Prezenta traducere a fost întocmită în colectivul de redacţie al Editurii Politice după ediţia în limba germană, apărută în Editura în limbi străine, Moscova 1945.

Textul Manifestului Partidului Comunist este cel original apărut în 1848. S-a ţinut seama de notele şi completările făcute de Engels la ediţia engleză din 1888 şi de notele şi schimbările făcute de Engels la ediţia germană din 1890. De asemenea a fost inclusă şi prefaţa la ediţia rusă din 1882.

 

Editura Politică, Bucureşti, 1962.

 

 

„Liga comuniştilor”, o asociaţie muncitorească internaţională, care în împrejurările de atunci nu putea, fireşte, să fie decît secretă, ne-a însărcinat pe subsemnaţii, la congresul ţinut la Londra în noiembrie 1847, să alcătuim un amănunţit program de partid, teoretic şi practic, destinat publicităţii. Aşa s-a născut acest „Manifest”, al cărui manuscris a fost trimis la Londra cîteva săptămîni înainte de revoluţia din februarie[1] pentru a fi tipărit. Publicat mai întîi în limba germană, el a fost retipărit în această limbă în Germania, Anglia şi America, în cel puţin 12 ediţii diferite. În englezeşte a apărut pentru prima dată în 1850, la Londra, în „Red Republican”, fiind tradus de Miss Helen Macfarlane, iar în 1871 el a fost editat în America în cel puţin trei traduceri diferite. În franţuzeşte a apărut mai întîi la Paris, scurt timp înaintea insurecţiei din iunie 1848, şi, de curînd, în „Le Socialiste” din New York. Acum se pregăteşte o nouă traducere. În limba poloneză „Manifestul” a apărut la Londra, îndată după prima ediţie germană. În ruseşte a apărut la Geneva, în deceniul al 7-lea. În limba daneză a fost de asemenea tradus curînd după apariţia sa.

Oricît de mult s-ar fi schimbat împrejurările în ultimii douăzeci şi cinci de ani, principiile generale dezvoltate în acest „Manifest” sînt, în linii generale, şi astăzi încă tot atît de juste. Pe ici, pe colo ar fi cîte ceva de îndreptat. Aplicarea practică a acestor principii va depinde, după cum spune „Manifestul” însuşi, pretutindeni şi întotdeauna de împrejurările istorice date, de aceea măsurile revoluţionare propuse la sfîrşitul capitolului al II-lea nu sînt valabile în mod absolut. Astăzi acest pasaj ar suna în multe privinţe altfel. Faţă de formidabilă dezvoltare a marii industrii în ultimii douăzeci şi cinci de ani, cît şi faţă de progresul realizat o dată cu aceasta pe tărîmul organizării ca partid a clasei muncitoare, faţă de experienţa practică mai întîi a revoluţiei din februarie şi mai ales a Comunei din Paris, unde proletariatul a deţinut pentru prima oară puterea politică timp de două luni, – programul acesta este astăzi pe alocuri învechit. Comuna a dovedit îndeosebi că „clasa muncitoare nu poate să ia pur şi simplu în stăpînire maşina de stat aşa cum este şi să o pună în funcţiune pentru propriile sale scopuri” (vezi „Războiul civil din Franţa, Adresa Consiliului General al Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor”, ediţia germană, pag. 19, în care această idee este dezvoltată mai pe larg). Apoi, este de la sine înţeles că în prezent critica făcută literaturii socialiste este incompletă, întrucît ea merge numai pînă la 1847; la fel şi observaţiile în legătură cu poziţia comuniştilor faţă de diferitele partide de opoziţie din diferite ţări (capitolul al IV-lea), deşi şi astăzi juste în liniile lor fundamentale, sînt totuşi învechite în ceea ce priveşte amănuntele, pentru simplul fapt că situaţia politică s-a schimbat cu desăvîrşire şi că dezvoltarea istorică a măturat majoritatea partidelor enumerate acolo.

„Manifestul” este însă un document istoric pe care noi considerăm că nu mai avem dreptul să-l schimbăm. O viitoare ediţie va apare poate însoţită de o introducere care să cuprindă intervalul dintre 1847 şi pînă azi; ediţia de faţă a venit prea pe neaşteptate pentru noi, ca să mai avem răgazul s-o facem.

 

Karl Marx, Friedrich Engels

Londra, 24 iunie 1872

 

 

Prefaţă la ediţia rusă din 1882

 

Prima ediţie rusă a „Manifestului Partidului Comunist”, în traducerea lui Bakunin, a apărut pe la începutul deceniului al 7-lea[2] în imprimeria revistei „Kolokol”. Pe vremea aceea, ediţia rusă a „Manifestului” nu putea să reprezinte în ochii Occidentului altceva decît o curiozitate literară. Astăzi, o astfel de părere n-ar mai fi cu putinţă.

Cît de puţin răspîndită era pe atunci (decembrie 1847) mişcarea proletariatului reiese cel mai limpede din ultimul capitol al „Manifestului”: „Poziţia comuniştilor faţă de diferitele partide de opoziţie din diferitele ţări”. În acest capitol nu sînt menţionate tocmai Rusia şi Statele Unite. Era pe vremea cînd Rusia constituia ultima mare rezervă a întregii reacţiunii europene şi cînd Statele Unite absorbeau prin imigrări tot prisosul de braţe de muncă al proletariatului din Europa. Aceste două ţări furnizau Europei materii prime şi erau în acelaşi timp pieţe de desfacere pentru produsele ei industriale. Amîndouă erau deci, pe atunci, într-un fel sau altul, piloni ai ordinii existente în Europa.

Cît de mult s-au schimbat astăzi lucrurile! Tocmai emigraţia europeană a permis Americii de Nord să treacă la acea uriaşă dezvoltare a producţiei agricole, care prin concurenţa ei zdruncină din temelii atît marea cît şi mica proprietate funciară din Europa. Ea a permis Statelor Unite să exploateze imensele lor resurse industriale cu o astfel de energie şi pe o scară atît de mare, încît monopolul industrial de pînă acum al Europei apusene şi în special al Angliei va fi în scurt timp lichidat. Aceste două împrejurări, la rîndul lor, influenţează în sens revoluţionar asupra Americii însăşi. Proprietatea funciară mică şi mijlocie a fermierilor, temelia întregii orînduiri politice a Americii, este învinsă încetul cu încetul de concurenţa fermelor uriaşe: în acelaşi timp, în regiunile industriale se dezvoltă pentru întîia oară un proletariat numeros şi o concentrare fabuloasă a capitalurilor.

Şi acum Rusia! În timpul revoluţiei din 1848-1849 nu numai monarhii europeni, ci chiar burghezii europeni au văzut în intervenţia rusească singura salvare posibilă în faţa primejdiei proletariatului, care tocmai începuse să se trezească. Ţarul a fost proclamat capul reacţiunii europene. Astăzi el este prizonier al revoluţiei la Gatcina, iar Rusia constituie detaşamentul de avangardă al mişcării revoluţionare din Europa.

„Manifestul Comunist” a avut sarcina să proclame pieirea inevitabilă şi iminentă a proprietăţii burgheze moderne. În Rusia însă, alături de o înflorire rapidă a speculaţiilor capitaliste şi de proprietatea funciară burgheză abia în curs de dezvoltare, mai mult de jumătate din pămînturi se află în proprietate comună a ţăranilor. Se pune întrebarea: poate obştea rusească, această formă în mare măsură subminată a străvechii proprietăţii comune asupra pămîntului, să treacă nemijlocit la forma superioară, comunistă, de proprietate? Sau trebuie, dimpotrivă, să treacă mai întîi prin acelaşi proces de descompunere propriu dezvoltării istorice a Apusului?

Singurul răspuns cu putinţă astăzi la această întrebare este următorul: dacă revoluţia rusă va deveni semnalul unei revoluţii proletare în Apus, astfel ca una s-o completeze pe cealaltă, atunci actuala proprietate comună asupra pămîntului în Rusia va putea servi drept punct de plecare pentru o dezvoltare comunistă.

 

Karl Marx, Friedrich Engels

Londra, 21 ianuarie 1882

 

 

Prefaţă la ediţia germană din 1883

 

Prefaţa la ediţia de faţă trebuie, din nefericire, s-o semnez singur. Marx, căruia întreaga clasă muncitoare din Europa şi America îi datorează mai mult decît oricărui alt om, se odihneşte în cimitirul din Highgate, iar pe mormîntul lui a şi crescut prima iarbă. După moartea lui abia nu mai poate fi vorba de o modificare sau completare a „Manifestului”. De aceea îmi pare cu atît mai necesar să stabilesc aici încă o dată în mod categoric următoarele:

Ideea fundamentală care străbate ca un fir roşu „Manifestul”, şi anume că producţia economică şi structura socială pe care în fiecare epocă istorică ea o generează în mod necesar constituie baza istoriei politice şi intelectuale a acestei epoci; că, în consecinţă, întreaga istorie (de la dezvoltarea străvechi proprietăţi comune asupra pămîntului) a fost istoria luptelor între clase, a luptelor dintre clasele exploatate şi clasele exploatatoare, dintre clasele dominate şi clasele dominante, pe diferite trepte ale dezvoltării sociale; că această luptă a atins însă în momentul de faţă o treaptă cînd clasa exploatată şi asuprită (proletariatul) nu se mai poate elibera de clasa care o exploatează şi o asupreşte (burghezia) fără a elibera în acelaşi timp pentru totdeauna întreaga societate de exploatare, asuprire şi lupte de clasă – această idee fundamentală îi aparţine de-a-ntregul şi exclusiv lui Marx[3].

Am declarat acest lucru adeseori; tocmai acum însă este nevoie ca această declaraţie să se găsească şi în fruntea „Manifestului” însuşi.

 

F. Engels

Londra, 28 iunie 1883

 

 

Prefaţă la ediţia engleză din 1888

 

„Manifestul” a fost publicat ca platformă a „Ligii comuniştilor”, asociaţie muncitorească exclusiv germană la început, apoi internaţională, care, în împrejurările politice de pe continentul european înainte de 1848, nu putea fi decît o organizaţie secretă. La congresul Ligii, care a avut loc la Londra în noiembrie 1847, Marx şi Engels au fost însărcinaţi să pregătească publicarea unui program complet, teoretic şi practic, al partidului. Redactat în limba germană, manuscrisul a fost trimis spre tipărire la Londra în ianuarie 1848, cîteva săptămîni înainte de izbucnirea revoluţiei franceze de la 24 februarie. O traducere franceză a apărut la Paris, scurtă vreme înainte de insurecţia din iunie 1848. Prima traducere engleză, întocmită de Miss Helen Marfarlane, a apărut la Londra în 1850, în „Red Republican” al lui George Julian Harney. Au apărut de asemenea o ediţie daneză şi una poloneză.

Înfrîngerea insurecţiei din iunie 1848 de la Paris – această primă mare bătălie dintre proletariat şi burghezie – a împins iarăşi năzuinţele sociale şi politice ale clasei muncitoare din Europa, pentru cîtăva vreme, pe planul al doilea. De atunci lupta pentru preponderenţă a început să se dea din nou, ca în perioada dinaintea revoluţiei din februarie, numai între diferitele grupe ale clasei posedante; clasa muncitoare a trebuit să se rezume la o luptă pentru libertatea de acţiune politică şi să ocupe poziţia unei aripi de extremă stîngă a radicalilor stării de mijloc. Acolo unde mişcări proletare independente au continuat să dea semne de viaţă, ele au fost reprimate fără cruţare. Astfel poliţia prusacă a dibuit Comitetul central al Ligii comuniştilor, care îşi avea atunci sediul la Colonia. Membrii lui au fost arestaţi şi, după 18 luni de detenţiune, deferiţi justiţiei, în octombrie 1852. Celebrul „proces al comuniştilor de la Colonia” a ţinut de la 4 octombrie pînă la 12 noiembrie; şapte dintre deţinuţi au fost condamnaţi de la trei pînă la şase ani recluziune. Îndată după pronunţarea sentinţei, Liga a fost dizolvată formal de către membrii rămaşi. Cît priveşte „Manifestul”, părea de aci încolo condamnat să cadă pradă uitării.

Cînd clasa muncitoare europeană se simţi iarăşi destul de puternică pentru un nou atac împotriva clasei dominante, luă fiinţă Asociaţia Internaţională a Muncitorilor. Dar această Asociaţie, întemeiată anume pentru a suda într-o roganizaţie unică întregul proletariat combativ din Europa şi America, nu putea proclama de îndată principiile enunţate în „Manifest”. Internaţionala trebuia să aibă un program destul de larg spre a putea fi acceptat de trade-unionurile engleze, de adepţii francezi, belgieni, italieni şi spanioli ai lui Proudhon şi de lassalleienii din Germania[4]. Marx, care a elaborat acest program spre satisfacţia tuturor grupărilor, avea deplină încredere în dezvoltarea intelectuală a clasei muncitoare, dezvoltare care trebuia să rezulte în mod inevitabil din îmbinarea dintre acţiune şi discuţie. Evenimentele şi peripeţiile luptei împotriva capitalului – înfrîngerile mai mult încă decît victoriile – trebuiau negreşit să învedereze oamenilor insuficienţa diverselor lor soluţii miraculoase şi să croiască drum unei înţelegeri mai depline a adevăratelor premise penru emanciparea clasei muncitoare. Şi Marx a avut dreptate. În 1874, cînd Internaţionala se destrămă, ea îi lăsa pe muncitori într-o stare cu totul diferită faţă de aceea în care îi găsise la întemeierea ei, în 1864. Proudhonismul în Franţa, lassalleianismul în Germania erau pe cale de a pieri, de asemenea şi trade-unionurile engleze conservatoare, deşi în cea mai mare parte rupseseră de mult relaţiile cu Internaţionala, se apropiau încetul cu încetul de momentul cînd preşedintele lor a putut să declare în numele acestora anul trecut la Swansea: „Socialismul continental nu ne mai înspăimîntă”. Într-adevăr, principiile „Manifestului” făcuseră progrese însemnate printre muncitorii din toate ţările.

