Teodoret al Cirului... un nume de care prea puţini dintre contemporanii au auzit, lipsit de rezonanţele glorioase pe care le stîrneşte pomenirea unui Ioan Hrisostom sau Chiril al Alexandriei. Şi totuşi, - lucru pe care, de asemenea, prea puţini îl cunosc оn ziua de azi - posteritatea l-a apreciat оntr-o asemenea măsură, încоt vasta sa operă exegetică, ce acoperă majoritatea cărţilor Vechiului Testament, precum şi epistolele pauline, ne-a parvenit integral, fiind copiată şi recopiată de nenumărate ori - fapt ce atestă extraordinara audienţă şi perenitate pe care a avut-o demersul exegetic al Fericitului Teodoret, оn condiţiile оn care moştenirea exegetică a multor Părinţi ai Bisericii, mai iluştri poate, s-a pierdut, nesupravieţuind veacurilor care s-au scurs pînă la noi.

Care să fie cauzele acestei popularităţi? Spre deosebire de opera dogmatică a episcopului de Cir, pe care triumful teologiei chiriliene a condamnat-o la extincţie (să nu uităm, totuşi, că Sinodul de la Calcedon - care a rezolvat în mod magistral, prin paradoxul unificator al formulei sale hristologice, problemele ridicate de disputa dintre Alexandria şi Antiohia - l-a proclamat pe Teodoret, în chip solemn, dascăl ortodox), opera exegetică a acestuia nu a avut de suferit din pricina disputelor hristologice, impunîndu-se printr-o unică îmbinare a minuţiozităţii critice (filologice şi istorice), cu scrutarea inspirată a noimelor duhovniceşti ale Scripturii - iar acolo unde se ating probleme dogmatice, hristologia dascălului sirian este, de obicei, fără cusur. În exegeza Fericitului Teodoret se regăsesc roadele strădaniilor Egiptului şi Siriei, şi ea s-a adăpat, fără vreo părtinire, de la cele mai bogate izvoare duhovniceşti ale Răsăritului creştin: printre alţii, Origen, Vasile cel Mare şi Grigore de Nyssa. De o mare concizie şi densitate, redactată într-o limbă atică a cărei puritate avea s-o remarce, după patru secole, şi sf. Fotie cel Mare (poate cel mai cult om al acelei vremi), în “Biblioteca” sa, această operă a rămas şi pentru exegeţii ulteriori ai Sfintei Scripturi un punct de plecare şi un reper.

Оn ce mă priveşte, am hotărît să prezint iubitorilor de duhovnicie o mostră a exegezei Fericitului Teodoret, în nădejdea că ortodocşii de limbă română, lipsiţi pînă în prezent de traduceri moderne ale acestei opere, vor beneficia оntr-un viitor să sperăm că nu prea îndepărtat de o traducere integrală, dotată cu un aparat ştiinţific riguros, a acestei comori de gîndire patristică. Am ales tîlcuirea la proorocul Malahia (partea vastului comentariu la cei 12 prooroci “minori”), reproducоnd textul biblic (cu uşoare modificări, acolo unde însăşi exegeza Fericitului a solicitat acest lucru) după ediţia sinodală din 1914. Motivul acestei din urmă opţiuni este faptul că ediţia menţionată urmează cu fidelitate textul Septuagintei (pe care se bazează comentariile Părinţilor), cu neclarităţile proprii acestui text, ce ridicau numeroase probleme cititorilor de limbă greacă. În general exegeţii realizau, înainte de a face comentariul propriu-zis, un gen de parafrază a textului biblic, într-o greacă limpede şi epurată de semitisme sintactice, pentru a lucra pe un teren “defrişat” în prealabil. Am оncercat, deci, prezentоnd textul biblic оntr-o traducere mai puţin cosmetizată, să redau senzaţia autentică pe care o aveau cititorii greci ai Scripturii şi a exegezelor patristice, în condiţiile în care utilizarea unei traduceri mai recente (care, străduindu-se să fie cît mai limpede, utilizează din plin textul masoretic) ar face adeseori ininteligibil comentariul patristic.

Celelalte lămuriri pe care le-am considerat necesare sînt cuprinse оn notele anexate traducerii.

