Amintiri despre poetul Bacovia (IV)

Maximilian Vasiliu

Umbla foarte modest îmbrãcat, dar corect, de preferinþã haine de cunloare gri-fer. Prin casã umbla cu o hainã de catifea tot de culoare închisã. Nimic ostentativ niciodatã nici în þinutã, nici în îmbrãcãminte. De o modestie ºi timiditate care frizau uneori morbidul. Pe stradã mergea de obicei cu capul plecat în jos, parcã strecurîndu-se printre ceilalþi trecãtorim, parcã vrînd sã treacã neobservat.

Þin minte cã într-o iarnã, cam prin 1927-28 i-au fãcut mai multe vizite Gh. ªtefan Cazacu (Delafrast), ofiþer în garnizoana Bacãu ºi poet, împreunã cu un anume Delavorona (pseudonimul celui care avea sã devinã tot printr-un pseudonim Mircea Damian, cunoscut mai tîrziu la Bucureºti ca publicist ºi director al unui mic ziar (de ºantaj, intitulat, pare-mi-se, “Pumnul”), precum ºi autor de schiþe humoristice apãrute ºi în volum, care erau totuºi de talent. Acest Mircea Damian ºi-a terminat existenþa pe un pat de spital cu gardianul lîngã dînsul, fiind arestat pentru ºantaj. Aceste vizite de altfel repetate ºi cu invitaþii la masã urmate de lecturi din producþiile literareale ambilor, îl scoteau din apatia obiºnuitã pe Iorgu. Juca cu ei table, mai bea cîte un pãhãrel de vin, mai ciugulea cîte un aperitiv (cãci mai mult parcã ciugulea decît mînca). Delavorona (al cãrui nume adevãrat am auzit mai tîrziu cã ar fi fost Mãtuºa) ne-a citit cîteva din schiþele sale stîrnind ilaritatea tututor celor din familia noastrã ce participau la aceastã reuniune. Delavoronna venise în Bacãu cu trenul (cred cã în mod clandestin) în plinã iarnã, fãrã palton, fãrã un ban, cu reverele de la hainã prinse cu o agrafã (ca sã nu se vadã probabil lipsa cãmãºii) ºi se aciuase la Cazacu, fãrã a se mai gîndi sã mai plece. Stãtea acolo, cu casã ºi masã, ba am mai auzit mai tîrziu cã se legase ºi de soþia lui Cazacu, în timpul lipsei acestuiade acasã. În primãvarã a plecat la Bucureºti unde, dupã cum se vede, “a triumfat”! Cazacu a stat mai mult timp în Bacãu, a colaborat, dupã cîte ºtiu la “Ateneul Cultural” ºi la “Orizonturi noi”, iar apoi la Bucureºti lui i se datoreazã apariþia seriei a II-a a revistei “Orizonturi noi”.

În afara acestor rare momente de destindere, Iorgu îºi continua viaþa lui retrasã, limitatã la activitatea lui de suplinitor (de altfel cu întreruperi în unii ani, nu din vina lui) ºi cea de acasã, c[în probail scria din cînd în cînd (eu însã nu am avut ocazia sã-l vãd scriid) cãci în acei ani i-a apãrut volumul de poezii “Scîntei galbene”. Euigen ºi Costicã îi trimiteau din cînd în cînd de la Bucureºti lui Iorgu ºi Buiei tutun de calitate mai bunã, cafea, cacao, etc. Îmi povestea mama cã în tinereþe Iorgu a cãutat foarte mult sã-l influienþeze pe Costicã în sensul da a scrie poezii, cîn acesta avea vreo 18 ani. L-a convins sã-ºi lase plete, sã poarte lavalierã ºi, în special, sã fumeze (“nu poþi fi poet dacã nu fumezi”, îi spunea) ºi ºi-a luat ºi un pseudonim: “VAER”, dar nu ºtiu dacã a publicat ceva. Nu avea har poetic. El a devenit apoi ziarist sub numele de Constantin Vasiliu-Langa (dupã numele de familie al mamei, pe cînd nu era cãsãtoritã). La moartea lui Costicã, în 1952, l-am vãzut pe Iorgu plîngînd, ceea ce m-a impresionat foarte mult. Era prima oarã cînd l-am vãzut exteriorizîndu-ºi durerea, el care ºtiuse sã-ºi înãbuºe în sine atîtea suferinþe fizice ºi morale de-a lungul viþii. Atît Iorgu, cît ºi Eugen ºi Costicã au fost influenþaþi în tinereþe de ideile socialiste (prin contactul cu un prieten evreu, Grunberg, plecat apoi în America). El le aducea cãrþi ºi broºuri cu conþinut marxist. Costicã a fugit în douã rînduri de acasã, spre disperarea familiei (nu avea decît vreo 14-15 ani), fapt ce l-a dus la întreruperea studiilor liceale. Studiile de liceu le-a reluat apoi mai tîrziu, reuºind chiar sã obþinã, prin 1923, ºi o diplomã de licenþã în drept la Iaºi. Cînd a fugit, a fost gãsit de poliþie la Constanþa (în urma sesizãrii fãcute de Buiul privind dispariþia lui). Aici fãcea pe hamalul în port ºi frecventa cercurile socialiste de acolo.