Astfel, „Manifestul” însuşi trecu din nou pe primul plan. Din 1850 textul german fusese reeditat de cîteva ori în Elveţia, în Anglia şi în America. În 1872 el a fost tradus în engleză, şi anume la New York, iar traducerea a fost publicată în „Woodhull and Claflin’s Weekly”. Pe baza acestei versiuni engleze a fost redactată şi una franceză, publicată în „Le Socialiste” din New York. De atunci au fost publicate în America încă cel puţin două traduceri engleze, mai mult sau mai puţin denaturate, dintre care una a fost retipărită în Anglia. Prima traducere rusă, întocmită de Bakunin, a fost editată la Geneva pe la 1863, în tipografia în care apărea „Kolokol” al lui Herţen; a două, întocmită de eroica Vera Zasulici[5], a apărut tot la Geneva în 1882. O nouă ediţie daneză a apărut în „Socialdemokratisk Bibliothek”, Copenhaga 1885; o nouă traducere franceză în „Le Socialiste”, Paris 1885[6]. După aceasta din urmă a fost întocmită o traducere spaniolă, care a fost publicată în 1886 la Madrid. Ar fi greu de indicat cu precizie numărul reeditărilor germane; în total au fost cel puţin douăsprezece. O traducere în limba armeană, care urma să apară acum cîteva luni la Constantinopol, nu a văzut lumina tiparului deoarece, după cum mi s-a relatat, editorul nu a avut curajul să publice o carte care poartă numele lui Marx, iar traducătorul a refuzat să o prezinte drept o lucrare a lui. Am auzit şi despre traduceri în alte limbi, dar nu le-am văzut. Astfel istoria „Manifestului” oglindeşte în mare măsură istoria mişcării muncitoreşti moderne; în momentul de faţă el este fără îndoială opera cea mai răspîndită, cea mai internaţională a întregii literaturi socialiste, un program comun, recunoscut de milioane de muncitori din Siberia şi pînă în California.

Totuşi pe vremea cînd a fost redactat, nu l-am fi putut numi un manifest socialist. Socialişti erau denumiţi în 1847, pe de o parte, adepţii diferitelor sisteme utopice: oweniştii în Anglia, fourieriştii în Franţa, care încă pe atunci ajunseseră şi unii şi alţii să fie simple secte pe cale de dispariţie; pe de altă parte, şarlatani sociali de toate soiurile, care promiteau să înlăture prin felurite cîrpeli diferitele racile sociale, fără a primejdui în vreun fel capitalul şi profitul –, în ambele cazuri era vorba de oameni care stăteau înafara mişcării muncitoreşti şi care căutau mai curînd sprijin la clasele „culte”. Acea parte a clasei muncitoare care se convinsese de insuficienţa unor simple răsturnări politice şi susţinea necesitatea unei revoluţionări totale a societăţii, acea parte îşi zicea pe atunci comunistă. Era un fel de comunism încă brut, necioplit, pur instinctiv, dar care nimerise punctul cardinal şi era destul de puternic în sînul clasei muncitoare pentru a da naştere comunismului utopic – în Franţa, acelui al lui Cabet, în Germania, acelui al lui Weitling. Astfel, în 1847 socialismul era o mişcare a stării de mijloc, comunismul – o mişcare a clasei muncitoare. Socialismul, cel puţin pe continent, era admis în saloane, comunismul tocmai dimpotrivă. Şi deoarece noi eram dintru început de părere că „eliberarea clasei muncitoare trebuie să fie opera clasei muncitoare însăşi”, nu puteam sta la îndoială pe care din cele două denumiri s-o alegem. Ba mai mult încă, nici de atunci încoace nu ne-a trecut vreodată prin minte să ne dezicem de ea.

Deşi „Manifestul” este opera noastră a amîndurora, mă simt totuşi dator să precizez că ideea fundamentală, care formează miezul său, îi aparţine lui Marx. Această idee constă în aceea că, în fiecare epocă istorică, modul de producţie economică şi de schimb preponderent şi structura socială pe care o generează în mod necesar constituie baza pe care se înalţă istoria politică şi intelectuală a acestei epoci şi prin care îşi găseşte exclusiv explicaţia; că, în consecinţă, întreaga istorie a omenirii (de la desfiinţarea orînduirii gentilice primitive cu proprietatea ei comună asupra pămîntului) a fost istoria luptelor dintre clase, a luptelor dintre clasele exploatatoare şi clasele exploatate, dintre clasele dominante şi clasele asuprite; că istoria acestor lupte de clasă reprezintă o scară a dezvoltării care în momentul de faţă a atins o treaptă cînd clasa exploatată şi asuprită – proletariatul – nu se poate elibera de sub jugul clasei exploatatoare şi dominante – al burgheziei – fără a elibera totodată şi pentru totdeauna întreaga societate de orice exploatare şi asuprire, de orice deosebiri de clasă şi lupte de clasă.

De această idee, care după părerea mea, este chemată să constituie în ştiinţa istoriei punctul de plecare pentru acelaşi progres pe care l-a constituit teoria lui Darwin în ştiinţele naturii, – de această idee ne apropiasem treptat amîndoi, încă cu cîţiva ani înainte de 1845. În ce măsură avansasem eu singur în această direcţie reiese din lucrarea mea „Situaţia clasei muncitoare din Anglia”[7]. Cînd m-am întîlnit însă din nou cu Marx la Bruxelles, în primăvara anului 1845, el elaborase deja complet această idee şi mi-a expus-o în termeni aproape tot atît de clari ca cei în care am rezumat-o eu mai sus.

Din prefaţa noastră comună la ediţia germană din 1872 citez următoarele:

„Oricît de mult s-ar fi schimbat împrejurările în ultimii douăzeci şi cinci de ani, principiile generale dezvoltate în acest «Manifest» sînt, în linii generale, şi astăzi încă tot atît de juste. Pe ici, pe colo ar fi cîte ceva de îndreptat. Aplicarea practică a acestor principii va depinde, după cum spune «Manifestul» însuşi, pretutindeni şi întotdeauna de împrejurările istorice date, de aceea măsurile revoluţionare propuse la sfîrşitul capitolului al II-lea nu sînt valabile în mod absolut. Astăzi acest pasaj ar suna în multe privinţe altfel. Faţă de formidabilă dezvoltare a marii industrii în ultimii douăzeci şi cinci de ani, cît şi faţă de progresul realizat o dată cu aceasta pe tărîmul organizării ca partid a clasei muncitoare, faţă de experienţa practică mai întîi a revoluţiei din februarie şi mai ales a Comunei din Paris, unde proletariatul a deţinut pentru prima oară puterea politică timp de două luni, – programul acesta este astăzi pe alocuri învechit. Comuna a dovedit îndeosebi că «clasa muncitoare nu poate să ia pur şi simplu în stăpînire maşina de stat aşa cum este şi să o pună în funcţiune pentru propriile sale scopuri» (vezi «The Civil War in France; Address of the General Council of the International Working-men’s Association»[8], London, Truclove 1871, pag. 15, în care această idee este dezvoltată mai pe larg). Apoi, este de la sine înţeles că în prezent critica făcută literaturii socialiste este incompletă, întrucît ea merge numai pînă la 1847; la fel şi observaţiile în legătură cu poziţia comuniştilor faţă de diferitele partide de opoziţie din diferite ţări (capitolul al IV-lea), deşi şi astăzi juste în liniile lor fundamentale, sînt totuşi învechite în ceea ce priveşte amănuntele, pentru simplul fapt că situaţia politică s-a schimbat cu desăvîrşire şi că dezvoltarea istorică a măturat majoritatea partidelor enumerate acolo.

«Manifestul» este însă un document istoric pe care noi considerăm că nu mai avem dreptul să-l schimbăm”.

Traducerea de faţă se datoreşte domnului Samuel Moore, care a tradus în mare parte „Capitalul” lui Marx. Am revazut-o împreună şi eu am adăugat cîteva note de subsol spre a lămuri unele aluzii de ordin istoric.

Friedrich Engels

 

Londra, 30 ianuarie 1888

 

 

Prefaţă la ediţia germană din 1890

 

De cînd au fost scrise cele de mai sus[9], a devenit necesară o nouă ediţie germană a „Manifestului”, iar cu „Manifestul” însuşi s-au întîmplat multe care trebuie amintite aici.

O a doua traducere rusă – de Vera Zasulici – a apărut la Geneva în 1882; prefaţa la această traducere a fost scrisă de Marx şi de mine. Din păcate, am rătăcit manuscrisul german original, aşa că sînt nevoit să o retraduc din ruseşte, fapt de pe urma căruia prefaţa nu cîştigă de loc[10]. Iat-o:

„Prima ediţie rusă a «Manifestului Partidului Comunist», în traducerea lui Bakunin, a apărut pe la începutul deceniului al 7-lea în imprimeria revistei «Kolokol». Pe vremea aceea, ediţia rusă a «Manifestului» nu putea să reprezinte în ochii Occidentului altceva decît o curiozitate literară. Astăzi, o astfel de părere n-ar mai fi cu putinţă.

Cît de puţin răspîndită era pe atunci (decembrie 1847) mişcarea proletariatului reiese cel mai limpede din ultimul capitol al «Manifestului»: «Poziţia comuniştilor faţă de diferitele partide de opoziţie din diferitele ţări». În acest capitol nu sînt menţionate tocmai Rusia şi Statele Unite. Era pe vremea cînd Rusia constituia ultima mare rezervă a întregii reacţiunii europene şi cînd Statele Unite absorbeau prin imigrări tot prisosul de braţe de muncă al proletariatului din Europa. Aceste două ţări furnizau Europei materii prime şi erau în acelaşi timp pieţe de desfacere pentru produsele ei industriale. Amîndouă erau deci, pe atunci, într-un fel sau altul, piloni ai ordinii existente în Europa.

Cît de mult s-au schimbat astăzi lucrurile! Tocmai emigraţia europeană a permis Americii de Nord să treacă la acea uriaşă dezvoltare a producţiei agricole, care prin concurenţa ei zdruncină din temelii atît marea cît şi mica proprietate funciară din Europa. Ea a permis Statelor Unite să exploateze imensele lor resurse industriale cu o astfel de energie şi pe o scară atît de mare, încît monopolul industrial de pînă acum al Europei apusene şi în special al Angliei va fi în scurt timp lichidat. Aceste două împrejurări, la rîndul lor, influenţează în sens revoluţionar asupra Americii însăşi. Proprietatea funciară mică şi mijlocie a fermierilor, temelia întregii orînduiri politice a Americii, este învinsă încetul cu încetul de concurenţa fermelor uriaşe: în acelaşi timp, în regiunile industriale se dezvoltă pentru întîia oară un proletariat numeros şi o concentrare fabuloasă a capitalurilor.

Şi acum Rusia! În timpul revoluţiei din 1848-1849 nu numai monarhii europeni, ci chiar burghezii europeni au văzut în intervenţia rusească singura salvare posibilă în faţa primejdiei proletariatului, care tocmai începuse să se trezească. Ţarul a fost proclamat capul reacţiunii europene. Astăzi el este prizonier al revoluţiei la Gatcina, iar Rusia constituie detaşamentul de avangardă al mişcării revoluţionare din Europa.

«Manifestul Comunist» a avut sarcina să proclame pieirea inevitabilă şi iminentă a proprietăţii burgheze moderne. În Rusia însă, alături de o înflorire rapidă a speculaţiilor capitaliste şi de proprietatea funciară burgheză abia în curs de dezvoltare, mai mult de jumătate din pămînturi se află în proprietate comună a ţăranilor. Se pune întrebarea: poate obştea rusească, această formă în mare măsură subminată a străvechii proprietăţii comune asupra pămîntului, să treacă nemijlocit la forma superioară, comunistă, de proprietate? Sau trebuie, dimpotrivă, să treacă mai întîi prin acelaşi proces de descompunere propriu dezvoltării istorice a Apusului?

Singurul răspuns cu putinţă astăzi la această întrebare este următorul: dacă revoluţia rusă va deveni semnalul unei revoluţii proletare în Apus, astfel ca una s-o completeze pe cealaltă, atunci actuala proprietate comună asupra pămîntului în Rusia va putea servi drept punct de plecare pentru o dezvoltare comunistă.

 

Karl Marx, Friedrich Engels

Londra, 21 ianuarie 1882”

 

O nouă traducere poloneză a apărut cam în acelaşi timp la Geneva: „Manifest Komunistyczny”.

Apoi a mai apărut şi o nouă traducere daneză, în „Socialdemokratisk Bibliothek, Kjöbenhavn 1885”. Din păcate, ea nu este absolut completă; cîteva pasaje esenţiale, la care traducătorul, se vede, a întîmpinat dificultăţi, au fost omise; pe alocuri mai există şi alte indicii de superficialitate, cu atît mai regretabile cu cît, citind lucrarea, îţi dai seama că traducătorul, lucrînd cu ceva mai multă grijă, ar fi putut da o versiune excelentă.

În 1886 a apărut o nouă traducere franceză în „Le Socialiste” din Paris; e cea mai bună din cele apărute pînă acum.

A urmat, în acelaşi an, o versiune spaniolă, publicată mai întîi în „El Socialista” din Madrid, apoi ca broşură: „Manifiesto del Partido Comunista”, por Carlos Marx y F. Engels. Madrid. Administración de „El Socialista”. Hernán Cortés 8.

Cu titlu de curiozitate voi mai aminti că în 1887 unui editor din Constantinopol i s-a oferit spre publicare manuscrisul unei traduceri în limba armeană, dar acest om de treabă n-a avut curajul să tipărească o lucrare pe care figura numele lui Marx, fiind de părere că cel mai bun lucru ar fi dacă traducătorul s-ar da el drept autor; acesta refuză însă.

După ce în Anglia au fost retipărite în repetate rînduri cînd una cînd alta din traducerile americane, mai mult sau mai puţin inexacte, a apărut, în sfîrşit, o traducere autentică, în 1888. Ea a fost făcută de prietenul meu Samuel Moore, iar înainte de a fi dată la tipar a fost revăzută încă o dată de noi amîndoi. Titlul ei este: „Manifesto of the Communist Party, by Karl Marx and Frederick Engels. Authorized English Translation, edited and annotated by Frederick Engels, 1888. London, William Reeves, 185 Fleet st. E. C.” Unele din adnotările acestei ediţii le-am adoptat şi pentru cea de faţă.

„Manifestul” a avut un destin al lui. Primit cu entuziasm la apariţie (după cum dovedesc traducerile enumerate în prima prefaţă) de către avangardă, pe atunci încă puţin numeroasă, a socialismului ştiinţific, el a fost curînd împins pe planul al doilea din cauza reacţiunii care s-a dezlanţuit o dată cu înfrîngerea muncitorilor din Paris în iunie 1848, şi, în cele din urmă, a fost proscris „de drept”, în urma condamnării comuniştilor de la Colonia, în noiembrie 1852. O dată cu dispariţia de pe arena publică a mişcării muncitoreşti legate de revoluţia din februarie, „Manifestul” a trecut şi el pe planul al doilea.