Moise, marele legiuitor, a fost cel dintоi care ne-a lăsat оn scris cuvintele dumnezeieşti; iar de Dumnezeu insuflatul Malahia a fost ultimul dintre prooroci care a aşternut în scris profeţiile dumnezeieşti. Vremea cînd a proorocit n-a spus-o, precum alţi prooroci; însă din cuprinsul profeţiei sale este vădit că s-a învrednicit de har [ul proorocesc] după rezidirea dumnezeiescului Templu şi venirea vremurilor de pace pentru popor [ul lui Israel]: căci nu îl оnvinovăţeşte pe acesta de nepăsare faţă de rezidirea Templului, aşa cum o fac fericiţii Agheu şi Zaharia, ci le aminteşte de binefacerile dumnezeieşti; iar de mustrat îi mustră pe preoţi, ca şi pe alţi evrei, scoţînd la lumină fărădelegile cutezate de către aceştia. Pe de altă parte, prooroceşte venirea în trup a Stăpînului Hristos şi mîntuirea pe care a dobоndit-o prin aceasta neamul omenesc. Mai prevesteşte şi chemarea neamurilor [la mîntuire], şi necredinţa iudeilor, оncă şi cea de-a două arătare (a Dumnezeului şi Mîntuitorului nostru. Numele proorocului este pe greceşte ANGHELOS, iară pe evreieşte MALAHIA, care înseamnă “înger”. Iată cum începe proorocia lui:

1. “Luarea [cuvоntului Domnului asupra lui Israil, оn mоna [2] оngerului Lui”. “Luată (răpită) fiind mintea mea de către harul lui Dumnezeu şi făcîndu-se afară de toate cele omeneşti, a primit proorocia cu privire la Israil - nu ca să am doar eu această cunoştinţă, ci ca să le vestesc şi lor [evreilor] cele ce mi s-au descoperit”. S-a numit pe sine “înger” dat fiind că slujea cuvintelor dumnezeieşti. Arătînd оntr-acest chip că Domnul grăia prin el, îndeamnă poporul să ia aminte la spusele sale. “Puneţi în inimile voastre - оn loc de: luaţi aminte cu toată osîrdia la cuvintele dumnezeieşti”.

2. “Iubitu-v-am pe voi, zice Domnul; şi aţi zis: întru ce ne-ai iubit pe noi?” Nu din pricină că poporul ar fi pus cu adevărat o astfel de întrebare spune acestea, ci ca să mustre cugetul lor cel nemulţumitor: căci bucurîndu-se de atоta dragoste din partea Dumnezeului tuturor, nu numai că s-au făcut nemulţumitori faţă de Binefăcătorul lor, dar n-au recunoscut nici măcar faptul că au fost iubiţi. Drept aceea, veştejeşte cugetul lor cel nerecunoscător, urcînd [cu pomenirea] pоnă la strămoşi pentru a arăta dragostea cea covîrşitoare a lui Dumnezeu faţă de ei.

“Au nu era Isav fratele lui Iacov? zice Domnul; şi am iubit pe Iacov, 3. iar pe Isav l-am urоt”. “Bine ştiţi şi voi”, zice, “hrăniţi fiind necontenit cu istorisirile lui Moise, că Isav şi Iacov, începătorul neamului vostru, a avut acelaşi părinte şi a odrăslit din acelaşi pîntece, locuind acolo оn acelaşi timp; оnsă nici оmpărtăşirea lor de aceeaşi fire ( , natură), nici vremea naşterii - aceeaşi pentru amîndoi - nu M-au făcut să-i privesc cu aceeaşi bunăvoinţă; şi cu toate că tatăl lor, urmînd legilor firii s-a străduit să dea întоietate lui Isav, Eu am rоnduit ca nu acesta, ci Iacov să primească drepturile de întоi-născut: căci “pe Isav l-am urоt” din pricina răutăţii felului său de a fi, iar “pe Iacov l-am iubit”, căci era lucrător al virtuţii. Ba chiar şi neamul lui Isav, care a urmat răutăţii strămoşului său, a fost lepădat de către Mine, drept care a şi suferit pustiirea în care se află acuma”; şi lămureşte zicînd:

“Şi am pus hotarele lui spre pustiire, şi moştenirea lui spre casele pustiei; 4. că de va zice: Idumeea s-a stricat, şi să ne întoarcem, şi iarăşi să zidim cele pustiite, acestea zice Domnul Atotţiitorul: Ei vor zidi şi Eu voi strica; şi se vor chema lor hotarele fărădelegii şi poporul peste care S-a întins Domnul pentru totdeauna”. “Chiar de vor оncerca să-şi reînalţe cetăţile, mincinoase voi arăta nădejdile lor, şi vor primi pustiirea ca roada fărădelegii”: căci asta spune: “şi se vor chema lor hotarele fărădelegii”. “Şi acest blestem îl vor primi de la Mine pоnă оn sfоrşit”.

5. “Şi ochii voştri vor vedea, şi voi veţi zice: Măritu-S-au Domnul mai pre sus decît hotarele lui Israil”. “Văzînd aceasta, veţi cunoaşte de cîtă purtare de grijă v-aţi bucurat din partea Mea”. Arătînd astfel dragostea pe care o avea către ei, mustră marea lor nerecunoştinţă.

