Amintiri despre poetul Bacovia (II)

Maximilian Vasiliu

Numirea lui Bacovia ca profesor suplinitor s-a datorat lui Grigore Tãbãcaru, prietenul lui din copilãrie. Acum, dispunînd de ceva bani, poetul se ducea câteodatã împreunã cu prietenii profesori (Ion Alecu, Liberale Netto ºi alþii) la cîte-o cârciumã cu vin bun de pe Strada Mare (la “Sorbona” cum spuneau ei) sau pe strada Leca (astãzi str. Dr. Aroneanu) ºi se întorcea tîrziu acasã, de obicei în liniºte. Toate cele arãtate se referã la perioada 1922-1927 când l-am putut vedea personal.

În familie, Iorgu era privit cu multã compasiune, în special de Buia. Noi nepoþii nu îndrãzneam niciodatã sã-i adresãm un cuvînt. Buiul (aºa îl numeam noi pe bunicul) îl privea adeseori lung de tot ºi rãmînea apoi dus pe gînduri. Probabil cãutase ºi dînsul sã citeasscã ce scrisese bãiatul lui în cartea apãrutã (Plumb) ºi nu prea înþelesese mare lucru. Odatã a întrebat-o pe veriºoara mea Liliana (fiica cea mare a Mariei) dacã ea pricepe ceva din poeziile lui Iorgu. La rãspunsul ei negativ (avea vreo 13 ani atunci), Buiul ar fi zis: “Gîndul mîþei!” (acestea mi le-a spus Liliana mai tîrziu).

Bunicul meu era un om simplu. Nu se ocupase toatã viaþa lui decât de comerþ. Avea patru clase primare, dar avea un bun simþ ºi o hãrnicie care i-au înlesnit succesul în negustorie. Buiul nu citea decât ziarele. Nu l-am vãzut niciodataã cu o carte în mânã. Când ºi când, într-un caledar vechi, scria scurte versuri în stil popular, ori zicãtori ºi cimilituri, uneori cam licenþioase. Ce s-o fi fãcut cu acel calendar? Cred cã l-a distrus Virginia la vînzarea casei, odatã cu atâtea alte lucruri care mai tîrziu ar fi fost foarte bine sã se numere printre obiectele din casa memorialã). Cînd Buiul a cãzut bolnav (în 1923), înspre iarnã, mama i-a adus sã citeascã Sonata Kreutzer de Tolstoi. A citit din roman ºi dupã o sãptãmînã i-a spus mamei cã aºa ceva i-ar fi plãcut ºi lui sã scrie.

Îmi amintesc perfect casa bunicilor mei din acei ani. O grãdinã vastã plinã de pomi, de iarbã ºi de flori (cuprindea ºi locul pe care acum este clãditã casa de alãturi). Între cele douã paravane - aºa erau denumite în familie cele douã verande cu geamuri pe laturile lor - Buia îºi fãcuse o grãdiniþã minunatã cu flori de tot felul: crini, lãcrãmioare, nu-mã-uita, stînjenei, trandafiri, begonii, mixandre. Îngrijea florile ei ceasuri întregi, stând gheboºitã la pãmînt. Intrarea în casã, în acea perioadã, se fãcea prin paravanul al doilea (cel din fund). Cele douã camere din faþã (unde se intra prin primul paravan) au fost tot timpul rãzboiului de întregire a neamului rechiziþionate pentru ofiþeri (au stat acolo printre alþii: Zaharia Bîrsan (actorul ºi dramaturgul), precum ºi Ion Scurtu, criticul literar de la “Semãnãtorul” ºi realizatorul unei cunoscute ediþii a operei eminesciene. Dupã rãzboi camerele din faþã au fost locuite scurt timp de Maria ºi Aneta, cu copii lor. Acolo a murit ªtefan (soþul Mariei) în 1919 de leucemie. Mai tîrziu au fost închiriate, cãci devalorizarea bruscã a leului, imediat dupã rãzboi, adusese pe bunicii mei într-o stare materialã destul de jenantã. Amândouã paravanele aveau niºte scãri de mozaic (scãri care mai existã ºi astãzi, dar probabil refãcute). Scara de la paravanul din fund avea de o parte ºi de alta, sus ºi jos, locuri de stat foarte comode. Acolo ne aºezam deseori, noi nepoþii, vara, pe niºte perniþe special fãcute pentru acest scop. Uneori stãtea ºi Virginia sau mãtuºile mele, în serile de varã. Era locul preferat seara mai ales cînd, pînã tîrziu, se auzea muzica militarã de la Grãdina publicã. Numai Buia ºi Iorgu nu-i þin minte sã fi stat pe aceastã scarã, decât poate foarte rar. Buiul seara se aºeza la mãsuþa rotundã, roºie din paravan, dupã ce Buia se retrãgea în dormitorul ei. Pe aceastã scarã s-a fãcut fotografia familiei prin 1922 sau 1923 în vara cînd a venit la Bacãu Costicã cu Ortansa (soþia lui) ºi cu Marinel ºi Adriana (copii lor) de la Bucureºti în timpul vacanþei de varã.