Cînd clasa muncitoare din Europa s-a întărit iarăşi îndeajuns pentru un nou asalt împotriva puterii clasei dominante, a luat fiinţă Asociaţia Internaţională a Muncitorilor. Scopul ei era să contopască într-o singură mare armată întreaga muncitorime combativă din Europa şi America. De aceea, Asociaţia nu putea să pornească de la principiile enunţate în „Manifest”. Ea trebuia să aibă un program care să nu închidă uşa nici trade-unionurilor engleze, nici proudhoniştilor francezi, belgieni, italieni şi spanioli, şi nici lassalleienilor germani[11]. Acest program – considerentele introductive ale statuetlor Internaţionalei[12] – a fost întocmit de Marx cu o maiestrie recunoscută chiar şi de Bakunin şi de anarhişti. Marx avea deplină încredere în victoria finală a principiilor enunţate în „Manifest”, bizuindu-se exclusiv pe dezvoltarea intelectuală a clasei muncitoare, care trebuia să rezulte neapărat din acţiunea comună şi din discuţie. Evenimentele şi peripeţiile luptei împotriva capitalului, înfrîngerile mai mult încă decît succesele, nu puteau să nu convingă pe luptători de insuficienţa panaceelor de pînă atunci, deschizîndu-le minţile pentru o înţelegere adîncă a adevăratelor condiţii ale emancipării muncitorilor. Şi Marx a avut dreptate. Clasa muncitoare din 1874, în momentul dizolvării Internaţionalei, era cu totul alta decît cea din 1864, în momentul înfiinţării Internaţionalei. Proudhonismul în ţările latine şi lassalleianismul specific în Germania erau pe cale de a pieri, ba chiar şi ultraconservatoarele trade-unionuri engleze din acea vreme se apropiau din ce în ce mai mult de momentul cînd, în 1887, preşedintele congresului lor din Swansea a putut să declare în numele lor: „Socialismul continental nu ne mai înspăimîntă”. Iar în 1887 socialismul continental aproape că nu mai era altceva decît teoria enunţată în „Manifest”. Şi astfel, istoria „Manifestului” oglindeşte într-o anumită măsură istoria mişcării muncitoreşti moderne de la 1848 încoace. În momentul de faţă el este, fără îndoială, opera cea mai răspîndită, cea mai internaţională din întreaga literatura socialistă; el este programul comun al multor milioane de muncitori din toate ţările – din Siberia pînă în California.

Totuşi, în momentul apariţiei sale nu l-am putut numi un manifest socialist. Socialişti erau denumiţi în 1847 două feluri de oameni. Pe de o parte, adepţii diferitelor sisteme utopice, mai cu seamă oweniştii în Anglia şi fourieriştii în Franţa, care încă pe atunci ajunseseră şi unii şi alţii să fie simple secte pe cale de dispariţie. Pe de altă parte, şarlatanii sociali de toate soiurile, care voiau să înlăture relele sociale prin diversele lor panacee şi prin tot felul de cîrpeli, fără a vătăma cîtuşi de puţin capitalul şi profitul. În ambele cazuri era vorba de oameni care stăteau înafara mişcării muncitoreşti şi care căutau mai curînd sprijin la clasele „culte”. În schimb, acea parte a muncitorilor care era convinsă de insuficienţa unor simple răsturnări politice şi cerea o revoluţionare radicală a societăţii, acea parte îşi zicea pe atunci comunistă. Comunismul acesta era abia schiţat, pur instinctiv şi adesea cam necioplit; dar el a fost destul de puternic pentru a da naştere la două sisteme de comunism utopic: în Franţa – sistemul „icaric” al lui Cabet, în Germania – sistemul lui Weitling. Socialism însemna în 1847 o mişcare burgheză, comunism – o mişcare muncitorească. Socialismul, cel puţin pe continent, era admis în saloane, comunismul tocmai dimpotrivă. Şi deoarece noi, încă de pe atunci, eram categoric de părere că „eliberarea muncitorilor trebuie să fie opera clasei muncitoare însăşi”, nu puteam sta nici un moment la îndoială pe care din cele două denumiri s-o alegem. Nici de atunci încoace nu ne-a trecut vreodată prin minte să ne dezicem de ea.

„Proletari din toate ţările, uniţi-vă!” – Puţine glasuri ne-au răspuns cînd am lansat aceste cuvinte în lume, acum patruzeci şi doi de ani, în ajunul primei revoluţii pariziene în care proletariatul a păşit în arenă cu revendicări proprii. Dar la 28 septembrie 1864 proletarii din majoritatea ţărilor Europei apusene s-au unit în Asociaţia Internaţională a Muncitorilor de glorioasă amintire. Internaţionala însăşi a trăit, ce-i drept, numai nouă ani. Dar mărturia cea mai bună că înfrăţirea pe veci a proletarilor din toate ţările, pe care ea a întemeiat-o, trăieşte încă şi a devenit mai puternică ca oricînd, este chiar ziua de azi. Căci astăzi, cînd scriu aceste rînduri, proletariatul din Europa şi din America îşi trece în revistă forţele de luptă mobilizate pentru prima oară, – mobilizate ca o singură armată, sub un singur steag şi pentru un singur ţel imediat: stabilirea, prin lege, a zilei normale de muncă de 8 ore, proclamată încă de Congresul de la Geneva al Internaţionalei din 1866 şi apoi şi de Congresul muncitoresc de la Paris, în 1889. Şi priveliştea zilei de azi va deschide ochii capitaliştilor şi moşierilor din toate ţările, arătîndu-le că astăzi proletarii din toate ţările sînt într-adevăr uniţi.

De-ar fi şi Marx lîngă mine să vadă toate astea cu ochii lui!

 

F. Engels

 

Londra, 1 mai 1890

 

 

Prefaţă la ediţia poloneză din 1892[13]

 

Faptul că a devenit necesară o nouă ediţie poloneză a „Manifestului Comunist” constituie un prilej pentru felurite meditaţii.

Mai întîi e demn de reţinut faptul că în ultimul timp „Manifestul” a devenit, oarecum, un indicator al gradului de dezvoltare al marii industrii pe continentul european. În măsura în care se dezvoltă marea industrie într-o ţară, sporeşte şi dorinţa muncitorilor ei de a se lămuri asupra poziţiei lor ca clasă muncitoare faţă de clasele posedante, ia amploare în rîndurile lor mişcarea socialistă şi „Manifestul” se cere tot mai mult. Aşa că nu numai situaţia mişcării muncitoreşti, dar şi gradul de dezvoltare al marii industrii în orice ţară se poate stabili cu destulă exactitate după numărul de exemplare ale „Manifestului” difuzate în limba respectivă.

Prin urmare, noua ediţie poloneză marchează un progres hotărît al industriei poloneze. Şi nu încape îndoială că de la ultima ediţie, apărută acum zece ani, acest progres s-a înfăptuit realmente. Polonia rusească, Polonia Congresului, a devenit marea regiune industrială a imperiului rus. Pe cînd marea industrie rusă e împrăştiată sporadic – o parte lîngă golful Finic, o parte la centru (Moscova şi Vladimir), altă parte la Marea Neagră şi la Marea de Azov, restul risipită prin alte părţi –, cea poloneză se află concentrată pe un spaţiu relativ restrîns, avînd parte de avantajele şi dezavantajele care rezultă din această concentrare. Avantajele au fost recunoscute de fabricanţii ruşi concurenţi, atunci cînd au cerut taxe vamale protecţioniste împotriva Poloniei, în ciuda dorinţei lor aprinse de a-i transforma pe polonezi în ruşi. Dezavantajele – pentru fabricanţii polonezi şi pentru guvernul rus – se vădesc în răspîndirea rapidă a ideilor socialiste printre muncitorii polonezi şi în faptul că „Manifestul” este tot mai mult cerut.

Dar dezvoltarea rapidă a industriei poloneze, care a întrecut cu mult pe cea rusă, este la rîndul ei o nouă dovadă a vitalităţii indestructibile a poporului polonez şi o nouă garanţie pentru apropiata sa renaştere naţională. Renaşterea unei Polonii independente şi puternice este însă o chestiune care nu priveşte numai pe polonezi, ci pe noi toţi. O sinceră colaborare internaţională a naţiunilor europene este cu putinţă numai cu condiţia ca fiecare din aceste naţiuni să fie pe deplin autonomă acasă la ea. Revoluţia de la 1848, care, sub steagul proletar, a pus pe luptatorii proletari să îndeplinească ceea ce de fapt era treaba burgheziei, a şi realizat prin executorii ei testamentari – Ludovic Bonaparte şi Bismarck – independenţa Italiei, Germaniei, Ungariei; dar Polonia, care de la 1792 încoace a făcut mai mult pentru revoluţie decît aceste trei ţări laolaltă, Polonia a fost părăsită cînd, în 1863, a sucombat în faţa forţei superioare copleşitoare a ruşilor. Nobilimea nu a putut nici păstra, nici recuceri independenţa Poloniei; pe burghezie această chestiune o lasă, cel puţin astăzi, indiferentă. Totuşi, ea este necesară pentru colaborarea armonioasă a naţiunilor europene. Ea poate fi cucerită numai de tînărul proletariat polonez în ale cărui mîini va fi bine păstrată. Căci muncitorii din tot restul Europei au tot atîta nevoie de independenţa Poloniei ca şi muncitorii polonezi înşişi.

 

F. Engels

 

Londra, 10 februarie 1892

 

 

Prefaţă la ediţia italiană din 1893

 

Către cititorul italian

 

Publicarea „Manifestului Partidului Comunist” coincide, am putea spune, exact cu ziua de 18 martie 1848, cu revoluţia de la Milano şi Berlin, care reprezintă răscularea a două naţiuni aşezate una în centrul continentului european, cealaltă în centrul ţărilor mediteraneene; a două naţiuni slăbite pînă atunci din cauza fărîmiţării teritoriale şi luptelor interne, şi care ajunseseră din această pricină sub stăpînire străină. Pe cînd Italia era supusă împăratului Austriei, Germania trebuia să suporte, deşi nu chiar atît de direct, jugul tot atît de apăsător al ţarului tuturor ruşilor. Urmările lui 18 martie 1848 scăpară Italia şi Germania de această ruşine; dacă, din 1848 pînă în 1871, aceste două mari naţiuni au fost reconstituite şi, oarecum, redate lor înseşi, lucrul acesta a fost posibil, după cum spunea Karl Marx, pentru că aceiaşi oameni care înăbuşiseră revoluţia de la 1848 au devenit, împotriva voinţei lor, executorii ei testamentari.

Această revoluţie a fost pretutindeni opera clasei muncitoare; clasa muncitoare a fost aceea care a înălţat baricade şi şi-a pus viaţa în joc. Numai muncitorii din Paris au avut, atunci cînd au răsturnat guvernul, intenţia netă de a răsturna dominaţia burgheziei. Dar oricît ar fi fos ei de conştienţi de antagonismul de neînlăturat care exista între propria lor clasă şi burghezie, nici progresul economic al ţării şi nici dezvoltarea spirituală a maselor muncitoreşti franceze nu atinsese acel grad care să permită transformarea revoluţionară a societăţii. De aceea roadele revoluţiei au fost culese, în cele din urmă, de clasa capitaliştilor. În celelalte ţări, în Italia, în Germania, în Austria, muncitorii n-au făcut în fond altceva decît să aducă la putere burghezia. Dar în nici o ţară dominaţia burgheziei nu e cu putinţă fără independenţa naţională. Revoluţia de la 1848 trebuia deci să aducă cu sine unitatea şi independenţa naţiunilor care pînă atunci fuseseră lipsite de ele: Italia, Germania, Ungaria. Polonia va urma la timpul său.

Prin urmare, deşi revoluţia de la 1848 nu a fost o revoluţie socialistă, totuşi ea i-a croit drum acesteia şi i-a pregătit terenul. Prin avîntul pe care regimul burghez l-a dat, în toate ţările, marii industrii, acest regim a creat pretutindeni, în ultimii 45 de ani, un proletariat numeros, bine închegat şi puternic; în felul acesta el a dat viaţă propriilor lui gropari, – pentru a ne servi de un termen al „Manifestului”. Fără restaurarea independenţei şi unităţii fiecărei naţiuni nu s-ar fi putut înfăptui nici unirea internaţională a proletariatului, nici colaborarea paşnică, raţională a acestor naţiuni pentru atingerea unor ţeluri comune. Şi-ar putea cineva imagina o acţiune comună, internaţională, a muncitorilor italieni, maghiari, germani, polonezi, ruşi în condiţiile politice ale perioadei dinainte de 1848?

Astfel, bătăliile anului 1848 nu au fost zadarnice, după cum nici cei 45 de ani care ne despart de această etapă revoluţionară nu s-au scurs în zadar. Roadele încep să se coacă, şi tot ce doresc este ca publicarea acestei traduceri italiene să fie de bun augur pentru izbîndă proletariatului italian, aşa cum a fost publicarea originalului pentru revoluţia internaţională.

„Manifestul” recunoaşte întru totul rolul revoluţionar pe care l-a avut capitalismul în trecut. Prima naţiune capitalistă a fost Italia. Sfîrşitul evului mediu, feudal, şi zorile erei moderne, capitaliste, sînt marcate printr-o figură grandioasă: aceea a italianului Dante, care e totodată ultimul poet al evului mediu şi cel dintîi poet al erei moderne. Azi, ca şi pe la 1300, o nouă eră istorică e pe cale de a se naşte. Ne va dărui oare Italia un nou Dante care să vestească naşterea acestei ere noi, proletare?

 

Friedrich Engels

 

Londra, 1 februarie 1893

 

 

Manifestul Partidului Comunist

 

O stafie umblă prin Europa – stafia comunismului. Toate puterile bătrînei Europe s-au unit într-o sfîntă hăituială împotriva aceste stafii: Papa şi Ţarul, Metternich şi Guizot, radicali francezi şi poliţişti germani.

Există oare vreun partid de opoziţie care să nu fi fost defăimat, ca fiind comunist, de către adversarii săi de la putere? Există oare vreun partid de opoziţie care să nu fi răspuns la rîndul său atît elementelor mai înaintate ale opoziţiei, cît şi adversarilor săi reacţionari zvîrlindu-le în faţă imputarea stigmatizantă de comunist?

Din acest fapt reies două lucruri.

Toate puterile europene recunosc de pe acum comunismul ca o putere.

A venit timpul ca comuniştii să-şi expună deschis, în faţa lumii întregi, concepţia, scopurile, tendinţele şi să opună basmului despre stafia comunismului un manifest al partidului însuşi.

În acest scop s-au întrunit la Londra comunişti de diferite naţionalităţi şi au redactat următorul „Manifest”, care se publică în limbile: engleză, franceză, germană, italiană, flamandă şi daneză.