6. “Fiul cinsteşte pe tată, şi sluga se teme de stăpînul său; şi de sînt Eu tată, unde este cinstea Mea? Şi de sînt Eu stăpоn, unde e frica de Mine? zice Domnul Atotţiitorul”. “Două”, zice, “sînt stările sufleteşti care lucrează în toţi cei aflaţi sub stăpînire: dragostea şi frica; dar cea dintîi se potriveşte fiilor, cea de a doua e pe măsura slugilor. Iar Eu v-am dat amîndouă aceste numiri, căci v-am numit nu numai slugi, ci şi fii: “căci Eu am zis: dumnezei sînteţi, şi toţi fii ai Celui Preaînalt (Ps. 81, 6); şi: fii am născut şi am crescut” (Is. 1, 2); şi: “fiul Meu cel оntоi-născut Israil” (Ieş. 4, 22). Deci, de vă e pe plac numele de “fii”, arătaţi-Mi cinstirea ce se cuvine unui tată; iar de vă socotiţi pe voi înşivă slugi, de ce nu aveţi teama ce se cuvine să o aibă slugile, mai ales că aveţi un Domn ce stăpîneşte peste toate cele văzute şi nevăzute?” Pînă acum i-a dojenit pe toţi laolaltă; de acum înainte, оi trage la răspundere osebit: şi mai întоi osоndeşte păcatele preoţilor, fiindcă şi erau vrednici de mai mare mustrare, ca unii ce nu numai că păcătuiau, ci se făceau pildă de fărădelege şi celorlalţi.

“Voi preoţii, cei ce defăimaţi numele Meu şi aţi zis: Întru ce am defăimat numele Tău?” “Nepăsarea voastră faţă de slujirea preoţească face pe cei mulţi să Mă dispreţuiască; iar voi nu vreţi să vă daţi seama, nici să vă cunoaşteţi păcatul”: căci vorbele: aţi zis: Întru ce am defăimat numele Tău? asta arată - nu pentru că ar fi rostit asemenea cuvinte, ci pentru că nutreau astfel de gînduri. După aceea, arată pricina defăimării:

7. “Care aduceţi la jertfelnicul Meu pîini spurcate, şi ziceţi: Cu ce le-am spurcat? Cu aceea că ziceţi voi: Masa Domnului este defăimată, şi mîncărurile care se pun pe ea le-aţi defăimat”. Aquila şi Symmachos [3] au tălmăcit “pîngărite” ( în loc de “spurcate” (, adică pregătite nu după Lege, ci împotriva Legii. “aceasta aţi cutezat voi să faceţi, socotind lipsită de cinste masa afierosită Mie: căci de aţi fi avut faţă de ea evlavia cuvenită, aţi fi avut toată osîrdia pentru cele aduse Mie pe ea”. După aceea îi mustră nu ca un stăpîn, ci ca un părinte, pentru faptul că aduceau ca jertfă dobitoace şchioape şi oarbe, în vreme ce Legea porunceşte limpede că acestea trebuie să fie fără cusur; şi, arătînd covоrşitoarea mărime a păgînătăţii lor, zice: “Adu pe ea mai marelui tău, de te va primi, au de va lua faţa Ta, zice Domnul Atotţiitorul” - căci dacă cel de aceeaşi fire cu tine socoate drept jignire şi ocară o astfel de “cinstire”, şi nu se ruşinează că eşti de faţă, ci leapădă darul adus în chip necuviincios, cu cоt mai mare necuviinţă este a aduce astfel de jertfe Ziditorului tuturor? După aceea, îi sfătuieşte să se pocăiască, făgăduindu-le bunăvoinţa Sa.

9. “Şi acum, îmblоnziţi faţa Dumnezeului vostru, şi vă rugaţi Lui”, ca să vă miluiască. Şi pentru a-i face să simtă mai bine cît de necuviincioasă le era îndrăzneala, îi mustră mai pe faţă: “În mоinile voastre s-au făcut acestea”: “nu vorbesc de fărădelegile părinţilor voştri, ci de cele pe care voi pînă acum cutezaţi a le săvîrşi”. “Dacă voi primi faţa voastră, zice Domnul Atotţiitorul”. Trebuie să înţelegem aceasta ca pe o întrebare [4]: “Oare voi fi milostiv faţă de voi, de nu vă veţi pocăi?”