Fotografia este reprodusã în volumul “Viaþa lui Bacovia”. Din aceastã fotografie lipsesc urmãtorii membri ai familiei noastre: Eugen (frate al lui Iorgu), Emil Groapã (fiul cel mare al Anetei, sorã cu Bacovia) ºi Cecilia Groapã (fiica Anetei), cãsãtoritã Frîncu. Încolo suntem toþi membrii familiei existenþi la acea datã. Motivele lipsei celor de mai sus, cred cã au fost urmãtoarele: Eugen (încã necãsãtorit la cea datã) în acea varã era plecat la Paris; Emil era la þarã, la Bãlceºti-Roman, la tatãl sãu, Costache Groapã, cãruia îi fusese repartizat de Tribunal dupã divorþul Anetei, iar Cecila cred cã era plecatã în colonia de copii de la Tekirghiol, ca de obicei.

Vara familia îºi peterecea cel mai mult timp în parvanul din fundul curþii, de care am vorbit mai sus. La geamurile dinspre stradã era o mesuþã roºie rotundã pe care am donat-o eu Casei memoriale Bacovia ºi care trebuie sã se gãseascã acolo. La acea mesuþã stãtea Buia fumînd ºi citind. Din cînd în cînd îºi arunca ochii pe geam, spre strada îndepãrtatã. Pe ea treceau caruþe ºi trecãtori pe care adesea reuºea sã-i identifice, cu toatã vederea ei destul de slabã. Când ºi când trecea câte un covrigar strigându-ºi marfa, sau stropitoarea comunalã trasã de boi, venind dinspre strada Neagoe Vodã, unde erau grajdurile Primãriei, apoi iar liniºte totalã.

În stînga paravanului era o canapea lungã de pluº verzuie. Pe ea stãtea de obicei Virginia. Mai stãteau ºi mãtuºile mele atunci cînd veneau în vizitã, sau rareori stãtea chiar Iorgu. În afarã de vreo douã scaune cu fundul împletit din pai, nu mai era nici o mobilã în paravan. Prin storurile de pai galben se filtra o liminã dulce, liniºtitã, iar pe uºa în douã canaturi, larg deschisã, venea din grãdinã parfum de flori. Era o atmosferã de tihnã ºi de liniºte cu adevãrat provincialã. Nu se întâmpla nimic cu lunile ºi cu anii, decât micile fapte diurne, nesemnificative în monotonia lor obiºnuitã. În nopþile de varã, cum am mai spus, se auzea din paravan muzica militarã de la Grãdina publicã. Se cînta “Cavaleria Rusticanã”, “Marºul din Aida” (inevitabil în toate Grãdinile publice din lume!), ori chiar “Simfonia 1812” de Ceaikowski (cu clopote vestind apropierea de Moscova a lui Napoleon!).

