LA SANTA


LE POESIE.

U’ Suonnu  

 

Chi cavuru chi fa, Madonna mia,
ssu libru pisa e l’uocchi mi se chiura,
davanti a tie, e ru succursu Signura,
me sientu riposare a ssa prim’ura.

Chianu chianu u suonnu me pigliatu,
guardannu a tie, stella rilucente,
pensannu all’ingratità e ra gente,
ppe chillu chi hannu fattu ultimamente.

Me trovai manzu a nu cancelli e oru,
tuttu adornatu e pinnule e de iura,
chi pace, chi silenziu, chi quarure
chi se respira intra a chisse mura.

Me vinne incontru n’anticu casulise,
na varva janca cumu u saju avia,
e ccu nu pizzu a risu me accoglia,
me disse: vieni, te aparu la via.

Appena chi trasia dintra u canciellu,
chi musica, chi luce, chi quarure.
Me disse chillu viecchiu ccu amure:
chissu è lu regnu de nostru Segnure.

Me sentiu tutta l’arma ricriare
ppè chilla bellezza; oi chi casa fina
cca affanni, trivuli e timpesta un mina
e de pace e de gaudiu l’arma è china.

Trasu ntra nu viale chinu e rose,
e lu monacu me ricia: va avanti,
la t’aspettanu tri amici chi cuntienti
ormai su n’cumpagnia di Santi.

E mentre chi caminu e chilla banna,
affriettu u passu ppè fare cchiù lestu,
e distinguiennu e ra manu u’ gestu,
canisciu a don Mariu e a don Ernestu.

U core se allegrau a chilla vista,
guardannu chilli dui patri biati,
Quannu tranquillu e quietu e natru latu,
venia nu vegliardu tuttu bardatu.

Un me potia trattenere e ra gioia,
quannu don Mariu ccù nu pizzu a risu
me disse: simu cca allu paravisu,
godiennu chillu chi Gesù ha prummisu.

 

E don Ernestu ccù vuce potente
Cumu era solitu, quannu predicava,
me disse: oi Francù io te circava,
ppe virere e Casule e de Peraci chi nova
me portavi.

E mentre chi parravu ccù chilli amici
S’avvicinau u vegliardu chi venia de latu,
e ntra na ricchia a don Ernestu ajiu murmuratu:
chin’è chissu chi vena tuttu bardatu.

Un fici n’ tiempu a finire e parrare
Ca chillu buonu viecchiu rispunniu:
tu ha portatu a Casule u corpu mio
dopo vinticinque anni chi alli Trenta dormiu.

Don Mariu intervenne quietu, quietu,
faciennu tutta na presentazione,
disse cuntientu, soddisfattu e senza esitazione,
chissa è l’unica mia vocazione.

Don Cicciu rispunniu ppe le rime,
Casule è sempre u’ paise mio,
tu cce ha mparatu ad amare a Dio,
ma a Casule ssa rosa ci l’ajiu chiantata io.

Ca dopu tante pene e tanti affanni,
nu pocu e lume cce volia daveru
e de stalle alle stelle, un para veru,
Casule è diventatu na primera.

Cumu nu truonu rispunna don Ernestu
Francù, te viru troppu preoccupatu,
un è de tie, fare u scoraggiatu,
cchi succera a Casule, chi si amareggiatu. 

Signu amareggiatu ppe l’amici,
chi circanu la guerra e la spartogna,
hannu persu puru la vigogna
e de Santa Marina se su scordati sse corogne.

Tosciu e mosciu don Mariu rispunniu:
un ta pigliare, un ti cce arraggiare,
ca u Segnure sa chillu chi ha de fare
e priestu o tardi u campanaru comincia a cantare.

Mentre cussì, na luce sfolgorante
Rennia chillu luogu tuttu chinu,
E ntra ssa luce candida e divina
Tutta splendente esciu Santa Marina.

Tutt’annavota me signu schantutu,
sentiu na campana chi sonava,
era San Michele ca i devoti chiamava
e alla preghiera le raccummannava.

Mo a Casule torna sonanu e campane,
cantannu gloria a Dio unu e trinu,
cantannu e ra sira alla matina,
ppe lodare puru a tie Santa Marina.

  U gallu chi cantava cchiù nun canta,
nun fa le serenate chi facia,
mo sone sulu tu, Campana Santa,
matutinu, menzijuornu e Vemmaria.

  Sac. Francesco Greco

 

 

Gli inni Le foto