Eugen a fost mai puþin aventuros decît Costicã. Cînta la voarã tot atît de frumos ca ºi Iorgu, dupã cum spunea mama mea, care, de altfel, mi-a relatat ºi cele de mai sus. Eugen ºi Costicã, În perioada cînd Iorgu a stat la Bucureºti, l-au sprijit din punct de vedere material. Costicã l-a þinut mult timp la dînsul, în str. Negel (Cotroceni), unde soþia lui, Ortansa, era directoarea unei grãdiniþe de copii, clãdire care se mai aflã în fiiþã ºi acum ºi în care în prezent funcþioneazã Oficiul de Stare Civilã al Secorului VI. În acea casã a avut loc ºi festivitatea de cãsãtorie a lui IOrgu cu Agatha. Tot în acea casã a stat un timp, bolnav, Iorgu. Eugen a renunþat la drepturile lui legale de moºtenire ce i se cuveneau, la vînzarea casei din Bacãu, dupã moartea Buiei în 1931, în favoarea lui Iorgu.

Mama mea îmi spunea cã, pe cînd era în liceu, Iogu îi citea întîi poeziile ce le compunea cerîndu-i pãrerea. În afarã de faptul cã îi pãeau cam triste , mama mea, ºi ea pe atunci în liceu, nu se încumeta desigur la parecieri mai profunde. Tot timpul liceului o impresiona în mod deosebit modul cum Iorgu îi povestea, cu gesturi ºi mimicã, unele din “povestirile extraordinare” ale lui Edgar Allan Poe, ca de exemplu “Ruina casei Usher”, cum îºi culca tîmpla pe scîdurile duºumelei ascultînd din adîncuri ºi cum o îngrozea modul lui de redare ºi interpretare a straniei povestiri. La fel, îi recita în mod impresionant “poema Corbului” de acelaºi Edgar Allan Poe, cu obsesivul “niciodatã”. Tot din relatãrile mamei, ºtiu cã Iorgu în liceu a avut ca pe cel mai bun prieten pe colegul lui de clasã, Mircea Cancicov, preminant de onoare în toþi anii ºcolari, care mai tîrziu a devenit marele avocat ºi un timp deputat ºi apoi ministru liberal, ºef al organizaþiei locale a acestui partid. Aceste relaþii le-a avut însã numai în cursul superior de liceu, cînd Cancicov, atras probabil de modul cu totul singular cu care Iorgu privea viþa ºi lumea, îi cãuta prietenie, însoþindu-l în lungi plimbãri uneori înspre crîngurile Bistriþei, discutînd tot timpul între ei (fãrã sã ºtie însã ce discutau anume). Aceastã prietenie a încetat însã, dupã terminarea liceului, Cancicov aventurîndu-se în politicã ºi într-o carierã strãlucitã la barã. Cred cã pesonajul din bucata “Dintr-un text comun” (pag. 171 alin IV-VI) din volumul “Versuri ºi prozã” de Bacovia (Ed. Albatros, 1985) este Mircea Cancicov (amãnuntele corespund: vechi prieten de altãdatã, intelectual de rasã, profesor al unei bogate biblioteci, purta ochelari încã din tinereþe). Casa de care se vorbeºte în text este casã a familiei Cancicov (acum demolatã) care era situatã în spatele actualei case somptuase, fostã tot a lui Cancicov, de pe str. Eliberãrii, din apropierea “Arhivelor statului”, casã în care în prezent funcþioneazã, mi se pare “Dispensarul medical al partidului (P.C.R)”. Acest Cancicov, ajuns apoi deputat ºi ministru în perioada interbelicã, dacã Iorgu i-ar fi solicitat sprijinul pentru obþinerea unui post sau a pentru a pune capãt calvarului cu detºãrile ºi transferãrile Agathei, poate cã ar fi fost dispus sã intervinã salutar. Dar Iorgu - ºi aceasta este trãsãtura lui de caracter cea mai pregnantã - nu a cerut niciodatã nimãnui vreo favoare, vreun hatîr. Nu a apelat niciodatã la nimeni nici mãcar pentru editarea vreunui volum de poezii. Agatha a fost cea care a mai apelat la cîteva din mãrimile zilei, dar de cel mai multe ori fãrã succes ºi în orice caz fãrã asentimentul lui Iorgu. Mircea Cancicov a fost soþul Georgetei Cancicov, scriitoarea de mai tîrziu.