10. “Că şi vouă se vor închide uşile, şi nu veţi aprinde jertfelnicul Meu în zadar”. “Оntrucоt sоnteţi bolnavi de nesimţire pînă peste poate, negreşit vă voi izgoni din curtea Mea, curmînd оnchinarea cea după Lege ca şi cum aş închide nişte porţi: căci nu voi suferi să se aducă jertfă în zadar, fără ca cineva să tragă folos din asta.” Profeţind într-acest chip iudeilor оncetarea slujirii preoţeşti după rînduiala Legii, vesteşte jertfa cea curată şi nesîngeroasă pe care aveau să o aducă neamurile. Deci, grăieşte mai întоi chiar către iudei: “Nu este voia Mea оntru voi, zice Domnul Atotţiitorul, şi nu voi primi din mîinile voastre jertfe”. După aceea, vesteşte viitoarea cucernicie a neamurilor:

11. “Că de la răsăritul soarelui pînă la apus, numele Meu S-a mărit întru neamuri, şi în tot locul tămîie se aduce numelui Meu şi jertfă curată: că mare este numele Meu întru neamuri, zice Domnul Atotţiitoru”. “Deci, pe voi vă voi lepăda cu totul, căci M-am scоrbit desăvоrşit de faptele voastre; drept aceea nici jertfele aduse de voi nu le primesc, iar оn locul vostru am lumea оntreagă, care Mă va cinsti: căci toţi locuitorii pămîntului, de la răsăritul soarelui şi pînă la apus, Îmi vor aduce pretutindeni prinos de tămîie, jertfind jertfa cea curată şi plăcută Mie -întrucоt vor cunoaşte numele Meu şi voia Mea, şi Îmi vor da cinstirea cuvenită”. Unele ca acestea a grăit şi Domnul către samarineanca: “Femeie, crede Mie, că va veni ceasul cînd nici оn muntele acesta, nici оn Ierusalim vă veţi închina Tatălui” (In. 4, 21) - “căci Duh este Dumnezeu; şi cei ce se închină Lui se cade să i se închine оn duh şi adevăr” (In. 4, 24). Acestea aflоndu-le şi fericitul Pavel, porunceşte să ne rugăm în tot locul, оnălţînd mоini curate, fără mînie şi şovăire (I Tim. 2, 8).

Prin spusele sale, şi fericitul Malahia ne înştiinţează, deci, cu privire la buna-cinstire care avea să vină: căci a încetat оnchinarea preoţească cea mărginită ca loc, şi tot locul e socotit ca potrivit pentru slujirea lui Dumnezeu; junghierea jertfelor necuvоntătoare a luat sfоrşit, şi se jertfeşte de acum doar Mielul Cel fără de prihană, Care ridică păcatul lumii, şi (ca un fel de simbol al virtuţii) tămîia cea bineоnmiresmată. Iar iudeii au fost lepădaţi potrivit prevestirii dumnezeieşti; drept care şi grăieşte către dînşii:

12. “Că mare este numele Meu întru neamuri. Voi, оnsă, оl necinstiţi prin aceea că ziceţi: Masa Domnului spurcată este, şi defăimate sînt mоncărurile Lui, care se pun pe ea”. “Căci la o astfel de păgînătate aţi ajuns, încоt nu numai că jertfiţi în chip nelegiuit, ci şi numiţi “defăimată” masa cea afierosită Mie; şi fiind traşi la răspundere pentru că aduceţi astfel de daruri, aţi cutezat să ziceţi: Şi aşa le-am strîns cu multe sudori şi osteneli. Drept aceea, vă voi lipsi de belşugul vostru”: şi arată asta adăugînd:

13. “Şi aţi zis: Acestea din necaz sînt. Şi Eu le-am suflat pe ele, zice Domnul Atotţiitorul”. După aceea blestemă pe cei ce au dobitoace de soi, de parte bărbătească, şi făgăduiesc să le jertfească Domnului, dar le păstrează pe acestea şi aduc prinos, în locul lor, dobitoace schiloade. “Că din fapte”, zice, “se cade să cunoaşteţi mărimea împărăţiei şi stăpînirii Mele, pe care o voi face cunoscută tuturor neamurilor”.

NOTE: [1] Toate comentariile Fericitului Teodoret debutează printr-un exordiu în care sоnt prezentate de o manieră condensată liniile centrale ale textului interpretat, purtînd titlul generic de upoqesiV (subiect, cuprins).

[2] Este vorba de un calchiu semitizant: locuţiunea ebraică “beyadh”, cu sensul literal de “оn mоna”, are оnţelesul exact de “prin, prin mijlocirea”.

Citatele se dau după “Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură alegii vechi şi aceii Noau. Cu cheltuiala Rosieneştii Societăţi a Bibliei. Sanctpeterburg, în tipografia lui Nic. Grecea. оn anul 1819”, deoarece multe versete din traducerea actuală nu corespund cu originalul grecesc.