 

 

I

Burghezi şi proletari[14]

 

Istoria tuturor societăţilor de pînă azi[15] este istoria luptelor de clasă.

Omul liber şi sclavul, patricianul şi plebeul, nobilul şi iobagul, meşterul[16] şi calfa, într-un cuvînt asupritorii se aflau într-un permanent antagonism, duceau o luptă neîntreruptă, cînd ascunsă, cînd făţişă, o luptă care de fiecare dată se sfîrşea printr-o prefacere revoluţionară a întregii societăţii, sau prin pieirea claselor aflate în luptă.

În epocile mai îndepărtate ale istoriei găsim aproape pretundeni o împărţire completă a societăţii în diferite stări, o scară variată de poziţii sociale. În Roma antică găsim patricieni, cavaleri, plebei, sclavi; în evul mediu: feudali, vasali, breslaşi, calfe, iobagi şi, pe lîngă aceasta, mai în fiecare din aceste clase găsim trepte distincte.

Societatea burgheză modernă, ridicată pe ruinele societăţii feudale, nu a desfiinţat antagonismele de clasă. Ea a creat doar clase noi, condiţii noi de asuprire, forme noi de luptă, în locul celor vechi.

Epoca noastră, epoca burgheziei, se deosebeşte însă prin faptul că a simplificat antagonismele de clasă. Societatea întreagă se scindează din ce în ce mai mult în două mari tabere duşmane, în două mari clase direct opuse una alteia: burghezia şi proletariatul.

Din iobagii evului mediu proveniră tîrgoveţii primelor oraşe; din aceşti tîrgoveţi se dezvoltară primele elemente ale burgheziei.

Descoperirea Americii, ocolirea Africii pe mare au deschis burgheziei în ascensiune un nou cîmp de acţiune. Piaţa Indiilor orientale şi cea chineză, colonizarea Americii, schimbul cu coloniile, înmulţirea mijloacelor de schimb şi a mărfurilor în genere au dat negoţului, navigaţiei, industriei un avînt necunoscut pînă atunci, făcînd prin aceasta ca elementul revoluţionar din societatea feudală în descompunere să se dezvolte cu rapiditate.

Modul de organizare feudal, sau corporativ, de pînă atunci al industriei nu mai putea satisface cererea de produse, care creştea o dată cu crearea de noi pieţe. Manufactura i-a luat locul. Meşterii breslaşi au fost înlăturaţi de către starea de mijloc industrială; diviziunea muncii dintre diferitele corporaţii a dispărut, făcînd loc diviziunii muncii înăuntrul fiecărui atelier.

Dar pieţele se înmulţeau fără încetare, cererea creştea necontenit. Manufactura a devenit şi ea neîndestulătoare. Atunci aburul şi maşina au revoluţionat producţia industrială. Marea industrie modernă a luat locul manufacturii, locul stării de mijloc industriale l-au luat industriaşii milionari, şefi ai unor întregi armate industriale, burghezii moderni.

Marea industrie a creat piaţa mondială, pe care a pregătit-o descoperirea Americii. Piaţa mondială a dus la o dezvoltare imensă a comerţului, navigaţiei şi comunicaţilor pe uscat. Această dezvoltare a influenţat, la rîndul ei, asupra extinderii industriei, şi, în aceeaşi măsură în care se extindeau industria, comerţul, navigaţia, căile ferate, se dezvolta şi burghezia, mărindu-şi capitalurile şi împingînd pe planul al doilea toate clasele rămase din evul mediu.

Vedem deci că burghezia modernă este ea însăşi produsul unui îndelungat proces de dezvoltare, al unui şir de revoluţii în modul de producţie şi de schimb.

Fiecare din aceste trepte de dezvoltare a burgheziei a fost însoţită de un progres politic corespunzător[17]. Stare asuprită sub domnia feudalilor, asociaţie înarmată ce se administra singură în comună[18], ici republică municipală independentă, dincolo stare a treia, datoare să plătească biruri monarhiei[19]; apoi, pe vremea manufacturii, contrapondere împotriva nobilimii în monarhia bazată pe stări sau absolută, temelie principală a marilor monarhii în genere, burghezia a cucerit, în sfîrşit, de la crearea marii industrii şi a pieţei mondiale, puterea politică exclusivă în statul reprezentativ modern. Puterea de stat modernă nu este decît un comitet care administrează treburile obşteşti ale întregii clase burgheze.

Burghezia a avut în istorie un rol cît se poate de revoluţionar.

Burghezia a desfiinţat, pretutindeni unde a ajuns la putere, toate relaţiile feudale, patriarhale, idilice. Ea a rupt fără milă pestriţele legături feudale care-l legau pe om de „superiorul său firesc” şi nu a lăsat altă legătură între om şi om decît interesul gol, decît neîndurătoarea „plată în bani peşin”. Ea a înecat fiorul sfînt al extazului pios, al entuziasmului cavaleresc, al sentimentalismului micului burghez în apa îngheţată a calculului egoist. Ea a făcut din demnitatea personală o valoare de schimb şi în locul nenumăratelor libertăţi dobîndite şi chezăşuite de hrisoave ea a pus unica libertate, lipsită de scrupule, a comerţului. Într-un cuvînt, ea a pus, în locul exploatării voalate de iluzii religioase şi politice, exploatarea deschisă, neruşinată, directă şi brutală.

Burghezia a despuiat de aureola lor toate activităţile pînă atunci venerabile şi privite cu smerenie. Ea a transformat pe medic, jurist, preot, poet, om de ştiinţă în muncitorii ei salariaţi.

Burghezia a smuls vălul duios-sentimental ce acoperea relaţiile familiale şi le-a redus la o simplă relaţie bănească.

Burghezia a arătat că manifestarea brutală a forţei, pe care reacţiunea o admiră atît de mult la evul mediu, şi-a găsit completarea potrivită în cea mai crasă trîndăvie. Abia burghezia a arătat ce este în stare să realizeze activitatea omenească. Ea a realizat opere minunate dar de cu totul altă natură decît piramidele egiptene, apeductele romane, catedralele gotice; ea a întreprins cu totul alte expediţii decît migraţiunea popoarelor şi cruciadele.

Burghezia nu poate să existe fără a revoluţiona neţincetat uneltele de producţie, deci relaţiile de producţie şi prin urmare toate relaţiile sociale. Pentru toate clasele industriale anterioare, dimpotrivă, prima condiţie de existenţă era menţinerea neschimbată a vechiului mod de producţie. Revoluţionarea neîncetată a producţiei, zdruncinarea neîntreruptă a tuturor relaţiilor sociale, veşnica nesiguranţă şi agitaţie deosebesc epoca burgheză de toate epocile anterioare. Toate relaţiile înţepenite, ruginite, cu cortegiul lor de reprezentări şi concepţii, venerate din moşi-strămoşi, se destramă, iar cele nou create se învechesc înainte de a avea timpul să se osifice. Tot ce e feudal şi static se risipeşte ca fumul, tot ce e sfînt este profanat, şi oamenii sînt în sfîrşit siliţi să privească cu luciditate poziţia lor în viaţă, relaţiile lor reciproce.

Nevoia unei desfaceri tot mai largi a produselor ei goneşte burghezia pe tot întinsul globului pămîntesc. Ea trebuie să se cuibărească pretutindeni, să se instaleze pretutindeni, să stabilească legături pretutindeni.

Burghezia a dat, prin exploatarea pieţei mondiale, un caracter cosmopolit producţiei şi consumului din toate ţările. Spre marea mîhnire a reacţionarilor, ea i-a smuls industriei de sub picioare terenul naţional. Străvechile industrii naţionale au fost distruse şi continuă să fie distruse pe zi ce trece. Ele sînt înlăturate de industrii noi, a căror introducere devine o chestiune vitală pentru toate naţiunile civilizate, de industrii care nu mai prelucrează materii prime indigene, ci materii prime provenind din regiunile cele mai îndepărtate şi ale căror produse nu sînt consumate numai în propria ţară, ci în toate continentele. Locul vechilor necesităţi, satisfăcute prin produsele ţării respective, îl iau necesităţi noi, pentru satisfacerea cărora e nevoie de produse ale ţărilor celor mai îndepărtate şi ale climatelor mai variate. În locul vechii izolări locale şi naţionale şi al satisfacerii necesităţilor cu produse proprii se dezvoltă schimbul multilateral, interdependenţa multilaterală a naţiunilor. Şi acest lucru e valabil atît pentru producţia materială, cît şi pentru cea spirituală. Produsele spirituale ale diferitelor naţiuni devin bunuri comune. Unilateralitatea şi mărginirea naţională devin din ce în ce mai cu neputinţă şi din numeroasele literaturi naţionale şi locale ia naştere o literatură universală.

Burghezia, prin rapida perfecţionare a tuturor uneltelor de producţie, prin comunicaţiile infinit înlesnite, antrenează în civilizaţie toate naţiunile, pînă şi pe cele mai barbare. Preţurile ieftine ale mărfurilor ei sînt artileria grea, cu care doboară toate zidurile chinezeşti, cu care sileşte să capituleze chiar cea mai îndîrjită ură a barbarilor faţă de străini. Ea sileşte toate naţiunile să-şi însuşească modul de producţie al burgheziei dacă nu vor să piară; ea le sileşte să introducă la ele însele aşa-zisă civilizaţie, adică să devină burgheze. Într-un cuvînt, ea îşi creează o lume după chipul şi asemănarea ei.

Burghezia a supus satul stăpînirii oraşului. Ea a creat oraşe enorme, a făcut să crească considerabil populaţia orăşenească faşă de cea sătească, smulgînd astfel o parte însemnată a populaţiei din idioţia vieţii de la ţară. Tot aşa cum a adus satul într-o stare de dependenţă faţă de raş, ea a făcut dependente ţările barbare şi semibarbare de cele civilizate, popoarele de ţărani de popoarele de burghezi, Orientul de Occident.

Burghezia suprimă din ce în ce mai mult fărîmiţarea mijloacelor de producţie, a proprietăţii şi a populaţiei. Ea a aglomerat populaţia, a centralizat mijloacele de producţie şi a concentrat proprietatea în mîini puţine. Urmarea inevitabilă a acestor schimbări a fost centralizarea politică. Provincii independente, aproape numai confederate, avînd interese, legi, guverne şi vămi diferite, au fost înglobate într-o singură naţiune, cu un singur guvern, o singură lege, un singur interes naţional de clasă, o singură frontieră vamală.

Burghezia a creat, în cursul dominaţiei ei de clasă, care datează abia de o sută de ani, mult mai multe şi mai uriaşe forţe de producţie decît toate generaţiile trecute laolaltă. Subjugarea forţelor naturii, maşinismul, aplicarea chimiei în industrie şi agricultură, navigaţia cu aburi, căile ferate, telegraful electric, desţelenirea unor întregi continente, fluvii făcute navigabile, populaţii întregi ieşite ca din pămînt – care dintre secolele trecute ar fi putut să bănuiască că în sînul muncii sociale dormitau astfel de forţe de producţie!

Am văzut deci: mijloacele de producţie şi de schimb pe baza cărora s-a format burghezia au fost create în societatea feudală. Pe o anumită treaptă de dezvoltare a acestor mijloace de producţie şi de schimb, relaţiile în care societatea feudală producea şi făcea schimb, organizarea feudală a agriculturii şi manufacturii, într-un cuvînt relaţiile feudale de proprietate nu mai corespundeau forţelor de producţie care se dezvoltaseră. Ele frînau producţia în loc s-o stimuleze. Ele se prefăcuseră în tot atîtea cătuşe. Ele trebuiau sfărîmate, şi au fost sfărîmate.

Locul lor l-a luat libera concurenţă, cu organizarea socială şi politică adecuată ei, cu dominaţia economică şi politică a clasei burgheze.

Sub ochii noştri se desfăşoară o mişcare asemănătoare. Relaţiile burgheze de producţie şi de schimb, relaţiile burgheze de proprietate, societatea burgheză modernă, care a produs, ca prin farmec, mijloace de producţie şi de schimb atît de uriaşe, seamănă cu vrăjitorul care nu mai poate stăpîni puterile întunericului pe care le-a dezlănţuit. De decenii istoria industriei şi comerţului nu este altceva decît istoria răzvrătirii forţelor de producţie moderne împotriva relaţiilor de producţie moderne, împotriva relaţiilor de proprietate care sînt condiţiile de existenţă ale burgheziei şi ale dominaţiei ei. Este de ajuns să pomenim crizele comerciale, care, prin repetarea lor periodică, pun tot mai ameninţător sub semnul întrebării existenţa întregii societăţi burgheze. În timpul crizelor comerciale este distrusă regulat o mare parte nu numai a produselor create, ci şi a forţelor de producţie existente. În timpul crizelor izbucneşte o epidemie socială, care ar fi părut o absurditate în toate epocile anterioare, – epidemia supraproducţiei. Societatea se vede brusc aruncată înapoi, într-o stare de barbarie momentană, ca şi cum o foamete, un război general de nimicire ar fi lipsit-o de toate mijloacele de trai; industria, comerţul par distruse. Şi pentru ce? Pentru că societatea posedă prea multă civilizaţie, prea multe mijloace de trai, prea multă industrie, prea mult comerţ. Forţele de producţie de care dispune nu mai servesc la dezvoltarea civilizaţiei burgheze şi a[20] relaţiilor de proprietate burgheze; dimpotrivă, ele au devenit prea uriaşe pentru aceste relaţii, care frînează dezvoltarea lor; şi de îndată ce înving această piedică, ele provoacă perturbări în întreaga societate burgheză, primejduiesc existenţa proprietăţii burgheze. Relaţiile burgheze au devenit prea strîmte pentru a cuprinde avuţia produsă de ele. Cum învinge burghezia crizele? Pe de o parte, prin distrugerea forţată a unei mase de forţe de producţie, pe de altă parte prin cucerirea de noi pieţe şi prin exploatarea mai intensă a pieţelor vechi. Prin ce, deci? Prin pregătirea unor crize şi mai generale, şi mai formidabile şi prin reducerea mijloacelor de a le preveni.

Armele cu care burghezia a doborît feudalismul se îndreaptă astăzi împotriva burgheziei însăşi.

Dar burghezia nu a făurit numai armele care îi aduc moartea: ea a creat şi oamenii care vor mînui aceste arme, – muncitorii moderni, proletarii.

În aceeaşi măsură în care se dezvoltă burghezia, cu alte cuvinte capitalul, se dezvoltă şi proletariatul, clasa muncitorilor moderni, care nu trăiesc decît atîta vreme cît munca lor sporeşte capitalul. Aceşti muncitori, care sînt siliţi să se vîndă cu bucată, sînt o marfă ca oricare alt articol din comerţ şi prin urmare sînt supuşi deopotrivă tuturor vicisitudinilor concurenţei, tuturor oscilaţiilor pieţei.