Alt prieten de tinereþe a fost G. Jinga, despre care Agatha vorbeºte pe larg în volumul “Bacovia - viaþa poetului” (pag. 34, Ed. pentru Literaturã, 1972). De Grigore Tãbãcaru l-a legat o caldã ºi strînsã prietenie încã din tinereþe (se spune cã familia noastrã ar fi fost înruditã cu a lui, prin Buiul). Gh. Tãbãcaru este cel care i-a facilitat numirea ca suplinitor la catedra de Desen - Caligrafie, mai întîi la ªcoala normalã de Învãþãtori, apoi la Liceul Comercial. Tot datoritã lui a apãrut revista “Ateneul Literar”, cãci Iorgu n-ar fi avut energia necesarã pentru a face faþã problemelor de organizare ºi administrare ale unei reviste. Gh. Tãbãcaru a fost un om cu totul deosebit, care a arãtat totdeauna lui Iorgu pe lîngã o sincerã admiraþie ºi o dezinteresatã prietenie. În timpul liceului venea de multe ori ºi stãtea la familia Vasiliu, dormind ºi lunînd masa acolo.

În ceea ce priveºte relaþiile lui Iorgu cu Macedonski, cred cã nu este cunoscutã urmãtoarea împrejurare: ºtiu de la mama mea cã, prin 1909-1910, Macedonski a venit la Bacãu pentru cîteva zile ºi a fost gãzduit în casa bunicilor mei din str. Gimnaziului 7. Îl cunoscuse pe Iorgu la Bucureºti. Venise sã negocieze cu Fabrica de Hîrtie Letea vînzarea unei invenþii a fiului sãu Nekita (acesta inventase “sideful artificial” interesînd, se vede, ºi procesul de fabricaþie al hîrtiei sidefate). Nu ºtiu dacã afacerea s-a încheiat cu bine, dar Macedonski a stat în acel zile la bunicii mei fiind gãzduit ºi luînd masa la dînºii. Fiind de faþã ºi mama mea, într-o searã dupã cinã, Macedonski privind mai atent portretul în ulei al lui Buiu din sufragerie, a exclamat: “A! Uitaþivã cu atenþie ºi spuneþi cu cine seamãnã Dl. Vasiliu în acest portret?”. Nimeni n-a ºtiut ce sã rãspundã. Seamãnã cu Napoleon I” a spus Macedonski. Este vorba de portretul în ulei al bunicului meu, portret aflat acum în Muzeul Bacovia din Bucureºti. S-au fãcut copii dupã acest portret ºi dupã cel al Buiei ºi sînt în Casa Memorialã din Bacãu.

