Prin aceste cuvinte, Domnul nostru
Iisus Hristos ne spune că, dincolo de moarte, sufletul celui care s-a lepădat
de botez şi a refuzat îndreptarea pe pământ nu mai are nici o
posibilitate de schimbare (fiind legat), mergând direct în gheenă, pentru
veşnicie. Acolo răul se dezvoltă din ce în ce mai mult, munca
este neîncetată, viermele nu moare şi focul nu se stinge niciodată.
Tot în gheenă vor ajunge şi sufletele din iad, pentru care nu se roagă
nimeni pe pământ, neiertându-li-se nici un păcat.
Dumnezeu este Duh şi toată creaţia Lui este materie, iar
sufletul omului şi Îngerii sunt o materie eterată. Aşa e şi
focul veşnic, eterat.
Cei osândiţi la gheenă, în activitatea lor, vor fi veşnic
plini de ură şi hulă contra lui Dumnezeu şi voinţa lor
va fi veşnic contrară voinţei lui Dumnezeu. Ei vor fi veşnic
sfâşiaţi de insatisfacţia pasiunilor lor, iar deznădejdea
şi dorinţa de a-şi nimici
fiinţa îi va roade
necontenit. Pasiunile sunt răni
care, dacă nu s-au vindecat pe
pământ, dincolo pricinuiesc scrâşnirea dinţilor şi vor lua
proporţii imense, ducând la disperarea insatisfacţiei şi la
exasperarea neputinţei de potolire a lor, de unde şi ura şi hula
împotriva lui Dumnezeu.
Obişnuinţa păcatului pe pământ este începutul
gheenei veşnice. De aceea, Sfântul Grigore de Nissa ne spune că:
“Omul ce s-a cufundat cu sufletul său în cele trupeşti, chiar când
nu va fi trup, nu va fi scăpat niciodată de dorinţele şi de
ispitele trupului”. După Sfântul Atanasie cel Mare, osândiţii la
gheenă n-au nici măcar satisfacţia de a se vedea unii pe alţii
şi de a suferi împreună, convieţuind doar cu duhurile rele.
Concluzia este că ceea ce se poate schimba pe pământ, prin pocăinţă,
dincolo este exclus să se poată face. Aşa că să avem
grijă să extirpăm pasiunile la prima lor apariţie, căci
orice amânare le dă posibilitatea dezvoltării, slăbind voinţa
omului, fără de care acesta nu le mai poate suprima.
Dumnezeu a creat Universul, dându-i ca sens al existenţei sale
iubirea şi ascultarea. În acest elan spre desăvârşire, fiecare
creatură şi fiinţă aspiră la îndeplinirea destinului său,
care va avea loc în veacul viitor, marcat de viaţă şi fericire
veşnică.
În prima perioadă a creaţiunii “totul era foarte bun” ieşit
din mâna lui Dumnezeu. Unitatea gândirii unea pe îngeri şi pe primii
oameni, iar sufletul şi corpul omului erau în perfectă armonie unul
cu altul.
Neascultarea, urmată de dreapta pedeapsă, a marcat începutul
perioadei a doua a Universului, în care răul a pătruns şi a
stricat echilibrul şi armonia dintre om şi natură, între suflet
şi corp, după cuvintele: “că duhul este sârguitor, dar trupul
neputincios”. Viaţa, odată dată Universului, n-a fost retrasă,
ci a fost schimbată de la starea de fericire, la cea de durere şi
lacrimi.
Din mila şi din dorinţa lui Dumnezeu, Universul va intra în a
treia perioadă a sa. Ea va aparţine veacului viitor, în care va fi
“cer nou şi pământ nou”, totul schimbându-se prin foc. În
această nouă perioadă, omul spiritualizat va trăi pentru
eternitate în cu totul alte condiţii, iar transfigurarea sa şi a întregii
creaţii va aduce roadele renaşterii spirituale şi morale. Începutul
veacului viitor va fi precedat de o nouă judecată. Necesitatea celei
de-a doua judecăţi şi a vieţii viitoare se justifică
prin faptul că atunci vom răspunde, nu numai de faptele şi
propria noastră viaţă, ci şi de viaţa şi faptele
celor ce-au preluat ideile noastre şi ne-au imitat.