Munca proletarilor a pierdut, prin extinderea maşinismului şi prin diviziunea muncii, orice caracter de sine stătător, şi, o dată cu aceasta, orice atracţie pentru muncitor. Acesta devine o simplă anexă a maşinii, anexă de la care se pretinde numai operaţia cea mai simplă, cea mai monotonă, cea mai lesne de învăţat. De aceea cheltuielile pe care muncitorul le pricinuieşte se mărginesc aproape numai la mijloacele de trai necesare pentru întreţinerea sa şi pentru reproducerea speciei sale. Preţul unei mărfi, deci şi al muncii[21], este însă egal cu cheltuielile ei de producţie. De aceea, în măsura în care munca devine mai nesuferită, scade şi salariul. Mai mult încă, în aceeaşi măsură în care se înmulţesc maşinile şi creşte diviziunea muncii, creşte şi cantitatea de muncă[22], fie prin înmulţiera orelor de muncă, fie prin intensificarea muncii cerute într-un timp anumit, prin accelerarea mersului maşinilor etc.

Industria modernă a transformat micul atelier al meşterului patriarhal în marea fabrică a capitalistului industrial. Mase de muncitori îngrămădite în fabrică sînt organizate milităreşte. În calitate de simpli soldaţi industriali, ei sînt supuşi supravegherii unei ierarhii întregi de subofiţeri şi ofiţeri. Ei nu sunt numai robii clasei burgheze, ai statului burghez, ci sînt, zi cu zi şi ceas cu ceas, robiţi de maşină, de supraveghetori şi, mai ales, de fiecare burghez fabricant în parte. Şi cu cît acest despotism proclamă mai făţiş cîştigul ca scop final, cu atît este mai meschin, mai duşmănos, mai aprig.

Cu cît munca manuală cere mai puţină îndemînare şi mai puţină cheltuială de forţă, adică cu cît se dezvoltă mai mult industria modernă, cu atît munca barbaţilor este înlocuită pe scară mai mare cu aceea a femeilor şi a copiilor. Deosebirile de sex şi vîrstă îşi pierd valabilitatea socială cînd e vorba de clasa muncitoare. Nu mai există decît instrumente de muncă, care pricinuiesc cheltuieli diferite, după vîrstă şi sex.

Cînd muncitorul îşi primeşte salariul în bani peşin, după ce a fost exploatat de către fabricant, tabără asupra lui celelalte părţi ale burgheziei – proprietarul, băcanul, cămătarul etc.

Păturile inferioare ale stării de mijloc: micii industriaşi, micii negustori şi rentieri, meseriaşii şi ţăranii, toate aceste clase îngroaşă rîndurile proletariatului, parte din cauză că micul lor capital, fiind insuficient pentru mari întreprinderi industriale, este înfrînt de concurenţa capitaliştilor mai mari, parte din cauză că îndemînarea lor profesională nu mai are aceeaşi valoare ca urmare a noilor metode de producţie. Astfel proletariatul se recrutează din toate clasele populaţiei.

Proletariatul trece prin diferite trepte de dezvoltare. Lupta sa împotriva burgheziei începe o dată cu existenţa sa.

La început luptă muncitori răzleţi, apoi muncitorii unei fabrici, pe urmă muncitorii unei rămuri de muncă dintr-o localitate împotriva burghezului care-i exploatează direct. Ei îşi îndreapt atacurile nu numai împotriva relaţiilor burgheze de producţie, ci şi împotriva uneltelor de producţie înseşi; ei distrug mărfurile străine, care le fac concurenţă, sfărîmă maşinile, dau foc fabricilor, caută să recucerească poziţia pierdută a muncitorului medieval.

Pe treapta aceasta muncitorii formează o masă împrăştiată pe tot întinsul ţării şi fărîmiţată de concurenţă. Coeziunea maselor de muncitori nu este încă rezultatul propriei lor uniri, ci rezultatul unirii burgheziei, care, pentru a-şi atinge scopurile sale politice, trebuie, şi mai poate deocamdată, să pună în mişcare întreg proletariatul. Pe această treaptă, aşadar, proletarii nu combat încă pe duşmanii lor, ci pe duşmanii duşmanilor lor, ei combat rămăşiţele monarhiei absolute, pe moşieri, burghezie neindustrială, mica burghezie. Toată mişcarea istorică este astfel concentrată în mîinile burgheziei; orice victorie cucerită în acest chip este o victorie a burgheziei.

Dar, o dată cu dezvoltarea industriei, proletariatul creşte nu numai ca număr; el este concentrat în mase tot mai mari, forţa lui sporeşte, şi el simte tot mai mult acest lucru. Interesele, condiţiile de existenţă înăuntrul proletariatului se nivelează tot mai mult, căci maşina şterge din ce în ce mai mult deosebirile dintre diferitele munci şi reduce salariul aproape pretutindeni la un nivel deopotrivă de scăzut. Concurenţa crescîndă a burghezilor între ei şi crizele comerciale ce izvorăsc de aici fac ca salariul muncitorilor să fie tot mai nestabil; perfecţionareaneîncetată şi într-un ritm tot mai accelerat a maşinilor face ca condiţiile de viaţă ale proletarilor să devină tot mai nesigure; ciocnirile individuale dintre muncitor şi burghez iau tot mai mult caracterul unor ciocniri între două clase. Muncitorii încep prin a forma coaliţii[23] împotriva burghezilor, ei se unesc ca să-şi apere salariul. Ei înfiinţează chiar asociaţii cu caracter permanent pentru a se pregăti în vederea eventualelor răzvrătiri. Pe alocuri lupta izbucneşte sub formă de insurecţii.

Din timp în timp înving muncitorii, dar numai în mod trecător. Adevăratul rezultat al luptelor lor nu este succesul imediat, ci unirea mereu crescîndă a muncitorilor. Această unire este înlesnită prin mijloacele de comunicaţie tot mai numeroase, create de marea industrie, care stabilesc legături între muncitorii din diferite localităţi. Această legătură e suficientă pentru ca numeroasele lupte locale, care au pretutindeni acelaşi caracter, să fie centralizate într-o luptă naţională, într-o luptă de clasă. Orice luptă de clasă este însă o luptă politică. Iar unirea, pentru înfăptuirea căreia cetăţenii din evul mediu, cu drumurile lor vicinale, au avut nevoie de veacuri, este realizată de proletarii moderni, datorită drumului de fier, în cîţiva ani.

Această organizare a proletarilor ca clasă şi, prin aceasta, ca partid politic, este sfărîmată din nou în fiecare moment de concurenţa dintre muncitorii înşişi. Ea renaşte însă tot mai viguroasă, tot mai închegată, mai puternică. Folosind dezbinările din sînul burgheziei, ea îi smulge acesteia, sub formă de legi, recunoşterea unora din interesele muncitoreşti. De exemplu, legea cu privire la ziua de muncă de zece ore în Anglia.

În genere ciocnirile din sînul vechii societăţii grăbesc în multe privinţe dezvoltarea proletariatului. Burghezia duce o luptă neîncetată: la început împotriva aristocraţiei; mai tîrziu împotriva acelor părţi ale burgheziei însăşi ale căror interese intră în contradicţie cu progresul industriei; întotdeauna împotriva burgheziei tuturor ţărilor străine. În toate aceste lupte ea se vede silită să facă apel la proletariat, să recurgă la ajutorul lui şi să-l atragă astfel în mişcarea politică. Ea însăşi înarmează, aşadar, proletariatul cu propriile ei elemente de cultură[24], adică cu armele împotriva ei însăşi.

Apoi, după cum am văzut, prin progresul industriei, părţi întregi din clasa dominantă sînt aruncate în rîndurile proletariatului sau cel puţin sînt ameninţate condiţiile lor de existenţă. Şi acestea aduc proletariatului numeroase elemente de cultură[25].

În sfîrşit, atunci cînd lupta de clasă se apropie de deznodămînt, procesul de descompunere al clasei dominante, al întergii societăţi vechi capătă un caracter atît de acut, atît de ascuţit, încît o mică parte din clasa dominantă se desprinde de ea şi se alătură clasei revoluţionare, clasei căreia îi aparţine viitorul. Tot astfel cum odinioară o parte din nobilime a trecut în lagărul burgheziei, acum o parte din burghezie trece în lagărul proletariatului, şi anume o parte din ideologii burghezi care s-au ridicat pînă la înţelegerea teoretică a întergii mişcări istorice.

Dintre toate clasele care se contrapun în zilele noastre burgheziei, singur proletariatul este o clasă cu adevărat revoluţionară. Celelalte clase decad şi pier o dată cu dezvoltarea marii industrii; proletariatul, dimpotrivă, este propriul ei produs.

Păturile de mijloc: micul industriaş, micul negustor, meşteşugarul, ţăranul, toţi luptă împotriva burgheziei pentru a salva de la pieire existenţa lor ca pături de mijloc. Aşadar, ele nu sînt revoluţionare, ci conservatoare. Mai mult încă, ele sînt reacţionare, deoarece încearcă să întoarcă înapoi roata istoriei. Iar dacă acţionează în chip revoluţionar, o fac în vederea trecerii lor apropiate în rîndurile proletariatului, nu-şi apără interesele actuale, ci interesele lor viitoare, şi părăsesc propriul lor punct de vedere ca să şi-l însuşească pe acela al proletariatului.

Lumpenproletariatul, acest putregai pasiv al păturilor celor mai de jos ale vechii societăţi, este tîrît pe alocuri în vîltoarea mişcării de către o revoluţie proletară; din cauza ansamblului condiţiilor sale de existenţă, el va înclina ănsă mai curînd să se lase cumpărat pentru uneltiri reacţionare.

Condiţiile de viaţă ale vechii societăţii sînt deja distruse în condiţiile de viaţă ale proletariatului. Proletarul este lipsit de proprietate; relaţiile sale cu nevasta şi cu copiii nu mai au nimic comun cu relaţiile burgheze de familie; munca industrială modernă, subjugarea modernă de către capital, aceeaşi în Anglia ca în Franţa, în America ca în Germania, l-au despuiat de orice caracter naţional. Legile, morala, religia sînt pentru dînsul tot atîtea prejudecăţi burgheze, în spatele cărora se ascund tot atîtea interese burgheze.

Toate clasele din trecut care cucereau puterea căutau să-şi asigure poziţia dobîndită supunînd întreaga societate condiţiilor care stăteau la baza modului lor de însuşire. Proletarii nu pot să cucerească forţele de producţie sociale decît desfiinţînd propriul lor mod de însuşire de pînă acum şi, prin aceasta, întregul mod de însuşire de pînă acum. Proletarii n-au nimic propriu de ocrotit; ei au de nimicit tot ce pînă acum acrotea şi asigura proprietatea privată.

Toate mişcările de pînă acum au fost mişcări ale unor minorităţi sau în interesul unor minorităţi. Mişcarea proletară este mişcarea independentă a imensei majorităţi, în intereseul imensei majorităţi. Proletariatul, pătura cea mai de jos a societăţii actuale, nu se poate ridica şi elibera fără să arunce în aer întreaga suprastructură a păturilor care alcătuiesc societatea oficială.

Chiar dacă nu prin conţinut, totuşi prin formă, lupta proletariatului împotriva burgheziei este mai întîi o luptă naţională. Proletariatul din fiecare ţară trebuie să termine, fireşte, în primul rînd cu propria sa burghezie.

Descriind fazele cele mai generale ale dezvoltării proletariatului, am urmărit războiul civil, mai mult sau mai puţin latent, dinăuntrul societăţii actuale, pînă la punctul cînd acesta se transformă într-o revoluţie deschisă şi cînd, răsturnînd prin violenţă burghezia, proletariatul îşi întemeiază dominaţia sa.

Toate societăţile de pînă acum s-au bazat, după cum am văzut, pe antagonismul dintre clasele asupritoare şi clasele asuprite. Dar pentru ca o clasă să poată fi asuprită, trebuie să i se asigure condiţiile în care să-şi poată tîrî cel puţin existenţa de rob. Iobagul a început să se ridice în perioada iobăgiei la starea de membru al comunei, după cum micul burghez a început să se ridice la starea de burghez sub jugul absolutismului feudal. Muncitorul modern, dimpotrivă, în loc să se ridice o dată cu progresul industriei, decade tot mai adînc sub condiţiile propriei sale clase. Muncitorul devine pauper şi pauperismul creşte chiar mai repede decît populaţia şi bogăţia. Din aceasta reiese limpede că burghezia nu este în stare să rămînă mai departe clasa dominantă în societate şi să impună societăţii, ca lege regulatoare, condiţiile de viaţă ale propriei ei clase. Ea este incapabilă să domine, fiindcă este incapabilă să asigure sclavului ei existenţa, chiar în limitele sclaviei lui, fiindcă este silită să-l lase să decadă într-o situaţie în care ea trebuie să-l hrănească, în loc să fie hrănită de dînsul. Societatea nu mai poate trăi sub dominaţia burgheziei, adică existenţa burgheziei nu mai este compatibilă cu societatea.

Condiţia esenţială pentru existenţa şi dominaţia clasei burgheze este acumularea bogăţiei în mîinile unor particulari, formarea şi sporirea capitalului; condiţia existenţei capitalului este munca salariată. Munca salariată se întemeiază exclusiv pe concurenţa muncitorilor între ei. Progresul industriei, al cărui purtător involuntar şi pasiv este burghezia, înlocuieşte izolarea muncitorilor, izvorîtă din concurenţă, cu unirea lor revoluţionară prin asociaţie. Cu dezvoltarea marii industrii, burgheziei îi fuge, aşadar, de sub picioare însăşi baza pe care ea produce şi-şi însuşeşte produsele. Ea produce, înainte de toate, pe proprii ei gropari. Pieirea ei şi victoria proletariatului sînt deopotrivă de inevitabile.

 

 

II

Proletari şi comunişti

 

Care este în genere raportul dintre comunişti şi proletari?

Comuniştii nu sînt un partid deosebit, opus celorlalte partide muncitoreşti.

Ei nu au interese deosebite de interesele întregului proletariat.

Ei nu proclamă principii deosebite[26] după care să vrea să modeleze mişcarea proletară.

Comuniştii se deosebesc de celelalte partide proletare numai prin aceea că, pe de o parte, în lupta proletarilor de diferite naţiuni ei scot în evidenţă şi susţin interesele comune, independente de naţionalitate, ale întregului proletariat; pe de altă parte, prin aceea că, pe diferitele trepte de dezvoltare ale luptei dintre proletariat şi burghezie, ei reprezintă întotdeauna interesele mişcării în totalitatea ei.