Ziua, Buiul umbla prin grãdinã. Ba la cartofi, ba la alte zarzavaturi puse de dînsul în fundul grãdinii, ba la ºurã (magazia din fundul curþii în care Virginia organiza cu noi nepoþii reprezentaþii cu recitãri, scenete, etc. la care participa toatã famila, afarã de Iorgu). Totdeauna avea ceva de meºteºugit sau de reparat. De gãini tot dînsul avea grijã.

Din paravan se intra pe o uºã cu douã canturi masive, totdeauna deschisã vara, în sufragerie, o camerã mare avînd în mijloc o masã mare, ovalã, imprejur scaune, în fund o consolã de marmurã cu o oglindã foarte înaltã în stil veneþian cu ramã de ghips aurie. Pe laturile camerei erau cîteva foltolii din acelaºi material ºi culoare ca ºi canapeaua din paravan. Mai erau un dulap ºi o pendulã (în dreapta) al cãrui tact rar ºi discret parcã-l mai aud ºi acum. La geamuri erau draperii de catifea viºinie. Pe jos era linoleum. Pe pereþii sufrageriei în stînga ºi în dreapta erau portretele pictate în ulei ale bunicilor mei. Nu ºtiu ce prictor le-a executat ºi nici data execuþiei. Dupã portrete, bunica pare a fi fost la vîrsta de 30-35 ani, iar bunicul la vreo 45-50 ani. Cam ãsta era tot mobilierul sufrageriei, în care fix la ora 12 a.m. se servea prînzul, iar seara, fix la ora 18 cina.

Buia, fãrã sã fi fost foarte religioasã, postea negru în fiecare vineri (fuma însã) pînã la rãsãritul stelelor seara. Fãcuse aceastã prmisiune lui Dumnezeu (îmi spunea mama mea) în speranþa de a-l salva pe Eugen, grav rãnit la Oituz în 1917. El fusese timp îndelungat între viaþã ºi moarte, într-un spital de campanie din apropierea frontului. Aceastã fãgãduiþã ºi-a þinut-o Buia pînã la moarte, în 1931. Dupã ce a scãpat cu viaþã în urma gravelor rãni la stomac produse de explozia unui obuz, Eugen s-a îmbolnãvit (tot pe front) de icter negru. Cu aceastã boalã fusese abandonat ca nerecuperabil de trupele în retragere. A rãmas într-un sat evacuat de pe lîngã Caºin. Acolo, timp de o lunã de zile a fost îngrijit de o þãrancã bãtrînã ce îºi avea casa în marginea satului. A scãpat cu viaþã datoritã acestei tãrãnci bune la suflet. Pe atunci icterul negru ducea la moarte sigurã. În general însã unchii ºi mãtuºile mele, ca ºi bunicii mei, nu au fost foarte religioºi. Cînd venea preotul în ajunul Crãciunului, sau la Boboteazã, îl primeau, acesta fiind obiceiul îndãtinat.

Deasupra mesei din sfragerie era o lampã mare cu abat-jour de porþelan ºi cu ornamentaþii în filigran. La aceastã lampã agãþa Buiul artificii în noaptea de Anul nou, imediat dupã ce se termina masa la care lua parte toatã familia. Tot sub lumina acestei lãmpi se juca în aceiaºi noapte lotonul tradiþional la care lua parte toatã famila, inclusiv copiii. Se juca pe monede ieºite din uz ( din cele cu gaurã la mijloc) pãstrate de Buiu ºi repartizate fiecãruia în mod egal. Pe atunci nu era încã radio ºi abia mai tîrziu, prin 1925, Virginia ºi-a cumpãrat un patrefon de ocazie al cãrui safir reda cu o stridenþã metalicã nemiloasã vocea lui Fletta ori a lui Carusso. ªi acum parcã mai aud “Cavattina” din “Bãrbierul din Sevilla” care îþi spãgea urechile.