Momentul sosirii noii judecăţi nu va însemna sfârşitul
lumii, ci sfârşitul demonului (răului) şi venirii Împărăţiei
lui Dumnezeu. Ziua şi ceasul celei de-a doua veniri a Domnului nostru Iisus
Hristos nu-l ştie nimeni, în afară de Dumnezeu. Însă, prevestit
avem în Evanghelie că sfârşitul va fi la miezul nopţii. “Iată
Mirele vine la miezul nopţii şi fericită este sluga pe care o va
afla priveghind, dar nevrednică este cea pe care o va afla lenevindu-se”.
După acea noapte fatală, va veni dimineaţa fericirii sau
suferinţei veşnice. “Cei ce vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu
şi cei ce-L vor asculta vor învia, iar cei ce au făcut răul vor
învia pentru judecată”.
Avem deci garanţia că: “cine ascultă cuvintele Mele
şi crede în Cel ce M-a trimis pe Mine, are viaţă veşnică
şi nu vine la judecată, căci a trecut din moarte la viaţă”.
De aceea, Domnul nostru Iisus Hristos ne porunceşte să fim gata în
orice oră. Această oră cutremurătoare a sfârşitului
şi a începutului unui nou veac trebuie să fie mereu prezentă în
inima noastră. “Privegheaţi şi vă rugaţi, că nu
ştiţi ceasul în care Domnul va veni!”
Orice amânare, orice îndoială este riscantă. Pentru a fi gata
oricând, se impune o viaţă permanent virtuoasă celui ce este creştin
adevărat.
Semnele ce vor preceda sfârşitul lumii acesteia, după învăţătura
Domnului, sunt:
1. Predicarea Evangheliei la toate neamurile.
2. Micşorarea credinţei şi a milei între oameni.
3. Sporirea nedreptăţilor şi a nefericirilor, ca urmare a
necredinţei în Dumnezeu.
4. Vor fi războaie mari, calamităţi grozave, foamete, ciumă
şi alte nenorociri necunoscute.
5. Venirea lui Antihrist.
Antihristul, adversar al Domnului Iisus Hristos, va încerca să răstoarne
creştinismul. “Zilele nefericite ale lui Antihrist se vor scurta pentru
cei aleşi. Atunci va veni o răsturnare mare a legilor naturii, o nouă
ordine a Universului. Soarele se va întuneca şi nu va mai da lumina sa,
stelele vor cădea din cer şi puterile cerului se vor clătina.
Atunci se va arăta Semnul Fiului Omului pe cer (Sfânta Cruce) şi
atunci vor plânge toate popoarele pământului şi vor vedea pe Fiul
Omului venind pe norii cerului cu putere şi mărire multă”.
Tot atunci, la judecata cea mare, fiecare suflet îşi reia trupul
şi, aşa precum împreună au vieţuit şi au păcătuit,
aşa vor trebui să se prezinte împreună în faţa Judecătorului,
care le va cere socoteală de ce au făcut în viaţa lor şi
cum au ascultat de glasul conştiinţei lor, care era Însuşi
glasul lui Dumnezeu.
Baza
învierii oamenilor este Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, “Cel dintâi
născut din morţi”. Vor învia toţi oamenii, indiferent de
moartea lor, având toţi aceeaşi vârstă, aceeaşi stare,
deosebindu-i doar faptele lor pământeşti. Cei care, în ceasul acela,
vor fi încă vii pe pământ se vor schimba. După spusele Sf. Ap.
Pavel ei se vor transfigura îndată în trupuri spiritualizate asemeni
celorlalţi. Toţi
vor avea trupuri noi de diferite calităţi.
Învierea trupurilor este indispensabilă, pentru ca omul să
poată exista veşnic şi să devină nemuritor, în ambele
sale elemente, trup şi suflet, care vor fi atunci într-o armonie perfectă.
Trupurile ce au slujit lui Dumnezeu vor fi luminoase, iar, prin faptele lor cele
bune, vor străluci ca luna şi stelele, după gradul de sfinţenie
al fiecăruia. Ca într-o oglindă se va răsfrânge, pe trupul
omului, toată viaţa sa pământească, fără a-şi
ascunde cea mai mică cugetare rea.