Comuniştii sînt, aşadar, din punct de vedere practic, partea cea mai hotărîtă a partidelor muncitoreşti din toate ţările, partea care împinge mereu înainte; din punct de vedere teoretic, faţă de restul masei proletariatului ei au superioritatea de a înţelege limpede condiţiile, mersul şi rezultatele generale ale mişcării proletare.

Scopul imediat al comuniştilor este acelaşi ca şi al tuturor celorlalte partide proletare: constituirea proletariatului ca clasă, răsturnarea dominaţiei burgheziei, cucerirea puterii politice de către proletariat.

Tezele teoretice ale comuniştilor nu se bazează nicidecum pe idei, pe principii inventate sau descoperite de cutare sau cutare reformator al lumii.

Ele nu sînt decît expresia generală a condiţiilor efective ale luptei de clasă existente, ale mişcării istorice care se desfăşoară sub ochii noştri. Desfiinţarea relaţiilor de producţie existente pînă acum nu este o caracteristică a comunismului.

Toate relaţiile de proprietate au fost supuse unei necontenite schimbări istorice, unei permanente transformări istorice.

Revoluţia franceză, de pildă, a desfiinţat proprietatea feudală în folosul celei burgheze.

Ceea ce caracterizează comunismul nu este desfiinţarea proprietăţii în general, ci desfiinţarea proprietăţii burgheze.

Proprietatea privată burgheză modernă însă este ultima şi cea mai desăvîrşită expresie a producţiei şi însuşirii produselor, întemeiate pe antagonisme de clasă, pe exploatarea unora de către ceilalţi[27].

În acest sens comuniştii pot rezuma teoria lor în formula: desfiinţarea proprietăţii private.

Ni s-a imputat nouă, comuniştilor, că am voi să desfiinţat proprietatea dobîndită personal, prin munca proprie, proprietate care ar alcătui temelia oricărei libertăţii, activităţi şi independenţe personale.

Proprietate dobîndită prin muncă, agonisită, cîştigată personal! Vorbiţi oare de proprietatea micului burghez, a micului producător rural, premergătoare celei burgheze? Nu e nevoie să o desfiinţăm noi: dezvoltarea industriei a desfiinţat-o şi o desfiinţează zilnic.

Sau poate vorbiţi de proprietatea privată burgheză modernă?

Dar munca salariată, munca proletarului, îi creează oare acestuia vreo proprietate? Nicidecum. Ea creează capitalul, adică proprietatea care exploatează munca salariată, care nu poate spori decît cu condiţia de a produce munca salariată nouă, pentru a o exploata din nou. În forma sa actuală, proprietatea se mişcă în cadrul antagonismului dintre capital şi munca salariată. Să privim ambele laturi ale acestui antagonism.

A fi capitalist înseamnă a ocupa în producţie nu numai o poziţie pur personală, ci şi o poziţie socială. Capitalul este un produs colectiv şi nu poate fi pus în mişcare decît prin activitatea comună a numeroşi membri ai societăţii, ba, în ultimă instanţă, numai prin activitatea comună a tuturor membrilor societăţii.

Capitalul nu este deci o forţă personală, ci o forţă socială.

Aşadar, atunci cînd capitalul este transformat în proprietate colectivă, aparţinînd tuturor membrilor societăţii, aceasta nu înseamnă transformarea unei proprietăţi personale în proprietate socială. Ceea ce se transformă este numai caracterul social al proprietăţii. Ea îşi pierde caracterul ei de clasă.

Să trecem la munca salariată.

Preţul mijlociu al muncii salariate este minimul de salariu, adică totalul mijloacelor de trai necesare pentru a menţine pe muncitor în viaţă ca muncitor. Deci ceea ce muncitorul salariat îşi însuşeşte prin activitatea sa îi ajunge numai pentru a-şi reproduce viaţa ca atare. Noi nu vrem nicidecum să desfiinţăm această însuşire personală a produselor muncii, menită să reproducă nemijlocit viaţa, o însuşire care nu aduce nici un excedent ce ar putea da putere asupra muncii străine. Noi vrem să desfiinţăm numai caracterul mîrşav al acestei însuşiri, în cadrul căreia muncitorul trăieşte numai pentru a spori capitalul, trăieşte numai în măsura în care o cer interesele clasei dominante.

În societatea burgheză, munca vie nu este decît un mijloc pentru a spori munca acumulată. În societatea comunistă, munca acumulată nu este decît un mijloc pentru a lărgi, a îmbogăţi, a uşura procesul de viaţă al muncitorilor.

În societatea burgheză, trecutul domină deci prezentul; în societatea comunistă, prezentul domină trecutul. În societatea burgheză, capitalul este independent şi personal, pe cînd individul care munceşte este dependent şi impersonal.

Şi desfiinţarea acestor relaţii este considerată de burghezie o suprimare a individualităţii şi a libertăţii! Şi cu drept cuvînt. Este vorba într-adevăr de suprimarea individualităţii burgheze, a independenţei burgheze şi a libertăţii burgheze.

Prin libertate se înţelege, în cadrul relaţiilor de producţie burgheze de astăzi, libertatea comerţului, libertatea de cumpărare şi de vînzare.

Dacă dispare însă negoţul, atunci dispare şi negoţul liber. Vorbăria despre negoţul liber, ca şi toate celelalte tirade ale burgheziei noastre despre libertate au, în genere, un înţeles numai cînd e vorba de negoţul încătuşat, de tîrgoveţul oprimat din evul mediu, şi nu cînd e vorba de desfiinţarea de către comunism a negoţului, a relaţiilor de producţie burgheze şi a burgheziei însăşi.

Vă îngroziţi că vrem să desfiinţăm proprietatea privată. Dar în societatea voastră actuală proprietatea privată este desfiinţată pentru nouă zecimi din membrii societăţii; ea există tocmai datorită faptului că nu există pentru nouă zecimi. Ne imputaţi deci că vrem să desfiinţăm o proprietate care presupune ca o condiţie necesară ca imensa majoritate a societăţii să fie lipsită de proprietate.

Cu alte cuvinte, ne imputaţi că vrem desfiinţarea proprietăţii voastre. Într-adevăr, vrem acest lucru.

Din momentul în care munca nu mai poate fi transformată în capital, bani, rentă funciară – într-un cuvînt într-o putere socială ce poate fi monopolizată, adică din momentul în care proprietatea personală nu mai poate deveni proprietate burgheză –, din acest moment, declaraţi voi, personalitatea este suprimată.

Recunoaşteţi prin urmare că, atunci cînd vorbiţi de personalitate, aveţi în faţa ochilor doar pe burghez, adică pe proprietarul burghez. Această personalitate trebuie, într-adevăr, suprimată.

Comunismul nu ia nimănui putinţa de a-şi însuşi produse sociale, el ia doar putinţa ca prin această însuşire să fie aservită munca altuia.

S-a obiectat că prin desfiinţarea proprietăţii private va înceta orice activitate şi că o lene generală va cuprinde lumea.

Dacă ar fi aşa, societatea burgheză ar fi trebuit demult să piară din cauza trîndăviei, căci în această societate cei care lucrează nu agonisesc, iar cei care agonisesc nu lucrează. Toate aceste temeri se reduc la tautologia că nu va mai exista muncă salariată o dată ce nu va mai exista capital.

Toate obiecţiile îndreptate împotriva modului de producţie comunist de însuşire şi de producţie a produselor materiale au fost extinse şi asupra însuşirii şi producţiei produselor spirituale. După cum pentru burghez desfiinţarea proprietăţii de clasă înseamnă desfiinţarea producţiei însăşi, tot astfel pentru dînsul dispariţia culturii de clasă este identică cu dispariţia culturii în general.

Cultura, a cărei pierdere o deplînge burghezul, nu înseamnă pentru imensa majoritate decît transformarea omului într-o anexă a maşinii.

Dar nu polemizaţi cu noi, apreciind desfiinţarea proprietăţii burgheze prin prisma concepţiilor voastre burgheze despre libertate, cultură, drept etc. Înseşi ideile voastre sînt produse ale relaţiilor burgheze de producţie şi de proprietate, după cum şi dreptul vostru nu este decît voinţa clasei voastre ridicată la rangul de lege, o voinţă al cărei conţinut este determinat de condiţiile materiale de viaţă ale clasei voastre.

Concepţia interesată care vă face să transformaţi relaţiile voastre de producţie şi de proprietate, din relaţii istorice, trecătoare în cursul procesului de dezvoltare a producţiei, în legi eterne ale naturii şi ale raţiunii e comună tuturor claselor dominante dispărute. Ceea ce pricepeţi cînd e vorba de proprietatea antică, ceea ce pricepeţi cînd e vorba de proprietatea feudală, nu mai îndrăzniţi să pricepeţi cînd e vorba de proprietatea burgheză.

Desfiinţarea familiei! Pînă şi cei mai radicali se indignează în faţa acestei infame intenţii a comuniştilor.

Pe ce se întemeiază familia de astăzi, familia burgheză? Pe capital, pe cîştigul privat. În forma sa deplin dezvoltată ea există numai pentru burghezie; ea îşi găseşte însă completarea în lipsa de familie impusă proletarilor şi în prostituţia publică.

Familia burghezului dispare, fireşte, o dată cu dispariţia acestei completări a ei, iar ambele dispar o dată cu dispariţia capitalului.

Ne imputaţi că vrem să desfiinţăm exploatarea copiilor de către părinţii lor? Recunoaştem această crimă.

Dar voi spuneţi că noi desfiinţăm cele mai gingaşe legături înlocuind educaţia pe care o dă familia cu cea socială.

Oare educaţia voastră nu este şi ea determinată de societate? Nu este ea determinată de relaţiile sociale în cadrul cărora educaţi, de amestecul mai mult sau mai puţin direct al societăţii prin mijlocirea şcolii etc.? Comuniştii n-au inventat influenţa societăţii asupra educaţiei; ei îi schimbă doar caracterul, smulgînd educaţia de sub influenţa clasei dominante.

Frazeologia burgheză despre familie şi educaţie, despre legătura intimă dintre părinţi şi copii devine cu atît mai dezgustătoare cu cît pentru proletari, ca urmare a dezvoltării marii industrii, legăturile de familie se destramă, iar copiii sînt transformaţi în simple articole de negoţ şi unelte de muncă.

Dar voi, comuniştii, vreţi să introduceţi comunizarea femeii – ne strigă în cor întreaga burghezie.

Burghezul vede în soţia lui o simplă unealtă de producţie. El aude că uneltele de producţie urmează să fie exploatate în comun şi nu poate, fireşte, decît să-şi închipuie că soarta comunizării va lovi şi pe femei.

El nici nu bănuieşte că este vorba tocmai de a desfiinţa această poziţie a femeii de simplă unealtă de producţie.

De altfel, nimic nu este mai ridicol decît indignarea ultramoralăa burghezilor noştri în faţa pretinsei comunizări oficiale a femeii de către comunişti. Comuniştii nu au nevoie să introducă comunizarea femeii; ea a existat aproape întotdeauna.

Burghezii noştri, care nu se mulţumesc că au la dispoziţie femeile şi fiicele proletarilor lor, fără să mai vorbim de prostituţia oficială, îşi fac o plăcere din a-şi seduce reciproc soţiile.

În realitate căsătoria burgheză este comunizarea femeii măritate. Comuniştilor li s-ar putea imputa cel mult că, în locul comunizării făţărnice, ascunse, ar voi să introducă comunizarea oficială şi pe faţă a femeii. De altfel se înţelege de la sine că prin desfiinţarea actualelor relaţii de producţie va dispărea şi comunizarea femeii, izvorîtă din ele, adică prostituţia oficială şi neoficială.

Comuniştilor li s-a mai imputat că ar voi să desfiinţeze patria, naţionalitatea.

Muncitorii nu au patrie. Lor nu li se poate lua ceva ce nu au. Dar deoarece proletariatul trebuie să cucerească mai întîi puterea politică, să se ridice la rangul de clasă naţională[28], să se constituie el însuşi ca naţiune, el însuşi mai este încă naţional, deşi nicidecum în înţelesul burghez.

Demarcaţiile naţionale şi antagonismele dintre popoare dispar din ce în ce mai mult o dată cu dezvoltarea burgheziei, o dată cu libertatea comerţului, cu piaţa mondială, cu uniformitatea producţiei industriale şi cu condiţiile de viaţă ce-i corespund.

Domnia proletariatului le va face să dispară şi mai mult încă. Acţiunea unită, cel puţin a ţărilor civilizate, este una din primele condiţii ale dezrobirii lui.

În măsura în care va fi desfiinţată exploatarea unui individ de către celălalt, va fi desfiinţată şi exploatarea unei naţiuni de către altă.

O dată cu dipariţia antagonismului dintre clase în sînul naţiuni, va dispărea şi duşmania dintre naţiuni. Învinuirile aduse comunismului din punct de vedere religios, filozofic şi în general din punct de vedere ideologic nu merită o discuţie mai amănunţită.

Este oare nevoie de o perspicacitate deosebită pentru a înţelege că, atunci cînd se schimbă condiţiile de viaţă ale oamenilor, relaţiile lor sociale, existenţa lor socială, se schimbă şi reprezentările, concepţiile şi noţiunile lor, într-un cuvînt şi conştiinţa lor?

Ce altceva ne arată istoria ideilor decît că producţia intelectuală se transformă o dată cu cea materială? Ideile dominante ale unei epoci au fost întotdeauna numai ideile clasei dominante.

Se vorbeşte despre idei care revoluţionează o întreagă societate; prin aceasta se exprimă numai faptul că în sînul vechii societăţi s-au format elementele unei societăţi noi, că descompunerea ideilor vechi merge mînă în mînă cu descompunerea vechilor condiţii de viaţă.

În timpul decadenţei lumii antice, religiile vechi fură învinse de religia creştină. Cînd în secolul al XVIII-lea ideile iluminismului învinseră ideile creştine, societatea feudală dădea ultima ei luptă cu burghezia, pe atunci revoluţionară. Ideile de libertate a conştiinţei şi a religiei nu exprimau decît domnia liberei concurenţe pe tărîmul conştiinţei[29].

„Dar” – se va spune – „ideile religioase, morale, filozofice, politice, juridice etc. s-au modificat ce-i drept în cursul dezvoltării istorice. Însă religia, morala, filozofia, politica, dreptul s-au menţinut întotdeauna în ciuda acestor schimbări.