Despre iubirile din tinereþe ale lui Iorgu ºtiu cîte ceva tor de la mama mea. Mai întîi o idilã platonicã din prima lui tinereþe cu o veriºoarã de-a lui, anume Zoe Goian de la Roman (fiicã a unei surori a Buiei, anume Tinca Langa, cãsãtoritã cu un anume Goian). Aceastã Zoe (noi îi spuneam în familie Zîna) venea des în vacanþele de varã la Bacãu, fiind invitatã de Buia ºi fiind totodatã ºi bunã prietenã cu surorile Vasiliu (în special cu mama mea, Elena). Fãrã sã fie frumoasã, era însã deosebit de inteligentã ºi foarte comunicativã. Ea era sora acelui Tiþu Goian, dispãrut în mod misterios la Constanþa (i s-a gãsit pe cheiul portului doar pãlãria) dupã ce fusese un timp ajutorul lui Buiu la magazin ºi pe care intenþiona sã-l lase în locul lui pentru a continua conducerea magazinului (în urma refuzului bãeþilor lui). Se presupunea cã ar fi fost jefuit ºi aruncat în mare, fiind urmãrit încã de la Bacãu, de unde plecase cu o sumã mare de bani avînd intenþia probabil de a pleca în strãinãtate. Zoe Goian s-a cãsãtorit apoi cu George (în familie îi spuneam Vasile) Manoliu (fiu de preot de la Roman) stabilindu-se la Bucureºti, ea ca institutoare la ªcoala primarã “Cuibul cu Barzã” iar el fiind contabil în Ministerul Lucrãrilor Publice (ajungînd apoi directorul Contabilitãþii acestui minister). În primul apartament de la stradãp (deci în faþã) în imobilul de pe str. Berzei din Bucureºti, unde stãteam împreunã cu Iorgu, dupã cum am arãtat mai sus, prin 1915-19, locuiau ei, avînd douã fetþe din care una mai trãieºte ºi în prezent.

O altã legãturã amoroasã a avut-o cu o anume Maria Teodorul din Iaºi, tînãrã vãduvã, la care a stat Iorgu în gazdã în timpul studenþiei. Aceasta i-a fãcut o vizitã mai tîrziu la Bacãu. Buia intrase în panicã, punîndu-l pe Nuiul sã-i cumpere imediat bilet de tren ºi sã o conducã la garã. Iorgu nu mai era dispus sã continue probabil legãtura cu dînsa. Ea venise cu intenþia, cred, a unei eventuale cãsãtorii, aflînd cã este fiul unor oameni cu stare din Bacãu.

Apoi a avut legaturi intime cu fiica unui preot, Tãbãcaru, de pe la Hemeiuºi, îmi pare, poate rudã cu Grigore. Numele fetei nu-l mai reþin. Din aceastã legãturã amoroasã a lui Iorgu a rezultat un copil natural: Jãnicã Tãbãcaru (fiind adoptat de cãtre preot). Jãnicã Tãbãcaru a urmat cursurile liceului ºi apoi Facultatea de Litere (cred cã din Iaºi), obþinînd licenþa în limbi clasice. El venea destul de des în familia Vasiliu. Odatã, þin minte, dupã rãzboi, a venit mama lui ca simplã musafirã, dar fãrã a produce mare plãcere ceastã vizitã, în special Buiei.

Avocatul Emil Mititelu din Bacãu, care l-a cunoscut bine pe Jãnicã Tãbãcaru (fiind amîndoi pasionaþi bãutori de vin) îmi spunea cã acesta avea o foarte frumoasã culturã clasicã ºi cã era o încîntare sã stai cu el de vorbã la un pahar de vin, în vreun local. Eu l-am vãzut odatã sau de douã ori în casa bunicilor mei. Era un om scund dar solid, trapu (dupã vorba franþuzeascã), cu faþa rotundã, îmbrãcat foarte îngrijit, se poate spune chiar elegant. Pe atunci sã fi avut vreo 30 de ani. Vorbea calm, cu foarte multã grijã în gãsirea cuvintelor, cu gesturi cam studiate. A fost un timp profesor suplinitor apoi, din cauza beþiei, a decãzut treptat ºi, ultima oarã prin 1935-36, l-am vãzut în Bucureºti, într-un tramvai, cu hainele aproape zdrenþuite, slab ºi nebãrbierit, fãrã ca dînsul bineînþeles sã maã mai fi recunoscut. Îmi spusese cineva cã în ultimul timp ar fi fost funcþionar pe la Siguranþa Statului, apoi nu am mai auzit nimic despre dînsul. În familie se ºtia precis ºi se spunea pe faþã cã el este fiul natural al lui Iorgu. Nu s-a lãsat niciodatã a se înþelege cã ar fi fost vre-un dubiu în aceastã privinþã. Nu-mi amintesc însã deloc conþinutul conversaþiei lui atunci cînd l-am vãzut în casele bunicilor mei, conversaþie la care lua Parte ºi Iorgu, însã cu rezerva lui obiºnuitã.