Domnul Iisus Hristos ne anunţă şi ne precizează
foarte clar ce se va petrece în momentul supremei judecăţi şi
nimeni nu va putea îndrăzni să spună că n-a ştiut, că
n-a auzit şi vinovat va fi pentru indiferenţa faţă de cele
anunţate de Domnul.
“El va trimite Îngerii Săi cu glas mare de trâmbiţă
şi vor aduna pe cei aleşi ai Lui din cele patru vânturi, de la
marginea cerurilor, iar pe cei ce fac fărădelegea îi vor depărta
din mijlocul celor drepţi şi atunci va răsplăti fiecăruia
după faptele sale”.
Apostolii Domnului Iisus Hristos vor sta pe cele 12 scaune de judecată,
ca să judece întreaga omenire. Alături de oameni, se vor prezenta la
judecată şi demonii ce vor fi legaţi în lanţuri, după
spusele Apostolilor. Va fi judecată atunci toată activitatea interioară
şi exterioară a omului, gândită şi pusă în acţiune.
Recompensa şi osânda vor fi deci de două feluri: morale
(interioare) şi fizice (simţuri corporale). De aici rezultând
concluzia necesităţii absolute a reîntrupării sufletelor pentru
a-şi primi în trupurile în care au vieţuit pedeapsa sau recompensa
meritată.
Nu va mai fi judecat tot ce s-a şters în timpul vieţii
printr-o căinţă sinceră în faţa Preotului duhovnic, căruia
Domnul i-a lăsat dreptul şi puterea să ierte păcatele.
Întârzierea marii judecăţi este din mila lui Dumnezeu, care
mai acordă încă timp pentru ca unii să mijlocească pentru
alţii.
Prin naşterea fiecărui copil, avem încă speranţa că
Domnul nu şi-a pierdut încrederea în om. Când însă va veni ceasul
definitiv, orice ajutor reciproc între oameni, fie moral, fie exterior, va fi
tardiv şi zadarnic. Necredinţa, atunci, va despărţi pe părinte
de fiu, pe mamă de fiică şi pe soţi între ei. Numai cei ce
L-au iubit pe Dumnezeu vor fi alături. De aceea, toate raporturile între
oameni trebuie să fie întemeiate mai mult pe iubirea lui Dumnezeu decât
pe legătura de rudenie.
“Oricine va face voia Tatălui Meu celui din ceruri, acela frate al
Meu şi soră şi mamă Îmi
este”, spune Domnul.
Toată dragostea ce-o oferim oamenilor, materializată în fapte
bune, în numele Domnului nostru Iisus Hristos s-o oferim, gândindu-ne nu la
interesele noastre, la plăcerea pe care o simţim, ci la ideea că
orice om este fiu al lui Dumnezeu, deci fratele nostru, că Dumnezeu îl
iubeşte la fel ca şi pe noi şi doreşte mântuirea lui. Iar când
simţim antipatie şi repulsie pentru cineva, tot aşa trebuie să
gândim şi atunci orice aversiune va pieri; aceasta fiind dorinţa lui
Dumnezeu pentru omenire: “Pace şi bunăvoire între oameni”.
Cei
ce au crezut şi au făcut voia lui Dumnezeu vor fi acuzarea vie pentru
cei ce n-au crezut. Ei vor fi judecata şi condamnarea lor: “Ei vor fi
judecătorii voştri”. Aceşti martori vor dovedi omenirii că
au fost liberi să aleagă şi nimeni nu i-a împiedicat să
creadă şi să-L slujească pe Dumnezeu. “Au nu ştiţi
că Sfinţii vor judeca lumea?” spune Sf. Ap. Pavel. “De ce deci, se
judecă între voi lumea?”
Mântuitorul
nostru Iisus Hristos va judeca lumea după patru legi, pentru ca nimeni să
nu poată scăpa de urgia şi dreptatea lui Dumnezeu.
1.