În afară de această, mai există adevăruri eterne, ca: libertate, dreptate etc., care sînt comune tuturor stărilor sociale. Comunismul desfiinţează însă adevărurile eterne, desfiinţează religia, morala, în loc să le dea o formă nouă, el contrazice aşadar toată dezvoltarea istorică de pînă acum”.

La ce se reduce această învinuire? Istoria tuturor societăţilor de pînă acum s-a desfăşurat în antagonisme de clasă, care, în diferitele epoci, au luat forme diferite.

Dar, indiferent de forma pe care au luat-o aceste antagonisme, exploatarea unei părţi a societăţii de către cealaltă constituie un fapt comun tuturor veacurilor trecute. Nu e deci de mirare că conştiinţa socială a tuturor veacurilor, oricît de diferită şi variată, se mişcă în cadrul anumitor forme comune, forme de conştiinţă care vor dispărea cu desăvîrşire numai o dată cu dispariţia totală a antagonismului de clasă.

Revoluţia comunistă înseamnă ruptura cea mai radicală cu relaţiile de proprietate moştenite din trecut; nu e deci de mirare că în cursul dezvoltării ei se produce ruptura cea mai radicală cu ideile tradiţionale.

Dar să lăsăm obiecţiile ridicate de burghezie împotriva comunismului.

După cum am văzut mai sus, primul pas în revoluţia muncitorească este ridicarea proletariatului la rangul de clasă dominantă, este cucerirea democraţiei.

Proletariatul va folosi dominaţia lui politică pentru a smulge burgheziei, pas cu pas, întreg capitalul, pentru a centraliza toate uneltele de producţie în mîinile statului, adică în mîinile proletariatului organizat ca clasă dominantă, şi pentru a mări, cît se poate de repede, masa forţelor de producţie.

La început acest lucru nu se poate face, fireşte, decît printr-o încălcare despotică a dreptului de proprietate şi a relaţiilor de producţie burgheze, adică prin măsuri care, din punct de vedere economic, apar neîndestulatoare şi şubrede, dar care se depăşesc singure în decursul mişcării şi care sînt inevitabile ca mijloc pentru revoluţionarea întregului mod de producţie.

Aceste măsuri vor fi, se-nţelege, diferite în diferitele ţări.

În ţările cele mai înaintate va fi totuşi posibilă aproape pretutindeni aplicarea următoarelor măsuri:

1. Exproprierea proprietăţii funciare şi întrebuinţarea rentei funciare pentru acoperirea cheltuielilor de stat.

2. Impozit cu puternic caracter progresiv.

3. Desfiinţarea dreptului de moştenire.

4. Confiscarea proprietăţii tuturor emigranţilor şi rebelilor.

5. Centralizarea creditului în mîinile statului cu ajutorul unei bănci naţionale cu capital de stat şi cu monopol exclusiv.

6. Centralizarea tuturor mijloacelor de transport în mîinile statului.

7. Sporirea numărului fabricilor de stat, a uneltelor de producţie, desţelenirea şi ameliorarea pămînturilor după un plan general.

8. Egală obligativitate a muncii pentru toţi, organizarea de armate industriale, îndeosebi pentru agricultură.

9. Îmbinarea muncii agricole cu cea industrială, măsuri avînd ca scop înlăturarea treptată a opoziţiei[30] dintre sat şi oraş.

10. Învăţămînt public gratuit pentru toţi copiii. Interzicerea muncii în fabrici a copiilor, sub actuală ei formă. Îmbinarea educaţiei cu producţia materială etc., etc.

Cînd, în cursul dezvoltării, vor fi dispărut deosebirile de clasă şi întreaga producţie va fi fost concentrată în mîinile indivizilor asociaţi, atunci puterea publică îşi va pierde caracterul ei politic. În sensul propriu al cuvîntului, puterea politică este puterea organizată a unei clase pentru asuprirea alteia. Dacă proletariatul, în lupta sa împotriva burgheziei, se uneşte în mod necesar ca clasă, dacă, prin revoluţie, devine clasă dominantă şi, ca clasă dominantă, desfiinţează vechile relaţii de producţie făcînd uz de forţă, atunci el desfiinţează, o dată cu aceste relaţii de producţie, şi condiţiile de existenţă ale antagonismului de clasă, ale claselor în genere[31], şi, prin aceasta, propria sa dominaţie de clasă.

Locul vechii societăţii burgheze, cu clasele şi antagonismele ei de clasă, îl ia o asociaţie în cadrul căreia dezvoltarea liberă a fiecăruia este condiţia pentru dezvoltarea liberă a tuturora.

 

 

III

Literatura socialistă şi comunistă

 

1. Socialismul reacţionar

 

a) Socialismul feudal

 

Aristocraţia franceză şi cea engleză erau chemate, prin poziţia lor istorică, să scrie pamflete împotriva societăţii moderne burgheze. În revoluţia franceză din iulie 1830 şi în mişcarea engleză pentru reformă, ea fusese din nou învinsă de parvenitul detestat. De o luptă politică serioasă nici nu mai putea fi vorba. Aristocraţiei nu-i rămînea decît lupta pe tărîm literar. Dar chiar şi în domeniul literaturii vechea frazeologie de pe timpul restauraţiei[32] devenise imposibilă. Pentru a-şi cîştiga simpatii, aristocraţia trebuia să-şi dea aerul că face abstracţie de interesele ei şi că-şi formulează actul de acuzare împotriva burgheziei numai în interesul clasei muncitoare exploatate. Ea îşi procura astfel o satisfacţie în a cînta cuplete satirice la adresa noului ei stăpîn şi în a-i şopti la ureche prorociri mai mult sau mai puţin sinistre.

În felul acesta a luat naştere socialismul feudal, amestec de tînguială şi de batjocură, de ecou al trecutului şi de ameninţare a viitorului, care nimerea uneori burghezia drept în inimă prin critica sa amară, spirituală şi distrugătoare, dar care făcea întotdeauna o impresie comică prin absoluta-i incapacitate de a înţelege mersul istoriei moderne.

Aristocraţii fluturau ca drapel traista de cerşetor a proletariatului pentru a strînge în urma lor poporul. Dar de cîte ori poporul îi urma, el zărea pe posteriorul lor vechile blazoane feudale şi se împrăştia rîzînd în hohote, fără respect.

O parte din legitimişti francezi şi „Tînăra Anglie”[33], au oferit acest spectacol.

Atunci cînd feudalii demonstrează că modul lor de a exploata diferă de exploatarea burgheză, ei uită un singur lucru, şi anume că ei exploatau în condiţii şi împrejurări cu totul diferite şi în prezent depăşite. Atunci cînd arată că în timpul dominaţiei lor proletariatul modern nu a existat, ei uită că burghezia modernă a fost tocmai vlăstarul inevitabil al orînduirii lor sociale.

De altfel ei ascund atît de puţin caracterul reacţionar al criticii lor, încît principala învinuire pe care o aduc burgheziei constă tocmai în aceea că sub dominaţia ei se dezvoltă o clasă care va face să sară în aer întreaga ordine socială veche.

Ei învinuiesc burghezia nu atît că a creat un proletariat în genere, cît că a creat un proletariat revoluţionar.

De aceea, în practica politică, ei participă la toate măsurile violente împotriva clasei muncitoare, iar în viaţa de toate zilele sînt gata, în ciuda frazeologiei lor umflate, să culeagă merele de aur[34] şi să renunţe la credinţă, iubire şi onoare în schimbul negoţului cu lînă, sfeclă şi rachiu[35].

După cum popa mergea totdeauna mînă în mînă cu feudalul, tot astfel şi socialismul popesc merge alături de socialismul feudal.

Nimic mai uşor decît a da o spoială socialistă ascetismului creştin. Oare creştinismul n-a tunat şi fulgerat şi el împotriva proprietăţii private, a căsătoriei şi a statului? Oare n-a propovăduit el în locul acestora caritatea şi cerşetoria, celibatul şi înnăbuşirea patimilor trupeşti, viaţa de chilie şi biserica? Socialismul creştin nu-i decît aghiasma cu care popa sfiinţeşte necazul aristocratului.

 

b) Socialismul mic-burghez

 

Aristocraţia feudală nu este singura clasă care a fost răsturnată de burghezie şi ale cărei condiţii de viaţă s-au înrăutăţit şi au dispărut cu încetul în societatea burgheză modernă. Tîrgoveţii din evul mediu şi mica ţărănime au fost precursorii burgheziei moderne. În ţările mai puţin dezvoltate din punct de vedere industrial şi comercial, această clasă continuă să vegeteze alături de burghezia în ascensiune.

În ţările în care s-a dezvoltat civilizaţia modernă s-a format o nouă mică burghezie, care, fluctuînd între proletariat şi burghezie ca parte întregitoare a societăţii burgheze, se formează mereu din nou şi ai cărei membri sînt însă mereu azvîrliţi de concurenţă în rîndurile proletariatului; mai mult, pe măsură ce se dezvoltă marea industrie, ei văd apropiindu-se momentul cînd vor dispărea cu desăvîrşire ca parte independentă a societăţii moderne şi vor fi înlocuiţi, în comerţ, în industrie şi în agricultură, cu supraveghetori şi servitori.

În ţări ca Franţa, în care clasa ţărănească alcătuieşte mai mult de jumătate din populaţie, era firesc ca critica pe care o făceau regimului burghez scriitori care luau atitudine pentru proletariat şi împotriva burgheziei să fie pe măsura micului burghez şi a micului ţăran şi să apere cauza muncitorilor din punctul de vedere al micii burghezii. În felul acesta a luat naştere socialismul mic-burghez. Sismondi e şeful acestei literaturi nu numai ăentru Franţa, dar şi pentru Anglia.

Acest socialism analiza cu multă perspicacitate contradicţiile existente în relaţiile de producţie moderne. El demasca apologia făţarnică a economiştilor. El demonstra, fără putinţă de tăgadă, efectele distrugătoare ale maşinismului şi ale diviziunii muncii, concentrarea capitalurilor şi a proprietăţii funciare, supraproducţia, crizele, pieirea inevitabilă a micilor burghezi şi ţărani, mizeria proletariatului, anarhia în producţie, strigătoarele disproporţii în repartiţia avuţiei, războiul industrial nimicitor dintre naţiuni, descompunerea vechilor moravuri, a vechilor relaţii familiale, a vechilor naţionalităţi.

Potrivit conţinutului său pozitiv însă, acest socialism vrea sau să restabilească vechile mijloace de producţie şi de schimb, şi, o dată cu ele, vechile relaţii de proprietate şi vechea societate, sau să ferece din nou, cu forţă, mijloacele moderne de producţie şi de schimb în cătuşele vechilor relaţii de proprietate, care au fost sfărîmate de aceste mijloace. În ambele cazuri acest socialism este reacţionar şi totodată utopic. Corporaţiile în perioada manufacturieră, economia patriarhală la ţară – iată ultimul lui cuvînt.

În dezvoltarea sa ulterioară, acest curent s-a împotmolit într-o neputinţă laşă[36].

 

c) Socialismul german, sau „adevăratul” socialism

 

Literatura socialistă şi comunistă din Franţa, care a luat naştere sub presiunea unei burghezii dominante şi care este expresia literară a luptei împotriva acestei dominaţii, a fost introdusă în Germania pe vremea cînd burghezia tocmai începuse lupta împotriva absolutismului feudal.

Filozofii, semifilozofii şi toţi cei cu pretenţii literare din Germania se aruncară cu lăcomie asupra acestei literaturi, uitînd însă că o dată cu introducerea acestor scrieri din Franţa nu fuseseră introduse în Germania şi condiţiile de viaţă de acolo. Dată fiind starea de lucruri din Germania, literatura franceză pierdu orice semnificaţie practică imediată şi căpătă un aspect pur literar. Ea trebuia să apară ca o speculaţie sterilă asupra adevăratei societăţi[37], asupra realizării naturii umane. Astfel, revendicările primei revoluţii franceze nu aveau pentru filozofii germani ai secolului al XVIII-lea alt înţeles decît acela de deziderate ale „raţiunii practice” în general, iar manifestările voinţei burgheziei revoluţionare din Franţa erau, în ochii lor, nişte legi ale voinţei pure, ale voinţei aşa cum ar trebui să fie, ale adevăratei voinţe omeneşti.

Activitatea literaţilor germani consta exclusiv în a pune de acord noile idei franceze cu vechea lor conştiinţă filozofică, sau, mai bine zis, în a-şi însuşi din punctul lor de vedere filozofic ideile franceze.

Ei îşi însuşiră aceste idei în acelaşi fel în care se însuşeşte în genere o limbă străină: prin traducere.

Se ştie că peste manuscrisele operelor clasice din vermurile antichităţii păgîne, călugării aşterneau poveşti searbăde despre sfinţii catolici. Literaţii germani procedară invers cu literatura profană franceză. Ei îşi scriseră absurdităţile filozofice pe verso-ul originalului francez. De pildă, pe verso-ul criticii franceze a relaţiilor băneşti ei au scris „înstrăinarea naturii umane”, pe verso-ul criticii franceze a statului burghez ei au scris „desfiinţarea stăpînirii universalului abstract” etc.

Această frazeologie filozofică, substituită teoriilor franceze, a fost botezată de ei „filozofia acţiunii”, „adevăratul socialism”, „ştiinţa germană a socialismului”, „fundamentarea filozofică a socialismului” etc.

În felul acesta literatura socialist-comunistă franceză a fost de-a dreptul emasculată. Şi deoarece în mîna germanului ea înceta să exprime lupta unei clase împotriva alteia, el era convins că biruise „unilateralitatea franceză”, că el apăra, în locul unor nevoi adevărate, nevoia de adevăr, iar în locul intereselor proletariatului, interesele fiinţei umane, ale omului în general, ale omului care nu aparţine nici unei clase, care în genere nu aparţine realităţii, ci negurilor fanteziei filozofice.

Acest socialism german, care lua atît de solemn în serios stîngacele sale exerciţii scolăreşti şi le trîmbiţa atît de zgomotos, îşi pierdu însă puţin cîte puţin pedanta nevinovăţie.

Lupta burgheziei germane, mai cu seamă a celei prusace, împotriva feudalilor şi a monarhiei absolute, într-un cuvînt mişcarea liberală, deveni mai serioasă.

„Adevăratului” socialism i se ivi, astfel, prilejul dorit de a opune mişcării politice revendicările socialiste, de a profera blestemele tradiţionale împotriva liberalismului, împotriva statului reprezentativ, împotriva concurenţei burgheze, a libertăţii burgheze a presei, a dreptului burghez, a libertăţii şi a egalităţii burgheze şi de a propovădui maselor populare că din această mişcare burgheză ele nu aveau nimic de cîştigat, ci, dimpotrivă, totul de pierdut. Socialismul german uită la timp că critica franceză, al cărei ecou stupid era, presupune societatea modernă burgheză cu condiţiile materiale de viaţă corespunzătoare şi cu constituţia politică adecvată, adică toate acele premise care în Germania trebuiau abia cucerite prin luptă.