Legea firii sau legea conştiinţei este legea cea dintâi pe care a
pus-o Dumnezeu în inima omului de la creaţie, după care s-a condus
lumea până la Legea cea scrisă. Conştiinţa este glasul lui
Dumnezeu în om şi ea pururea îl mustră când greşeşte:
“Omule de ce ai făcut aceasta?” Conştiinţa este judecătorul
cel drept pe care l-a pus Dumnezeu înlăuntrul nostru. Această lege a
firii o au şi chinezii, o au şi creştinii, o au şi budiştii
şi brahmanii şi mahomedanii.
2.
A doua lege, care stă în faţa noastră veşnic, cum arată
Sfântul Grigore de Nissa, este legea zidirii. Cine a făcut cerul, pământul
şi toate câte sunt? Ca o trâmbiţă din înaltul cerului această
lege răsună pururea şi ne arată pe Dumnezeu Ziditorul lumii,
care a pus rânduială în toate.
“Cerurile
spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria”.
(Ps. 18, 1) Deci, prin contemplaţia naturală în duh, noi ne suim de
la raţiunile lucrurilor la Ziditorul lor. Dacă vom vedea o haină
bună pe un om, trebuie să ştim că a fost bun şi
croitorul, dacă vedem o clădire cu arhitectură frumoasă, să
ştim că a fost construită de un arhitect priceput. Astfel, orice
vom vedea, nu vom putea spune că s-au făcut singure. Deci, toate
acestea ne arată că este un Făcător şi, dacă este,
trebuie să ne temem şi să ascultăm de El, ca să nu ne
pedepsească după dreptate.
Marele
fizician englez Isaac Newton, care timp de treizeci de ani a fost ateu, iar la
urmă, când a descoperit “legea gravitaţiei universale”, văzând
că fiecare planetă o atrage pe cea mai mică şi nu o lasă
să se depărteze, nici să se sfărâme sau să meargă
în neregulă în lumea astrelor cereşti, a pus aparatele pe masă
şi a zis: “Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale
şi nici un cuvânt nu este deajuns spre lauda minunilor Tale”.
E
bine să reţinem că după aceste două legi amintite
anterior, se vor judeca toate popoarele lumii, afară de creştini
şi evrei.
3.
A treia lege este legea scrisă, dată de Dumnezeu lui Moise pe Muntele
Sinai, adică cele zece porunci şi tot Vechiul Testament, după
care va fi judecat poporul ales, adică evreii.
4.
A patra şi ultima lege este Legea Darului, Legea Desăvârşirii,
Legea Dragostei lui Iisus Hristos, adică Sfânta Evanghelie. După
această lege dumnezeiască vor fi judecaţi toţi creştinii,
botezaţi în numele Preasfintei Treimi. Este mai desăvârşită
decât toate celelalte legi, iar dacă o vom încălca sau lepăda,
vom avea mai mare păcat şi mai mare muncă decât popoarele care
n-au cunoscut Evanghelia şi au făcut cele vrednice de bătaie.
După judecata universală, va avea loc sfârşitul lumii
acesteia şi va începe domnia glorioasă a vieţii prea fericite a
drepţilor şi a vieţii suferinţei veşnice pentru cei păcătoşi.
Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos spune: “Secerişul este sfârşitul
veacului”, iar “secerătorii sunt îngerii”.
Universul va fi schimbat în acelaşi chip ca şi omul, “va fi
cer nou şi pământ nou”. Alte legi şi o nouă ordine va
domni în Univers, care vor reda creaţiei puritatea de la început, iar viaţa
veşnică a oamenilor va fi o veşnică activitate şi un veşnic
progres, în bine sau în rău. În esenţă, va fi un Rai al celor
drepţi, unde vor domni binele, dreptatea, bucuria, adevărul, şi
un infern, unde va guverna răul şi în care se vor munci adepţii
lui plini de ură, minciună şi neadevăr.
Pentru noi, cei din contemporaneitate, e bine să nu căutăm
locul unde sunt aceste munci, ci să căutăm Împărăţia
lui Dumnezeu în noi înşine, în afară de noi şi pretutindeni
şi astfel vom evita şi vom scăpa de chinurile iadului.