Acest socialism servea guvernelor absolutiste germane cu întregul lor cortegiu de popi, dascăli, iuncheri şi birocraţi drept sperietoare binevenită împotriva burgheziei ce se ridica ameninţătoare.

El alcătuia completarea dulceagă la amarnicele lovituri de bici şi la ploaia de gloanţe cu care aceleaşi guverne tratau insurecţiile muncitorilor germani.

Dacă „adevăratul” socialim devenise astfel o armă în mîinile guvernelor împotriva burgheziei germane, el era, totodată, în mod nemijlocit şi expresia intereselor reacţionare, a intereselor tîrgoveţilor germani[38]. În Germania, mica burghezie, pe care a lăsat-o moştenire secolul al XVI-lea şi care de atunci reapare aici într-una sub diferite forme, alcătuieşte de fapt temelia socială a stării de lucruri existente.

Menţinerea ei înseamnă menţinerea stării de lucruri existente în Germania. Ea se teme de dominaţia industrială şi politică a burgheziei, care va duce în mod inevitabil la pieirea ei, pe de o parte ca urmare a concentrării capitalului, pe de altă parte ca urmare a dezvoltării proletariatului revoluţionar. Mica burghezie îşi închipuia că „adevăratul” socialism va omorî dintr-o lovitură două muşte. El se răspîndi ca o epidemie.

Ţesut din păienjeniş speculativ, brodat cu flori retorice literare şi îmbibat cu rouă sentimentală, acest veşmînt pompos în care socialiştii germani îşi învăluiau cele cîteva „adevăruri eterne” încremenite a făcut ca marfa lor să se desfacă mai lesne în rîndurile acestui public.

La rîndul său, socialismul german a înţeles din ce în ce mai mult misiunea sa de a fi reprezentantul grandilocvent al acestei mici burghezii.

El proclamă naţiunea germană ca prototip al naţiunii, iar pe filistinul german ca prototip al omului. Fiecărei ticăloşii a acestuia el îi atribuia un sens ascuns, un sens superior, socialist, prefăcînd-o în contrariul ei. Consecvent pînă la capăt, el s-a ridicat făţiş împotriva orientării „brutal distructive” a comunismului, proclamînd imparţialitatea sa măreaţă mai presus de orice luptă de clasă. Toate pretinsele publicaţii socialiste şi comuniste care circulă în Germania aparţin, cu foarte puţine excepţii, acestei literaturi murdare şi paralizante[39].

 

2. Socialismul conservator sau burghez

 

O parte din burghezie doreşte să tămăduiască relele sociale pentru a asigura existenţa societăţii burgheze.

Printre acestea găsim: economişti, filantropi, umanitarişti, oameni care se îndeletnicesc cu îmbunătăţirea situaţiei clasei muncitoare, cu organizarea de opere filantropice, membri ai societăţilor de protecţie a animalelor, fondatori de societăţi de temperanţă, reformatori de cafenea de cele mai diferite nuanţe. Acest socialism burghez a fost elaborat chiar sub formă de sisteme complete.

Ca pildă cităm „Philosophie de la misère”[40] a lui Proudhon.

Burghezii socialişti vor condiţiile de viaţă ale societăţii moderne dar fără luptele şi primejdiile care decurg cu necesitate din ele. Ei vor societatea actuală fără elementele care o revoluţionează şi o descompun. Ei vor burghezia fără proletariat. Burghezia consideră, fireşte, lumea în care domneşte drept cea mai bună dintre lumi. Socialismul burghez elaborează această concepţie consolatoare într-un sistem mai mult sai mai puţin complet. Atunci cînd el invită proletariatul să înfăptuiască sistemele sale şi să păşească în noul Ierusalim, el nu-i cere de fapt decît să rămînă în cadrul societăţii actuale, dar să lepede concepţiile sale duşmănoase despre această societate.

O altă formă, mai puţin sistematică, însă mai practică, a acestui socialism caută să facă nesuferită clasei muncitoare orice mişcare revoluţionară, demonstrîndu-i că ei nu i-ar putea fi de folos cutare sau cutare schimbare politică, ci numai o schimbare a condiţiilor materiale de trai, a condiţiilor economice. Prin schimbarea condiţiilor materiale de trai, acest socialism nu înţelege însă nicidecum desfiinţarea relaţiilor de producţie burgheze, care nu poate fi înfăptuită decît pe cale revoluţionară, ci îmbunătăţiri administrative realizate pe baza acestor relaţii de producţie, adică îmbunătăţiri care nu schimbă întru nimic raportul dintre capital şi munca salariată, ci care, în cazul cel mai bun, micşorează cheltuielile de dominaţie ale burgheziei şi-i simplifică bugetul.

Socialismul burghez îşi găseşte expresia corespunzătoare abia atunci cînd devine o simplă figură retorică.

Comerţ liber! În interesul clasei muncitoare; taxe vamale protecţioniste! în interesul clasei muncitoare; închisori cu regim celular! în interesul clasei muncitoare – iată ultimul şi singurul cuvînt sincer rostit de socialismul burghez.

Socialismul burghez constă tocmai în afirmaţia că burghezii sînt burghezi – în interesul clasei muncitoare.

 

3. Socialismul şi comunismul critico-utopic

 

Nu vorbim aci de literatura care a exprimat, în toate marile revoluţii moderne, revendicările proletariatului (scrierile lui Babeuf etc.).

Primele încercări ale proletariatului de a realiza direct propriul său interes de clasă într-o epocă de fierbere generală, în perioadă răsturnării societăţii feudale, au dat inevitabil greş din cauză că proletariatul era el însuşi nedezvoltat şi pentru că lipseau condiţiile materiale pentru eliberarea sa, căci aceste condiţii nu sînt decît produsul epocii burgheze. Literatura revoluţionară care a însoţit aceste prime mişcări ale proletariatului este în mod necesar reacţionară prin conţinutul ei. Ea propovăduieşte un ascetism general şi un egalitarism primitiv.

Sistemele socialiste şi comuniste propriu-zise, sistemele lui Saint-Simon, Fourier, Owen etc., apar în prima perioadă, încă nedezvoltată a luptei dintre proletariat şi burghezie, pe care am descris-o mai sus (vezi „Burghezie şi proletariat”).

Inventatorii acestor sisteme văd, ce-i drept, antagonismul dinter clase, precum şi acţiunea elementelor dizolvante din însăşi societatea dominantă. Dar de partea proletariatului ei nu zăresc nici o activitate istorică proprie, nici o mişcare politică specifică lui.

Deoarece dezvoltarea antagonismului de clasă merge în pas cu dezvoltarea industriei, ei nu găsesc în societate nici condiţiile materiale pentru eliberarea proletariatului şi caută o ştiinţă socială, legi sociale, pentru a crea aceste condiţii.

Locul activităţii sociale trebuie să-l ia activitatea lor inventivă personală; locul condiţiilor istorice ale eliberării – condiţii fanteziste; locul organizării treptate a proletariatului ca clasă – o organizare anume născocită a societăţii. Viitoarea istorie a lumii se reduce pentru ei la propagarea şi la realizarea practică a planurilor los sociale.

Ei îşi dau seama, ce-i drept, că planurile lor reprezintă, înainte de toate, interesele clasei muncitoare, ale celei mai năpăstuite clase. Proletariatul există pentru dînşii numai sub acest aspect, al clasei celei mai năpăstuite.

Forma nedezvoltată a luptei de clasă, ca şi propria lor poziţie în viaţă, îi face însă să se creadă mai presus de acest antagonism de clasă. Ei vor să îmbunătăţească situaţia tuturor membrilor societăţii, chiar şi pe a celor foarte bine situaţi. De aceea ei apelează necontenit la întreaga societate fără deosebire, ba chiar de preferinţă la clasa dominantă. După părerea lor ajunge să le înţelegi sistemul pentru a recunoaşte că e cel mai bun plan cu putinţă al celei mai bune societăţi cu putinţă.

Ei resping de aceea orice fel de acţiune politică şi mai cu seamă revoluţionară; ei vor să-şi atingă ţelul pe cale paşnică şi încearcă prin mici experienţe, sortite, fireşte, eşecului, prin puterea exemplului să croiască drum noii evanghelii sociale.

Această descriere fantezistă a societăţii viitoare, datînd dintr-o epocă în care proletariatul este încă foarte puţin dezvoltat, cînd el însuşi concepe încă în chip fantezist propria sa poziţie, – este produsul primelor aspiraţii pline de presimţire ale proletariatului către o prefacere generală a societăţii.

Scrierile socialiste şi comuniste conţin însă şi elemente critice. Ele atacă întreaga temelie a societăţii existente. Ele au oferit deci un material foarte preţios pentru luminarea muncitorilor. Tezele lor pozitive cu privire la societatea viitoare, ca, de pildă, desfiinţarea opoziţiei dintre oraş şi sat, a familiei, a cîştigului privat, a muncii salariate, proclamarea armoniei sociale, transformarea statului într-o simplă administrare a producţiei, – toate aceste teze ale lor nu exprimă decît necesitatea dispariţiei antagonismului de clasă, care începe abia să se dezvolte şi pe care ei îl cunosc numai sub prima sa formă, vagă şi nedefinită. De aceea înseşi aceste teze mai au încă un sens pur utopic.

Însemnătatea socialismului şi a comunismului critico-utopic se află în raport invers cu dezvoltarea istorică. În măsura în care lupta de clasă se dezvoltă şi capătă forme bine conturate, această tendinţă fantezistă de a se situa deasupra luptei de clasă, această combatere fantezistă a ei pierde orice valoare practică, orice îndreptăţire teoretică. De aceea, dacă în multe privinţe fondatorii acestor sisteme au fost revoluţionari, apoi discipolii lor alcătuiesc întotdeauna secte reacţionare. Ei păstrează neclintite vechile concepţii ale dascălilor lor fără a ţine seama de dezvoltarea istorică a proletariatului. De aceea ei caută în mod consecvent să slăbească din nou lupta de clasă şi să împace antagonismele. Ei tot mai vizează realizarea, cu titlul de experienţă, a utopiilor lor sociale, întemeierea unor falanstere răzleţe, fondarea de home-colonies, înfinţarea unei mici Icarii[41], ediţie în format redus a noului Ierusalim; iar pentru construirea tuturor acestor castele în Spania ei sînt nevoiţi să facă apel la filantropia inimilor şi pungilor burgheze. Treptat, treptat ei cad în categoria socialiştilor reacţionari sau conservatori descrişi mai sus, deosebindu-se de aceştia numai printr-o pedanterie mai sistematică, printr-o credinţă superstiţioasă şi fanatică în efectul miraculos al ştiinţei lor sociale.

De aceea ei se opun cu îndîrjire oricărei mişcări politice a muncitorilor, care, după părerea lor, nu poate proveni decît dintr-o totală lipsă de credinţă în evanghelia cea nouă.

Oweniştii în Anglia, fourieriştii în Franţa sînt unii împotriva cartiştilor, alţii împotriva reformiştilor[42].

 

 

IV

Poziţia comuniştilor faţă de diferitele partide de opoziţie

 

După cele spuse în capitolul II, poziţia comuniştilor faţă de partidele muncitoreşti deja constituite, adică poziţia faţă de cartiştii din Anglia şi faţă de adepţii reformei agrare din America de Nord, se înţelege de la sine.

Comuniştii luptă pentru înfăptuirea scopurilor şi intereselor imediate ale clasei muncitoare, dar ei reprezintă totodată viitorul mişcării în mişcarea prezentă. În Franţa comuniştii se alătură partidului socialist-democrat[43] împotriva burgheziei conservatoare şi radicale, fără a renunţa însă prin aceasta la dreptul de a avea o atitudine critică faţă de farzele şi iluziile care îşi au obîrşia în tradiţia revoluţionară.

În Elveţia ei sprijină pe radicali, fără a pierde însă din vedere că acest partid se compune din elemente contradictorii, în parte socialişti democraţi, în înţelesul francez, în parte burghezi radicali.

Printre polonezi, comuniştii susţin partidul care consideră revoluţia agrară ca o condiţie a eliberării naţionale, acelaşi partid care a fost sufletul insurecţiei din Cracovia în 1846.

În Germania, atunci cînd burghezia are o atitudine revoluţionară, partidul comunist luptă alături de ea, împotriva monarhiei absolute, a proprietăţii funciare feudale şi a spiritului mic-burghez.

Nici o clipă însă partidul nu încetează să dezvolte printre muncitori o conştiinţă cît mai limpede asupra antagonismului duşmănos dintre burghezie şi proletariat, pentru ca muncitorii germani să poată preface de îndată condiţiile sociale şi politice, pe care trebuie să le aducă cu sine dominaţia burgheziei, în tot atîtea arme împotriva burgheziei, astfel ca după răsturnarea claselor reacţionare în Germania să înceapă imediat lupta împotriva burgheziei însăşi.

Asupra Germaniei îşi îndreaptă comuniştii atenţia în primul rînd, pentru că Germania se află în ajunul unei revoluţii burgheze şi pentru că ea va săvîrşi această revoluţie în condiţii, în genere, mai înaintate ale civilizaţiei europene şi cu un proletariat mult mai dezvoltat decît Anglia în secolul al XVII-lea şi Franţa în secolul al XVIII-lea, şi deci revoluţia burgheză germană poate fi numai prologul direct al unei revoluţii proletare.

Într-un cuvînt, comuniştii sprijină pretutindeni orice mişcare revoluţionară împotriva orînduirii sociale şi politice existente.

În toate aceste mişcări ei pun pe primul plan, ca problemă fundamentală a mişcării, problema proprietăţii, indiferent de forma mai mult sau mai puţin dezvoltată pe care aceasta ar avea-o.

În sfîrşit, comuniştii militează pretutindeni pentru unire şi înţelegere între partidele democrate din toate ţările.

Comuniştilor le repugnă să-şi ascundă vederile şi intenţiile. Ei declară făţiş că ţelurile lor pot fi atinse numai prin doborîrea violentă a întregii orînduiri sociale de pînă acum. Să tremure clasele dominante în faţa unei Revoluţii Comuniste. Proletarii n-au de pierdut în această revoluţie decît lanţurile. Ei au o lume de cîştigat.

 

PROLETARI DIN TOATE ŢĂRILE, UNIŢI-VĂ!